Recenzie literară: Minus infinit de Renert Dusout (2019)

 - Vei ajunge să te simți extrem de singur în momentul în care vei fi părăsit de toți demonii. Îi vei căuta orb prin toate găurile și cotlanele. Cinci voci sunt mai bune decât o singură tăcere asurzitoare.

Un individ oarecare se trezește într-un bar. Amintirile de înainte de primul pahar de gin, care-i va da și numele, sunt șterse pentru totdeauna. Singurul lucru care contează acum, în acest loc, este prezența altor oameni și cuvintele barmanului - că toți cei de aici mai au de stat până dimineață, timp în care... pot face ce vor.
Minus infinit de Renert Dusout este un roman despre care știam că va fi pe placul meu. Am mai citit o carte semnată de autor - Tuturor ne place iadul - și m-am bucurat să regăsesc același stil nihilist, vocea narativă tranșantă, crudă și lipsită de zorzoane.
Protagonistul, domnul Gin, nu își amintește împrejurările în care a murit: totul este în ceață și cu fiecare pahar dat peste gât, ceața devine din ce în ce mai densă, detaliile vieții sale - mai puțin importante, numărul de întrebări existențiale - în creștere. Dornic să găsească răspunsurile demult râvnite, se apropie de ceilalți clienți din bar, toți purtând nume de băuturi, toți morți în diferite perioade istorice, toți plini de regrete și de amărăciune. Interacțiunea lui Gin cu ceilalți, deși este de scurtă durată, are efectul de a crea impresia că toți aceși străini se cunosc de foarte mult timp. Autorul reușește, prin intermediul dialogurilor iscusit creionate, să contureze fiecare personaj în parte, oferindu-le complexitate și trăsături bine delimitate.
Acțiunea este alertă, iar felul în care s-a terminat cartea m-a surprins plăcut - un final pe măsura narațiunii. Firul narativ este ușor de urmărit, iar pe tot parcursul te regăsești în protagonist - cel puțin, în cazul meu - în întrebările lui, în gândurile despre viață și în ideile nihiliste pe care le evocă. Dacă sunteți în căutarea unui autor român contemporan pe care să-l citiți, vă îndemn să alegeți volumele lui Renert Dusout.

 Îmi amintesc că senzația era că aș fi putut să alerg gol pușcă prin piața mare la ora de vârf și să nu mă deranjeze deloc. Să nu mă facă să mă simt incomfortabil. Să-mi strig în gura mare toată starea, dezbrăcat de haine și de frici și de cazărmi și de umbre. Mai ales de umbre. Poate că asta e fericirea - dezbrăcarea de umbre și demoni.

Recenzie literară: Tuturor ne place iadul de Renert Dusout (2017)

„Dintre toate cimitirile în care ai intrat, cele mai întunecate și mai reci îți par în continuare tot cele din capul tău”.

În Tuturor ne place iadul, cititorul observă viața personajului-narator timp de o săptămână, urmărindu-l peste tot unde se duce și având acces nelimitat la gândurile acestuia. Este un scriitor necunoscut publicului, un avid admirator al vodkăi, al cărui viață este cât se poate de mizerabilă, începând cu o copilărie nu chiar roz, continuând cu perioada liceului (despre care își amintește oarecum cu drag) și terminând cu prezentul: această săptămână în care a decis să nu bea nimic.

Eram foarte curioasă despre ce este această carte. Ca de obicei, m-am luat după titlu, care mi-a plăcut mult cum sună și în retrospectivă, am făcut o alegere bună. Stilul scriitorului m-a captivat din prima. Am făcut, involuntar, o comparație a romanului cu Femeile lui Bukowski, un scriitor care mie nu mi-a plăcut datorită personajului principal din acel roman (genul de carte controversată pe care fie o iubești, fie o detești). Personajul-cheie din romanul de față însă a fost mai pe placul meu, poate datorită și faptului că este cinic, discută deschis despre evenimente relativ recente, evenimente care l-au marcat (cum ar fi Colectiv, atitudinea fețelor bisericești față de această tragedie sau aplicarea legii fumatului), este destul de dur în ceea ce privește societatea din care face parte și nu se sinchisește să spună ceea ce gândește. Cel mai mult mi-a plăcut analiza fiecărui personaj cu (virgulă) care intră în contact și ce înseamnă iadul pentru fiecare. Câte personaje, atâtea viziuni și la fel de multe răspunsuri la întrebarea „de ce lui xulescu îi place atât de mult iadul?”. Un element important este și femeia, spre care naratorul se îndreaptă cu multe ocazii, dar de fiecare dată intervine ceva și pașii îl poartă în altă direcție.

„În unele zile cumplite cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să taci”.

Tuturor ne place iadul a fost o lectură ușoară, dar plină de fraze dure, gânduri complexe, situații reale și care te fac să te gândești la ele. Stilul în care este scris romanul nu este plin de ifose, iar limbajul utilizat subliniază autenticitatea ideilor fixate pe hârtie. Nu recomand cartea acelora care vor să citească doar despre panseluțe și povești de dragoste sau care sunt deranjați de înjurături și vorbe dure.

„Poate că de aia nu mai am nicio oglindă în casa asta. N-a mai rămas nimic de văzut”.