Recenzie literară: Tuturor ne place iadul de Renert Dusout (2017)

„Dintre toate cimitirile în care ai intrat, cele mai întunecate și mai reci îți par în continuare tot cele din capul tău”.

În Tuturor ne place iadul, cititorul observă viața personajului-narator timp de o săptămână, urmărindu-l peste tot unde se duce și având acces nelimitat la gândurile acestuia. Este un scriitor necunoscut publicului, un avid admirator al vodkăi, al cărui viață este cât se poate de mizerabilă, începând cu o copilărie nu chiar roz, continuând cu perioada liceului (despre care își amintește oarecum cu drag) și terminând cu prezentul: această săptămână în care a decis să nu bea nimic.

Eram foarte curioasă despre ce este această carte. Ca de obicei, m-am luat după titlu, care mi-a plăcut mult cum sună și în retrospectivă, am făcut o alegere bună. Stilul scriitorului m-a captivat din prima. Am făcut, involuntar, o comparație a romanului cu Femeile lui Bukowski, un scriitor care mie nu mi-a plăcut datorită personajului principal din acel roman (genul de carte controversată pe care fie o iubești, fie o detești). Personajul-cheie din romanul de față însă a fost mai pe placul meu, poate datorită și faptului că este cinic, discută deschis despre evenimente relativ recente, evenimente care l-au marcat (cum ar fi Colectiv, atitudinea fețelor bisericești față de această tragedie sau aplicarea legii fumatului), este destul de dur în ceea ce privește societatea din care face parte și nu se sinchisește să spună ceea ce gândește. Cel mai mult mi-a plăcut analiza fiecărui personaj cu (virgulă) care intră în contact și ce înseamnă iadul pentru fiecare. Câte personaje, atâtea viziuni și la fel de multe răspunsuri la întrebarea „de ce lui xulescu îi place atât de mult iadul?”. Un element important este și femeia, spre care naratorul se îndreaptă cu multe ocazii, dar de fiecare dată intervine ceva și pașii îl poartă în altă direcție.

„În unele zile cumplite cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să taci”.

Tuturor ne place iadul a fost o lectură ușoară, dar plină de fraze dure, gânduri complexe, situații reale și care te fac să te gândești la ele. Stilul în care este scris romanul nu este plin de ifose, iar limbajul utilizat subliniază autenticitatea ideilor fixate pe hârtie. Nu recomand cartea acelora care vor să citească doar despre panseluțe și povești de dragoste sau care sunt deranjați de înjurături și vorbe dure.

„Poate că de aia nu mai am nicio oglindă în casa asta. N-a mai rămas nimic de văzut”.

Recenzie literară: Eleanor și Park de Rainbow Rowell (2013)

În august 1986, Eleanor urcă în autobuzul care urmează să o ducă la liceu. Gașca de dobitoci din spate (clasica gașcă de dobitoci din spatele autobuzului) o privesc cu dezgust pe adolescenta grasă, cu părul roșcat, creț, care-i stă în toate direcțiile. E înbrăcată ciudat și e o ciudată. Autobuzul pleacă din stație și Eleanor nu găsește un loc pe care să se așeze (pentru că toate sunt ocupate). Asiaticul care citește benzi desenate și ascultă muzică îi ordonă să se așeze, exasperat. Asiaticul ciudat cu ochi verzi devine vecinul ei de banchetă. Este Park.

Eleanor și Park este o carte despre adolescență și despre cum dragostea începe să se infiripe între doi oameni complet diferiți, care vin din lumi aproape paralele. Eleanor are patru frați mici, un tată vitreg abuziv („mă dă afară de tot de data asta... Ar fi cel mai frumos Crăciun de când lumea.”), o mamă care a renunțat demult la viață, o casă minusculă și o sărăcie de nedescris („În casa asta, de fiecare dată când deschidea cineva gura, nu auzeai decât disperare.”).

Park este fiul mai mare dintr-o familie respectabilă, cu un tată fost veteran de război, mamă coreeancă, stilistă și reprezentantă Avon. Mai are un frate mai mic și bunici iubitori, iar camera lui Park este plină de benzi desenate și casete. Eleanor nu are nicio legătură cu lumea lui Park, iar Park vrea să nu aibă nimic în comun cu ciudata din autobuz. Și totuși, în fiecare dimineață, cei doi merg împeună la școală, iar roșcata parcă se uită în benzile desenate ale lui Park...

Prima jumătate a cărții a fost savuroasă, cu un ritm alert. Cele două personaje principale sunt bine conturate - prin intermediul gândurilor, replicilor, acțiunilor, a limbajului nonverbal. Nici personajele secundare nu sunt plate, astfel încât romanul e bine creionat, iar anturajul în care are loc acțiunea este cât se poate de natural. Pe tot parcursul cărții sunt menționate piese care erau la modă în acea perioadă (există și playlisturi pe Youtube), astfel încât mă opream după un capitol pentru a asculta piesa, ca să citesc mai bine atmosfera. Acțiunea este bine ancorată în viața americanilor din anii `80 - muzica, hainele, lucrurile care erau la modă, structura familiilor, mașinile, cărțile. 

Capitolele sunt toate împărțite în pasaje din perspectiva lui Eleanor sau a lui Park, astfel încât cititorul poate avea o părere dublă asupra unei singure acțiuni, din două perspective. Despre Eleanor, Park zice că e o operă de artă, o operă care nu trebuie să fie frumoasă pentru a fi admirată. Eleanor îl consideră pe Park atât de adorabil încât i-ar mânca fața. Lucruri total normale pentru adolescenții îndrăgostiți.

Deși prima parte a cărții m-a ținut în priză și voiam să aflu mai repede ce se întâmplă, unde și cum, a doua jumătate a început să încetinească. Acțiunea se trăgea de urechi la unele faze, lucru ce m-a cam enervat. Ultimele 50-60 de pagini nu prea mi-au plăcut, pentru că mi-au dat impresia că autoarea s-a plictisit de cele două personaje și voia să termine cât mai repede acțiunea. Au avut loc câteva evenimente care pur și simplu nu aveau cum să se întâmple în realitate, ceea ce mi-a mai tăiat elanul.

Finalul mi-a plăcut, dar cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost mai elaborat, mai detaliat, dar asta e doar părerea mea. Ca personaj, preferatul meu a fost Park, pentru că sunt de acord cu Eleanor: este adorabil. M-am amuzat citind anumite pasaje cu el, dar și felul în care a abordat anumite probleme. Un băiat acare vrea să fie bărbat și ascensiunea acestuia spre țelul propus.

Per total, Eleanor și Park este o carte frumoasă, despre adolescență, pe care cred că aș fi plăcut-o mult mai mult dacă aș fi citit-o în liceu. Ca adult, se mai pierde din farmecul adolescentin care o învăluie, dar rămâne o lectură dinamică și foarte apropiată de realitate.

Recenzie literară: Indecizii de Cristina Zarioiu (2016)

Într-o lume unde noi trecem pe lângă timp, și nu invers, există trei ființe: Ana, Maria și Mimi.

Ana reface un traseu pe care l-a urmat în filele unui jurnal vechi. Maria, o femeie ce vrea mereu să fie impecabilă, observă cum conversațiile virtuale pe care le duce cu mai mulți bărbați ajung toate la același numitor comun. Mimi își dorește libertatea, dar oare are nevoie de aceasta?

 Ce le leagă pe cele trei femei? Cum spune și titlul, indeciziile. Fie că este vorba despre job, relațiile cu cei din jur, rochia care trebuie purtată la un eveniment, răspunsul la un mesaj de la el... totul este învăluit în ceață, într-o nesiguranță de copil ce abia a pășit în lume. Inocența și puritatea unui suflet nu mai este dorită în această lume, iar atât Ana, cât și Maria sau Mimi par să nu înțeleagă asta; sau, mai degrabă, nu vor să o facă.

Indecizii este o carte despre curaj; curajul de a face un pas în stânga sau în dreapta, pentru a înfrunta adevărul și mai presus de toate, realitatea. O carte despre maturizare și acceptarea faptului că nu toți sunt ca tine. Un jurnal al unei ființe plăpânde, care urmează, ca un ghiocel primăvara, să iasă din cotidian și zona de confort și să-și îndrepte pașii spre o viață matură, ancorată în realitate.

Și mai știu că trebuie să înțeleg mesajele pe care toată această suferință vrea să mi le transmită... ca să nu mă mai simt atât de fragilă. Sper să și reușesc cumva...

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.

Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...

Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.

Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...

George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 

Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realist în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.