Recenzie literară: Tuturor ne place iadul de Renert Dusout (2017)

„Dintre toate cimitirile în care ai intrat, cele mai întunecate și mai reci îți par în continuare tot cele din capul tău”.

În Tuturor ne place iadul, cititorul observă viața personajului-narator timp de o săptămână, urmărindu-l peste tot unde se duce și având acces nelimitat la gândurile acestuia. Este un scriitor necunoscut publicului, un avid admirator al vodkăi, al cărui viață este cât se poate de mizerabilă, începând cu o copilărie nu chiar roz, continuând cu perioada liceului (despre care își amintește oarecum cu drag) și terminând cu prezentul: această săptămână în care a decis să nu bea nimic.

Eram foarte curioasă despre ce este această carte. Ca de obicei, m-am luat după titlu, care mi-a plăcut mult cum sună și în retrospectivă, am făcut o alegere bună. Stilul scriitorului m-a captivat din prima. Am făcut, involuntar, o comparație a romanului cu Femeile lui Bukowski, un scriitor care mie nu mi-a plăcut datorită personajului principal din acel roman (genul de carte controversată pe care fie o iubești, fie o detești). Personajul-cheie din romanul de față însă a fost mai pe placul meu, poate datorită și faptului că este cinic, discută deschis despre evenimente relativ recente, evenimente care l-au marcat (cum ar fi Colectiv, atitudinea fețelor bisericești față de această tragedie sau aplicarea legii fumatului), este destul de dur în ceea ce privește societatea din care face parte și nu se sinchisește să spună ceea ce gândește. Cel mai mult mi-a plăcut analiza fiecărui personaj cu (virgulă) care intră în contact și ce înseamnă iadul pentru fiecare. Câte personaje, atâtea viziuni și la fel de multe răspunsuri la întrebarea „de ce lui xulescu îi place atât de mult iadul?”. Un element important este și femeia, spre care naratorul se îndreaptă cu multe ocazii, dar de fiecare dată intervine ceva și pașii îl poartă în altă direcție.

„În unele zile cumplite cel mai bun lucru pe care poți să îl faci e să taci”.

Tuturor ne place iadul a fost o lectură ușoară, dar plină de fraze dure, gânduri complexe, situații reale și care te fac să te gândești la ele. Stilul în care este scris romanul nu este plin de ifose, iar limbajul utilizat subliniază autenticitatea ideilor fixate pe hârtie. Nu recomand cartea acelora care vor să citească doar despre panseluțe și povești de dragoste sau care sunt deranjați de înjurături și vorbe dure.

„Poate că de aia nu mai am nicio oglindă în casa asta. N-a mai rămas nimic de văzut”.

Recenzie literară: Tovarășa Singurelu de Dorin Radu (2017)

„Nu putea avea încredere în nimeni. Devenise, ca mulți alții, unealta partidului. Cu creier, cu trup, cu suflet. Făcea parte din sistem. Funcționa inerțial. [...] Îl transformaseră în „omul nou” pe care și-l dorea partidul.”

Vasile Pitulice, Prim-Secretar al Comitetului Județean de Partid, organizează o ședință la care sunt chemate două persoane ce dețin funcții importante. Mioara Singurelu, fostă șefă la Uniunea Tineretului Comunist Județean (U.T.C.), promovată într-o funcție distinsă la Comitetul Județean de Cultură, este o femeie trecută de 35 de ani, foarte serioasă pe plan profesional, dar nemulțumită de noul șef de la U.T.C., tovarășul Marin Găinușă, un individ enervant, cam fără personalitate, aterizat în funcție naiba știe de unde. 

În cadrul întrunirii se discută organizarea concursului Mâini tinere de aur, al cărui scop este promovarea și încurajarea tineretului din clasa muncitorească și a intelectualilor, o idee propusă de tovarășa Singurelu înainte de a părăsi postul de la U.T.C.. Deși bani alocați pentru așa ceva sunt puțini, iar premiul cel mare este o excursie prin țară, Pitulice îi desemnează pe cei doi, Singurelu și Găinușă, să se gândească bine la concurs și să prezinte un plan de desfășurare care ar implica costuri puține și multă dedicație din partea participanților. Puși în această situație, Tovarășul Marin și tovarășa Mioara, deși nu se plac deloc unul pe celălalt, trebuie să lucreze împreună, fapt ce va duce la multe situații complicate, amuzante, neplăcute, chiar dezastruoase.

Tovarășa Singurelu este o carte ce prezintă, prin intermediul personajelor sale (numeroase, de altfel), imaginea societății românești din anii '80, ilustrând atât clasa conducătoare, cât și pe cea muncitoare. Pe parcursul romanului, cititorul întâlnește foarte multe personaje, fiecare cu povestea sa, dar și cum au ajuns să urce pe scara socială. Astfel, în peisaj apare doctorul Grozav, un individ ciudățel, afemeiat și cu viziuni cam nepotrivite pentru sistemul socialist; șoferul Stelică, pentru care frecventarea școlii este un chin și o mare nedumerire; profesoara Alis, o femeie depresivă ce spune lucruri nepotrivite; Gheorghiță, un băiat muncitor, dar cam îndepărtat de realitate și tot așa. Miezul însă rămâne Mioara Singurelu, pe care cititorul o urmărește pe tot parcursul cărții. Gândurile acesteia, acțiunile, dar și modul în care interacționează cu alții o fac un personaj bine conturat.

Anul acesta mi-am propus să citesc autori români contemporani, deoarece cred cu tărie că în România de azi există cărți bune, iar Tovarășa Singurelu mi-a întrecut așteptările. Când am început să o citesc, aveam un singur gând: „te rog, fii o carte bună, care să îmi placă”. Și așa a fost - acțiune dinamică, personaje interesante, reale, un limbaj potrivit. Cred că limbajul a fost elementul care mi-a plăcut cel mai mult - un limbaj natural, care a conturat personajul. Înjurături, dezacorduri, glumițe - totul ca în realitate, fără menajamente pentru cititor (pentru acel cititor sensibil, care nu suportă înjurături - adică felul în care vorbește omul în realitate - în opere literare). 

Tovarășa Singurelu are potențial și cred că merită mult mai multă expunere. Consider că pentru generația mai în vârstă, cea care a prins regimul Marelui Conducător, ar fi o lectură mai palpitantă decât a fost pentru mine, deoarece sunt sigură că anumite elemente îmi scapă, dat fiind faptul că nu am trăit în acei ani.

Finalul, deși pe moment m-a dezamăgit, la o examinare mai amănunțită, a fost mai mult ca potrivit; cred că a fost cea mai bună variantă din toate cele posibile și i-a conferit romanului un farmec aparte.

Cartea de debut al domnului Dorin Radu ajunge în lista de lecturi favorite ale anului 2017; nu știu dacă autorul mai plănuiește să scrie ceva în viitorul apropiat, dar cu siguranță aș mai citi ceva semnat de dumnealui.

Recenzie literară: Indecizii de Cristina Zarioiu (2016)

Într-o lume unde noi trecem pe lângă timp, și nu invers, există trei ființe: Ana, Maria și Mimi.

Ana reface un traseu pe care l-a urmat în filele unui jurnal vechi. Maria, o femeie ce vrea mereu să fie impecabilă, observă cum conversațiile virtuale pe care le duce cu mai mulți bărbați ajung toate la același numitor comun. Mimi își dorește libertatea, dar oare are nevoie de aceasta?

 Ce le leagă pe cele trei femei? Cum spune și titlul, indeciziile. Fie că este vorba despre job, relațiile cu cei din jur, rochia care trebuie purtată la un eveniment, răspunsul la un mesaj de la el... totul este învăluit în ceață, într-o nesiguranță de copil ce abia a pășit în lume. Inocența și puritatea unui suflet nu mai este dorită în această lume, iar atât Ana, cât și Maria sau Mimi par să nu înțeleagă asta; sau, mai degrabă, nu vor să o facă.

Indecizii este o carte despre curaj; curajul de a face un pas în stânga sau în dreapta, pentru a înfrunta adevărul și mai presus de toate, realitatea. O carte despre maturizare și acceptarea faptului că nu toți sunt ca tine. Un jurnal al unei ființe plăpânde, care urmează, ca un ghiocel primăvara, să iasă din cotidian și zona de confort și să-și îndrepte pașii spre o viață matură, ancorată în realitate.

Și mai știu că trebuie să înțeleg mesajele pe care toată această suferință vrea să mi le transmită... ca să nu mă mai simt atât de fragilă. Sper să și reușesc cumva...