Se afișează postările cu eticheta lectura. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lectura. Afișați toate postările

sâmbătă, 16 iunie 2018

Recenzie literară: Luni de fiere de Pascal Bruckner (1981)

Am ajuns să citesc acest titlu datorită unui eveniment, despre care, spre rușinea mea, tot nu am apucat să scriu și e deja prea târziu. Dar poate dacă va mai fi o ediție, vă anunț cu siguranță. Vreau cartea ta! a fost o experiență interesantă, pentru că am făcut schimb de cărți cu oameni pe care nu-i cunoșteam neapărat, iar volumul de față mi-a fost împrumtat de către o doamnă profesor de limbă română de la liceul pe care l-am absolvit acum cinci ani.
Luni de fiere de Pascal Bruckner mi-a captat atenția nu datorită titlului, ci a prezentării oferite de către doamna D. Mi s-a părut interesantă premisa, așa că am ridicat mâna, ca la școală, am rostit un vreau cartea ta! și astfel volumul a ajuns în biblioteca mea.
Luni de fiere aduce în prim plan cuplul modern și ce este acesta. Acțiunea este prezentată din perspectiva lui Didier, un tânăr profesor de la o școală pariziană care, împreună cu logodnica sa, Beatrice, decide să descopere misterul Orientului înainte de a se căsători. Cei doi petrec cinci zile la bordul Truvei, un vas turcesc ce urmează să le fie casă în noaptea dintre ani.
Aici, Didier face cunoștință cu un cuplu ciudat - Franz, un bărbat în scaun cu rotile și soția acestuia, Rebecca, o femeie frumoasă și enigmatică. Fără a-și dori acest lucru, Didier este ademenit de către Franz în cabina sa, unde ologul îi expune toată povestea vieții sale împreună cu Rebecca, fără a omite un detaliu, oricât de intim n-ar fi. Didier devine martorul unei căsnicii deloc obișnuite, unde rolurile se schimbă abrupt, iar printre povestirile lui Franz, pe care tânărul le găsește odioase, senzuala Rebecca îl ademenește să petreacă o noapte împreună.
Luni de fiere a fost o lectură pe care am lungit-o din simplul motiv că nu puteam să citesc prea multe pagini într-o repriză. În prima treime, acțiunea m-a cam plictisit, deși m-a amuzat mult cum Franz, dornic de a-i împărtăși absolut totul lui Didier, descrie, în două pagini, cât de minunat este posteriorul neveste-sii și cât de perfectă este această femeie. La prima vedere, este vorba doar despre adorarea unui bărbat pentru o tânără exotică, dar povestea lui Franz ia câteva întorsături neașteptate, astfel încât am ajuns să las cartea la o parte pentru câteva zile.  Reluând-o, lectura a mers ceva mai lin, pentru că m-am obișnuit cu stilul lui Bruckner și m-am familiarizat cu personajele.
Cele două cupluri, Didier-Beatrice și Franz-Rebecca sunt diferite, dar în același timp la fel. Dacă primii sunt ca o apă lină, ce curge molcom printre pietre, ceilalți doi sunt o cascadă ce se lovește furios de fundul apei. Dacă primii sunt o pereche cu mici tabieturi și o rutină pusă la punct, unde există respect, înâelegere și susținere, ceilalți doi au o relație bazată pe hazard, un adevărat haos în care este greu să nu te adâncești din ce în ce mai mult.
Franz m-a dezgustat nespus, de la bun început până la sfârșit, dar în aclași timp, mi s-a părut cel mai interesant personaj. Crud, sadic și laș, el este cel ce trage de toate sforile și tot el este cel care îi schimbă viața lui Didier pentru totdeauna. Învățătorul, un naiv care visează la măreția Orientului și la o căsnicie liniștită alături de Beatrice, nu vede la timp pânza de păianjen ce se țese în jurul său. Rebecca, o fire rebelă și plină de surprize, ajunge să creeze propriul joc, păstrând distanța. Beatrice, un personaj mai mult absent, dar important în anumite momente, m-a uimit prin metamorfoza ei.
În Luni de fiere, Bruckner șochează cititorul prin narațiunea pe care o construiește, prin descrierea vieții amoroase a unui cuplu deloc obișnuit, detaliind fiecare lucru și eveniment. Relația dintre Franz și Rebecca este una bazată pe principiul sclavă-stăpân, unde scatofilia și urofilia sunt elemente complet la locul lor, iar ura este cel mai puternic sentiment care poate uni și dezbina două suflete. Didier, care în câteva zile își schimbă complet percepția asupra relațiilor interumane, suferă o transformare radicală, fără a fi însă conștient de faptul că sâmburele nu a fost niciodată plantat de către Franz ci a stat în stare dormantă în el toată viața. Pentru deținătorii unui stomac mai sensibil sau nervi mai puțin pregătiți pentru scene dure, romanul acesta este de evitat.
Finalul este cel ce m-a făcut să îndrăgesc Luni de fiere. Până pe la jumătate, eram sigură că acest volum nu este pentru mine, că îl citesc doar ca să-l termin și abia așteptam să închid cartea. Ultimile pagini mi-au schimbat complet percepția; mi-a plăcut nespus de mult întorsătura de situație, soarta de care a avut parte fiecare personaj și întrebarea rămasă suspendată în aer: cât de inofensivă este dragostea?

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Recenzie literară: Fata care citea în metrou de Christine Féret-Fleury (2017)

Despre Fata care citea în metrou, o carte semnată de autoarea de origine franceză Christine Féret-Fleury, am auzit multe. La un moment dat, era o carte pe care o vedeam peste tot și la toată lumea pe rețelele de socializare. Când vine vorba despre cărți populare, sunt destul de sceptică, deoarece de multe ori s-a întâmplat să mă las dusă de val și să citesc cartea respectivă, să mă trezesc că nu-mi place deloc sau că nu rezonează cu mine și starea mea de spirit. Norocul meu este că până la urmă, febra cărții a trecut, iar eu am dscoperit volumul în biblioteca cuiva din familie. Fără prea multe așteptări, m-am apucat de citit.
Juliette este o tânără ce trăiește în bula sa - o copilărie liniștită, o adolescență lipsită de peripeții, un job care este doar o sursă de venit. Ce-i place cel mai mult este mersul cu metroul în fiecare zi. Are mereu o carte cu ea, dar cel mai mult îi place să se uite la cei din jur și la cărțile pe care le citesc ceilalți pasageri. Într-o zi, decide să coboare cu câteva stații mai devreme și să meargă pe jos până la servici. În drumul său, descoperă o carte veche ce ține întredeschisă o poartă, iar în spatele porții o așteaptă o clădire sumbră, cu o cameră plină de cărți prăfuite, iar la birou un bărbat ciudat, Soliman, care o introduce în lumea cărților călătoare. Din acest moment, viața lui Juliette ia o întorsătură ce o va scoate din zona de comfort.
Fata care citea în metrou e o carte pe care am îndrăgit-o de la primele pagini. Acțiunea este dinamică și totodată permite cititorului să descopere personajele mai bine, să le vadă calitățile și defectele, micile ticuri, să observe anturajul lor și universul în care trăiesc. Evident, cărțile sunt prezente peste tot - de la titlul din brațele unui călător în metrou, până la influența într-o tranzacție a Rebeccăi de Daphne du Maurier sau descoperirea celor mai intime dorințe doar răsfoind un volum oarecare. 
Juliette e un personaj pe care nu ai cum să nu-l placi, deși e foarte aiurită uneori. E foarte imatură pentru vârsta sa - trăiește mai mult într-o lume imaginară, deși încearcă să se înscrie în peisajul cotidianului. Până când în viața ei nu apar Soliman și Zaide, fiica acestuia, tânăra nu cunoaște provocarea și misterul din spatele lecturilor din metrou. Abia în camera plină de cărți vechi și noi, prăfuite sau rupte, Juliette își dă seama că până acum nu a trăit cu adevărat.
Romanul lui Christine Féret-Fleury nu este despre iubire, maturitate, singurătate sau deznădejde. Este despre căutarea sinelui și factorii ce declanșează dorința de evada din propria piele și de a-ți urma visele. Fata care citea în metrou, la început o funcționară obișnuită, cu o viață lipsită de suspans, devine o aventurieră și descoperă pofta de a trăi. 
Cartea aceasta a încheiat lecturile anului 2017 și a intrat direct în topul cărților favorite. I-am dat nota maximă pe Goodreads, pentru că oferă o stare de bine, este antrenantă și amuzantă, iar Juliette e un personaj în care sunt sigură că se regăsesc foarte mulți cititori. În plus, Fata care citea în metrou este un roman cu și despre cărți, iar farmecul acestora în acțiune nu are cum să nu te cucerească. Găsiți volumul tradus în română la editura Nemira.

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Planuri cu și despre cărți pentru 2018

Conform tradiției, la finele anului vă vorbesc despre ce idei am pentru lecturile pe care le voi savura din ianuarie. Am pregătit și lista cu cele mai bune cărți citite în 2017, dar și cele mai proaste, însă nu m-am decis încă dacă vor fi scrise sau în format video pe canalul meu de YouTube, nici nu pot să spun sigur când vor vedea lumina internetului. Vă țin însă la curent, așa că stați aproape de conturile mele de pe rețele de socializare (aveți lista în bara din dreapta).
V-am vorbit despre ce vreau să fac în 2016, iar acum îmi fac planul pentru 2018. Începe să-mi placă mult această tradiție a blogului și nici nu îmi dau seama cum a trecut anul atât de repede - parcă mai ieri îmi făceam planul cărturesc pentru 2017.
Și de data aceasta, îmi voi stabili un număr de cărți pe care vreau să le citesc. Desigur, o voi face pe Goodreads ca să arate bine - un număr simbolic de 100 de cărți. Am reușit în fiecare an să trec peste această limită, doar pentru că mai citeam o piesă de teatru, un volum de manga, o carte de poezie. Până la urmă, numărul nu este relevant, ci calitatea materialului citit și, automat, satisfacția pe care mi-o aduce o lectură. Ce plănuiesc:
- mi-am propus în acest an să citesc măcar zece cărți ce fac parte din literatura clasică;
- în jur de zece cărți scrise de autori români contemporani;
- să nu uit de cărțile pentru copii/piese de teatru/poezie/filozofie, pentru că îmi prinde bine;
- să particip activ în book cluburile din care fac parte și să nu mă dau la o parte de la un titlu care nu-mi sună cunoscut;
- să mai citesc non-ficțiune (o anumită carte mi-a trezit apetitul pentru acest gen);
- să citesc cât mai multe cărți de specialitate (și nu, nu manualele de la facultate);
- să citesc o carte scrisă de un autor african/australian;
- să citesc toate volumele pe care le am cumpărate și odată ce le termin, să mă debarasez de ele (acest punct face parte din proiectul meu Drumul spre minimalism).
Cam acestea sunt punctele pe care vreau să le bifez la finele anului. Dacă am reușit să-mi transform ideile în realitate sau nu, aflăm împreună la finele anului viitor. 
Voi ce v-ați propus în 2018?

joi, 26 octombrie 2017

Recenzie literară: The Glimpses of the Moon de Edith Wharton (1922)

Unele romane se vor citite în liniște, cu o ceașcă de ceai lângă. Romanul de azi, The Glimpses of the Moon de Edith Wharton, se încadrează în această categorie - o lectură molcomă, personaje ce nu se grăbesc (dar totuși își trăiesc viața) și o atmosferă ce te duce cu gândul la universul eminescian. Vizionare plăcută!

joi, 12 octombrie 2017

Recenzie literară: Jurnalul unui killer sentimental de Luis Sepulveda (1998)

Salut!
Astăzi am postat o nouă recenzie video pentru o carte micuță, dar interesant scrisă și captivantă. Pentru prima dată, Jurnalul unui killer sentimental este publicat împreună cu o altă povestire, Yacare, iar editura Polirom de la noi traduce, în 2004, ambele titluri într-un singur volum. Am citit dor Jurnalul unui killer sentimental, însă stilul lui Sepulveda mă îndeamnă să lecturez și alte lucrări semnate de el.
Ce părere ai despre cărțile polițiste? Dar despre literatura sud-americană?

vineri, 11 martie 2016

Recenzie literară: Tailchaser's song de Tad Williams


Povestea începe într-o lume care noi, creaturile denumite mistic the M'an, nu suntem capabili să o vedem. Și nu pentru că am fi orbi, ci pentru că locuitorii acestei lumi o ascund. Cine sunt ei? Cât de banal nu ar suna, sunt niște pisici ce-și trăiesc viața după anumite reguli, respectă tradiții, au o istorie proprie și o luptă doar a lor...
Tailchaser, un motan portocaliu cu stea în frunte, un fel de Făt-Frumos în devenire a lumii pisicești își petrece zilele în pădure, din când în când jucându-se cu o prietenă, Hushpad. În lumea pisicilor, Tailchaser este un tânăr care a trecut de vârsta copilăriei, dar încă nu a devenit un Vânător - statut spre care acesta țintește. Pe lângă dorința de a deveni Vânător, inima lui Tailchaser o caută cu ardoare pe cea a tinerei Hushpad, a cărei chip îi stăruie în minte și atunci când doarme.
Într-o zi însă, Hushpad dispare. Dispare și ea, și alte pisici, iar în împrejurimi se întâmplă lucruri întunecate, despre care nimeni nu știe nimic. Adunarea decide să trimită delegați la curtea Reginei, pentru a găsi o soluționare a dispariției mistice a pisicilor din zonă. Deși nu face parte din delegație, datorită statutului de ”încă nu Vânător”, Tailchaser va porni în propria călătorie spre Curte, căci inima-i spune să o caute pe Hushpad.
Lumea în care se va regăsi va fi o adevărată aventură atât pentru el, pisoiul ce are ceva aparte, ci și pentru micuțul Pouncequick, pentru care călătoria aceasta va fi inițiatică;  apare și enigmatica felină Roofshadow, femelă Vânător, lucru întâlnit foarte rar, a cărei priviri de smarald ascund negură; bătrânul Eatbugs, a cărui nebunie ascunde lumina. Aventura lui Tailchaser va fi una primejdioasă, plină de încercări, dar și de lecții; presărată cu despărțiri, dar și multe regăsiri, aceasta va schimba viața fiecărui personaj.
Astfel, o poveste descoperită târziu, dar nu prea târziu, s-a adeverit a fi o aventură, a cărei momente critice te țin cu sufletul la gură; personajele, conturate foarte bine, punându-și în evidență trăsăturile de feline, acționează așa cum le dictează instinctele, fără a nega însă prezența unor sentimente profunde, cum ar fi dragostea, frica, caramaderia, respectul, deznădejdea, ura și bucuria. Finalul, care te duce mai mult cu gândul la călătoria unei făpturi umane, decât a unei pisici, rămâne deschis: în întuneric, tot timpul există lumină ce te ghidează spre calea cea dreaptă.

marți, 12 ianuarie 2016

Planuri cu și despre cărți în 2016

Se pare că a cam trecut febra ”ce am de gând să fac în 2016”, dar pe mine tocmai m-a apucat și nu-mi dă drumul până nu scriu un paragraf. Bine, vor fi mai multe paragrafe, dar asta e. My home, my rules.

Un lucru pe care vreau să-l fac este să citesc alea 100 de cărți pe care mi-am propus să le citesc anul acesta. Sper că voi reuși, având în vedere că anii precedenți am citit mai multe cărți decât plănuisem. După cum vedeți în imaginea de mai jos, am cont de Goodreads din 2013 și până în prezent am reușit să depășesc momentele critice - de lene - și să îmi termin cărțile la timp.
Click pentru a mări imaginea
Nu mă apuc să enumăr titluri pe care vreau să le citesc anul acesta, dar am câteva chestii de referință:
- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă. În română pentru că îmi place cum sună și pentru că am o groază de cărți care mă tot așteaptă să le deschid și pentru că e limba mea natală și pentru că pot. În engleză pentru că nu știu această limbă cât mi-aș dori să o știu și sunt atâția scriitori englezi formidabili încât ar fi păcat să îi citesc în traducere. În rusă, pentru că cititul în rusă e un exercițiu de reîmprospătare a memoriei și o fereastră spre operele clasicilor ruși;
- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz despre și cu animale - evident, în aceste 5 nu intră lectura obligatorie de la facultate;
- am menționat mai sus - am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat în anul III;
- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult. Și cred că aici am rezolvat cu cele 100 de cărți pe 2016.
O mică-mică parte din biblioteca mea
Cum stați cu lecturile pentru 2016?