Bilanț literar: Decembrie 2025

Salutare și bine v-am regăsit în noul an! Să aveți un 2026 așa cum vă doriți, cu sănătate, împliniri și multe cărți minunate!

A fost o lună plină - și mi s-a pus pata, din nou, pe formatul audio. Mi-am făcut abonament la Voxa - aparent aveam cont făcut în 2022, dar nu îmi aminteam acest eveniment :) Cert este că mi s-a reaprins dorul de cărți audio și a fost și cel mai prietenos format pentru mine în decembrie. Dar să le iau pe rând.

Glasul pădurii de Liz Moore este un roman pe care l-am citit jumătate fizic, jumătate l-am ascultat. A început bine, și chiar dinamic, dar dacă nu aș fi avut la dispoziție varianta audio, nu știu dacă l-aș fi dus până la capăt. E vorba despre o tabără de vară din America anului 1975, de unde dispare fiica familiei fondatoare a taberei și a rezervației unde se află tabăra. E un lucru și mai sinistru, având în vedere că Barbara Van Laar nu este singura din familia ei care dispare. Primul copil al familiei, Bear, a dispărut din rezervație înainte de nașterea Barbarei, și deși a fost găsit vinovat un criminal, corpul băiatului nu a fost găsit niciodată. Volumul este mai mult o saga de familie, unde totul se învârte în jurul dispariției celor doi copii, planul narativ urmărind atât dispariția Barbarei din prezent, cât și evenimentele ce au dus la dispariția lui Bear. Sunt foarte multe voci și perspective, iar acțiunea se mișcă extrem de lent de la un punct încolo. Glasul pădurii e o carte atmosferică, dar am simțit că unele evenimente au fost lălăite exagerat și fără noimă, iar perspectiva unor personaje secundare, ba chiar terțiare, ar fi putut fi sărită complet. Per total, deși e un volum în care am empatizat mult cu anumite personaje, și în care se pune accent pe secrete de familie, pe inegalitate socială, pe felul în care era văzută femeia, indiferent de statut social, în America din anii 50-80, mi s-a părut prea lungit, iar asta a diminuat destul de mult din plăcerea lecturii.

Rusalka. Femeia din adâncuri de Natașa Alina Culea a fost o lectură plină de mister. Îl urmărim pe Alexandru, un jurnalist căruia îi cam place să bea, ce decide să-și ia concediu și să meargă la mătușa lui, Tudosia, în inima Deltei. Aici, printre ape, legendele locale și miturile ce scaldă malurile așezărilor izolate încep să iasă la suprafață, iar Alexandru o vede pe Rusalka, o creatură temută și despre care localnicii nu au cuvinte de bine. Volumul este mai mult atmosferă și mai puțin poveste, și pe alocuri mi-a creat impresia că citesc mai multe povești în paralel - o evocare a liniștii și a naturii din Deltă, povestea Tudosiei și a lumii ei interioare, și povestea lui Alexandru, lupta lui nu tocmai crâncenă cu vinul. Per total, mi-a plăcut stilul de scriere, miturile și legendele românești împletite abil în firul narativ, dar nu am rezonat cu finalul - din punctul meu de vedere, epilogul mai mult a încurcat ițele decât a adus un plus la povestea Rusalkăi.

Exposed este a patra carte din seria VIP de Kristen Callihan, iar aici îl urmărim pe basistul trupei, pe Rye, și pe Brenna, publicista trupei Kill John. Pe cei doi îi întâlnim deseori în celelalte trei cărți din serie, și eram tare curioasă de cum se va încheia „războiul” pe care Rye și Brenna îl duceau pe plan secundar. A fost un romance drăguț, fără prea multe traume sau întorsături de situație forțate, și mi-a plăcut faptul că autoarea a pus accent pe aspecte precum țelul suprem în viață, relațiile complicate de familie și importanța libertății personale și profesionale. Toată seria a fost o călătorie pe cinste, am urmărit ce se întâmplă în inima unei trupe rock, prin ce trec membrii acesteia, și cine sunt oamenii din spatele Kill John. Dacă vă plac romance-urile cu personaje ce se învârt în lumea muzicii, recomand seria în întregime.

Zbuciumul somnului de Clara Kumagai urmărește felul în care omenirea este afectată de un eveniment straniu: după un cutremur devastator în Japonia, despre care se spune că a fost provocat de o făptură mitică, un Somn, pe teritoriul țării apar zone în care timpul curge diferit. Drept urmare, sunt niște zone în care accesul este limitat și deseori interzis, iar oamenii trebuie să învețe să trăiască cu pierderea, pentru că acel cutremur inițial a luat cu el o bună parte din populație. O urmărim pe Sora, o tânără pe jumătate canadiancă, pe jumătate japoneză, care și-a pierdut mama în cutremur și refuză să accepte faptul că aceasta este moartă. Drept urmare, se aventurează în zonele interzise, și dintr-un motiv neînțeles, nu e afectată de curgerea diferită a timpului în acestea așa cum sunt majoritatea oamenilor. Volumul este unul YA, explorând teme precum familia, încrederea, capacitatea de a merge mai departe după o mare pierdere, identitatea unei persoane care e „hafu” (în cazul Sorei, tatăl ei e canadian și mama e japoneză) dar și prima dragoste sau sexualitatea. Cea din urmă temă mi s-a părut destul de forțată în toată povestea și transformarea/realizarea Sorei a fost așa, ca nuca în perete. Mi-a creat impresia că tot acel fir narativ a fost introdus doar pentru a bifa o temă pentru a fi actuală. Nici romanul în sine nu m-a dat pe spate, cred că dacă nu optam pentru varianta audio, aș fi abandonat cartea. Mereu e o senzație că povestea se îndreaptă undeva, că urmează să primim răspunsuri, dar când ar trebui să fie punctul culminant, firul narativ se despică sau o ia pe o altă cale, și am fost permanent într-o stare de așteptare, de anticipare a ceva ce nu a venit niciodată. Nu pot să spun că mi-a plăcut de Sora - lăsând la o parte lucrurile prin care trece și durerea legată de pierderea mamei, per total mi s-a părut o persoană deloc agreabilă, iar relația ei cu tata, deseori tensionată, i se datora în mare parte și ei. În concluzie, nu a fost o carte pentru mine și nu voi mai căuta să citesc altceva semnat de autoare, pentru că nici stilul nu m-a prins decât pe alocuri. E un volum cu o premisă interesantă, dar din punctul meu de vedere pe alocuri povestea e trasă de păr și mi s-a creat impresia că nici autoarea nu știa exact încotro a vrut să aducă totul.

Cu Îngerul decăzut, Yukio Mishima își încheie tetralogia Marea fertilității și viața - în dimineața în care termină manuscrisul, se sinucide, și am simțit cumva prin prisma poveștii că totul a fost decis până la ultimul detaliu. În acest volum îl urmărim pe Honda, care aici e deja un bătrân octogenar, cum își trăiește liniștit anii rămași, până în clipa în care-l cunoaște pe Toru. Băiatul are șaisprezece ani, lucrează la un far dintr-un port de provincie și are trei alunițe pe corp aliniate exact cum le avea Kiyoaki, și mai târizu Isao și Ying Chan - reîncarnările lui Kiyoaki. Convins că Toru este următoarea reîncarnare a prietenului său din tinerețe, Honda decide să-l adopte, dar cu timpul, răul din cei doi oameni, atât de diferiți, dar care sunt capabili să vadă ce e în sufletul celuilalt, iese la suprafață, lupta dintre Honda și Toru luând o formă grotească. Yukio Mishima creionează niște personaje foarte ciudate, cu o mentalitate neobișnuită, deciziile acestora fiind mânate de motive în care protagoniștii cred cu tot sufletul, dar care sunt, indubitabil, crude. Îngerul decăzut s-a simțit pe alocuri ca un vis febril, cu ceva filozofie foarte îndepărtată de compasul moralității unui om obișnuit, iar parcursul lui Honda de-a lungul celor patru volume aici a suferit o transformare previzibilă încă de la volumul Templul zorilor. Autorul a pus accent nu doar pe decăderea personajelor sale, ci și pe a Japoniei de după Cel De-al Doilea Război Mondial, și de foarte multe ori s-a simțit în text că lucrurile pe care le spun/gândesc personajele nu le aparțin doar acestora. În concluzie, a fost o tetralogie interesantă, dar care, cu fiecare volum, m-a făcut să îl simpatizez din ce în ce mai puțin pe protagonist, pe Honda, care se pretinde personaj secundar, dar e, la finele zilei, observatorul ce se implică de prea multe ori în povestea lui Kiyoaki, Isao, Ying Chan și Toru.

Am parcurs cam o treime din La drum cu mătușa-mea de Graham Greene înainte să decid să o abandonez. Premisa a fost interesantă - un bărbat trecut de 50 de ani își înmormântează mama și la ceremonie apare mătușa lui, o femeie ciudată și pe care familia a cam renegat-o. Mătușa nu e tocmai o bătrânică inofensivă și pasionată de croșetat, iar protagonistul, deși e trecut de jumătatea vieții, are aproape zero experiență în ceea ce privește călătoriile și aventurile în general. Povestea a început promițător, dar m-am plictisit foarte repede odată ce în peisaj au apărut niște personaje secundare, iar mătușa o dădea dintr-o tâmpenie în alta. Romanul a fost ecranizat și cred că îl voi urmări, mi se pare o poveste mai bine spusă prin intermediul imaginii decât a cuvântului.

New Yorkul de altădată de Edith Wharton este un volum format din patru povestiri despre viața din înalta societate a New Yorkului din anii 1800, fiecare povestire axându-se pe alte personaje și pe alte probleme - scandaluri legate de viața amoroasă, de copii, de situația cu banii, de relațiile din familie. Mi-au plăcut toate povestirile, autoarea oferind o imagine amplă a societății, a sufletului uman și a problemelor actuale pentru acea perioadă. Cu toate acestea, pe alocuri simțeam că mintea-mi zboară în altă parte, pentru că narațiunea se axa pe fire narative secundare ce pentru mine nu erau de interes.

Where The Light No Longer Follows de Wendy Heiss este o nuveletă despre un Înger al Morții (Reaper), Silene, care a avut o viață îngrozitoare și în moarte, a intrat în slujba Zeului Morții pentru cinci sute de ani, și despre Zeul Vieții, Gabriel, care îi tot dă târcoale. Cele două personaje se cunosc de sute de ani, dar Silene, atingerea căreia omoară orice e viu, nu înțelege de ce Gabriel se ține după ea și îi vorbește criptic. Povestea urmărește apropierea - imposibilă din toate punctele de vedere - a celor doi, și autoarea a creat foarte frumos și credibil senzația de tânjeală, de gol în suflet, de dorința de a fi alături de cel căruia inima ta vrea să se dăruiască, fără a ține cont de mintea ta. Mi-a plăcut enorm povestea, elementele de fantastic, dialogurile pline de glumițe și tachinări între cei doi, dar și vulnerabilitatea fiecăruia și chimia între Silene și Gabriel. Pe final, unele lucruri mi s-au părut grăbite și altele neexplicate, dar nu suficient cât să fie deranjante sau să altereze atmosfera poveștii. Finalul a fost foarte pe placul meu - complet logic - și tragico-romantic - pentru parcursul personajelor.

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor de Gary Chapman și Ross Campbell este o variantă adaptată pentru părinți a volumului original, Cele cinci limbaje ale iubirii. Nu am perceput-o neapărat ca pe o carte de parenting - nu rezonez în general cu acest gen - ci mai degrabă ca pe un ghid psihologic. Autorii explorează cum un părinte poate să umple rezervorul iubirii copilului său, aflând forma de iubire pe care copilul o percepe cel mai bine. Lăsând la o parte aspectele religioase, care mi s-au părut finuț introduse, dar irelevante pentru mine, volumul e informativ și oferă variante de a-i arăta copilului, pe limba lui, adică în limbajul iubirii sale, dragostea pe care i-o poartă părintele său sau oricine din familie care este implicat în viața copilului.

The Strangest Fish de Katherine Arden, ilustrată de Zahra Marwan, este povestea unei fetițe ce cumpără de la un târg un peștișor ciudat, care e un fel de Făt-Frumos - crește foarte repede. E o povestioară simpatică, optimistă, pe care am parcurs-o rapid, fiind o carte pentru copii. Și ilustrațiile mi-au plăcut tare:)

De la Shea Ernshaw am citit The Wicked Deep, în 2019 și tot atunci am pus pe wishlist Winterwood, dar abia acum am ajuns la titlu. Volumul o urmărește pe Nora Walker, o adolescentă ce provine dintr-o familie de vrăjitoare, locuiește în creierii munților și știe cum să se apropie de Pădurea plină de mistere întunecate. În zonă există o tabără pentru băieți, iar pe timp de iarnă, toată localitatea este izolată de restul lumii, așadar, oamenii sunt blocați în același loc, și se întâmplă lucruri nu tocmai curate. Din tabără dispar doi băieți, iar după două săptămâni, Nora îl întâlnește pe Oliver, unul dintre băieții dispăruți, în Pădure, viu și nevătămat, iar de la această întâlnire, lucrurile în munți se precipită. Winterwood e un YA cu elemente de mister și thriller, cu evenimente ușor previzibile, dacă sunteți familiarizați cu genul și ați citit suficiente cărți YA. Mi-a plăcut partea legată de folclor și de magie, de cum funcționează Pădurea, de ce doar cei din familia Walker știu calea prin aceasta, partea de romance a fost drăguță, deloc forțată. În schimb, partea de thriller a fost cam cringe pe alocuri, unele acțiuni ale personajelor m-au făcut să mă întreb cum de au ajuns la vârsta pe care o aveau cu așa mod de a gândi. Recomand volumul dacă vă doriți un roman pentru adolescenți unde acțiunea are loc în miez de iarnă, un mister străvechi plutește asupra unei comunități, iar o fată-vrăjitoare trebuie să-și găsească locul într-o lume care o respinge.

Hearts That Cut de Kika Hatzopoulou este a doua carte din duologia Threads That Bind și a fost cu siguranță o lectură foarte alertă - și care m-a ținut în priză și m-a trecut prin foarte multe stări. Aici, o urmărim pe Io, sora care poate vedea și tăia firele sorții, trebuie să facă față profeției și să lupte pentru a-și salva prietenii și familia. Fiind al doilea volum din serie, nu dau prea multe detalii, dar atât vă zic: dacă vă place genul YA cu o lume fantastică, bazată pe mitologia greacă, eroinele complexe, relațiile variate și credibile între personaje (nu insta-love sau insta-hate), ritmul alert al acțiunii, asta e duologia pe care să puneți mâna în anul ce vine :) Mi-ar place enorm dacă s-ar traduce și la noi, lore-ul e complex, personajele deseori trebuie să ia decizii aflate la limita între bine și rău, iar partea de romance e așa de duios scrisă, că nu o să vă lase indiferenți.

Acestea au fost cărțile din ultima lună a lui 2025. Voi cu ce lecturi ați încheiat anul?

Recenzie literară: Laura Rise - Deținută de Emilia Muller (2025)

Laura Rise e o tânără ce-și dorește din tot sufletul să aibă o carieră scriitoricească - să poată trăi din scris, nu doar să le spună cunoștințelor că „mai și scriu uneori”. Deși bate la toate ușile - își trimite manuscrisele la toate editurile posibile - ori nu primește niciun răspuns, ori i se spune că textele ei nu sunt suficient de bune, sau că publicarea unui volum semnat de un autor necunoscut încă pentru cititorul autohton nu intră în planul editorial pentru anul respectiv. Dar Laura, scrâșnind din dinți, nu se lasă bătută, și pentru că are o suspiciune, decide să facă un experiment. Suspiciunea ei este că manuscrisele ei nu sunt luate în considerare pentru că e femeie, așa că apelează la ajutorul unui cunoscut, George Reza. Îi propune acestuia să trimită textele ei de pe mailul său, și să vadă care vor fi răspunsurile editurilor. George, încântat de un așa experiment neobișnuit, decide să se implice, și în câteva ședințe, discută minuțios despre fiecare text, despre fiecare chichiță. Dar Laura urmează să treacă printr-o mare dramă, atunci când George devine un scriitor de succes, iar ea nu poate demonstra că textele nu îi aparțin bărbatului, ci ei.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie.

Din acest punct de vedere, Laura Rise - Deținută e un volum informativ, relevant pentru cei care vor să publice, în special în mod tradițional - adică prin intermediul unei edituri, nu în sistem de self-publishing. Partea de ficțiune mi s-a părut cam fragmentată. Mi-a plăcut modul în care evoluează firul narativ ce-l privește pe George și discuțiile pe care le au cele două personaje, mi-au plăcut și gândurile Laurei despre viața ei și evenimentele (separat de scriitură) care o marchează, dar m-a plictisit porțiunea unde Laura interacționează cu Emil, un prieten mai în vârstă, glumeț și oarecum simpatic. Prezența lui în poveste nu a fost necesară, și până la final nu am simțit că personajul a adus ceva relevant poveștii Laurei. Ce m-a bulversat un pic a fost întorsătura de la final, după ce are loc înălțarea lui George la nivel de scriitor consacrat și adâncirea Laurei într-o eternă uitare. Ultimele evenimente au fost bruște, și evoluția personajului principal nu părea să meargă în acea direcție.

Partea mea preferată, la capitolul ficțiune, a fost relația Laurei cu George. Laura e genul de femeie care pare a fi foarte cu picioarele pe pământ, dar dă dovadă de o încredere oarbă în cineva care nu îi este om apropiat. Pentru o scriitoare ce se chinuie ani la rândul să scrie, să trimită manuscrisul la toate editurile posibile, să primească refuzuri peste refuzuri, dar totuși să nu se lase de meserie, decizia de a-i încredința în totalitate textele lui George, fără martori, fără un contract, fără a se asigura că experimentul va rămâne doar  la nivel de experiment, mi s-a părut foarte prostească. Pe de altă parte, deși nu sunt de acord cu motivele pe care le invocă George când devine scriitor, punctul lui de vedere e destul de interesant. Mai exact, înainte de a trimite textele la edituri, George discută cu Laura și face modificări, în ceea ce privește titlul, sau numele personajelor, sau timpul verbal folosit. La final, apare întrebarea: cât de mult un text îi apaține Laurei, dacă George a făcut mici sau mari modificări, aducându-l într-o formă în care să fie acceptat de către o editură ce anterior a respins textul respectiv? Sau Laura a avut dreptate, și textele sunt acceptate doar pentru că scriitorul este un bărbat?

În concluzie, Laura Rise - Deținută de Emilia Muller este un volum ușurel, dar care totuși te pune pe gânduri, despre piața de carte autohtonă și despre eterna nedreptate și fățărnicie umană. Mi-a plăcut și scriitura, și povestea, și personajul principal, chiar dacă nu am rezonat cu Laura de fiecare dată. Recomand cartea dacă sunteți curioși care e procesul prin care trebuie să treacă un autor la noi (și nu numai) pentru a se vedea publicat și care e perspectiva omului căruia i se fură munca.

Bilanț literar: Iunie 2024

Salutare!

Inițial, iunie a fost o lună foarte prolifică, am reușit să termin cărți începute de ceva timp, printre care și serii, ceea ce e îmbucurător pentru mine, dar de la jumătatea lunii cheful meu de citit s-a cam dus, sau poate că nu am ales lecturile potrivite - am abandonat destul de multe. Dar, per total, în iunie am citit variat și am descoperit autori noi și despre lecturile mele vă spun un pic mai jos.

Spune-mi trei lucruri de Julie Buxbaum e un YA destul de previzibil la un anumit capitol, dar cu o acțiune alertă și cu accent pus nu doar pe prima dragoste, ci și pe doliu, prietenie și dificultatea de a te integra într-un mediu nou când ești forțat să iei totul de la capăt.

Strigă-mă pe numele tău de Andre Aciman e un titlu care a făcut ravagii și a împărțit lumea în două și mă bucur că am ajuns să-l lecturez. Mi-a plăcut în mare măsură tot ceea ce ține de cum simte protagonistul că se naște un sentiment măreț în inima lui, dar au fost două momente care mi s-au părut mult prea specifice și șocante, fără a avea vreun impact asupra dezvoltării acțiunii propriu-zise.

Acesta a fost ultimul volum din trilogia Pământurile de Aur (care ulterior a devenit ciclu, dar celelalte volume se axează pe alte personaje) de fantasy întunecat, adânc ancorat în folclorul slav. Cartea nu e tradusă în altă limbă, iar titlul în română, în traducere liberă, ar suna ca Păsările Codrului Măreț, autoare Ulyana Cherkasova. Volumul încheie povestea începută în Șoimul și corbul - primul volum ce mi-a plăcut enorm, dar față de acesta am niște sentimente contradictorii.

Pe de o parte, mi-au plăcut foarte mult elementele de suferință, întunecime și ideea de lucruri rele li se întâmplă oamenilor buni, tragicul sorții și finalul deschis, dar care totuși indică o încheiere clară a unui fir narativ principal - ăsta e motivul de ce i-am dat cărții, mai degrabă, seriei, patru stele. A fost extrem de realist faptul că, oricât te-ai zbate, uneori eforturile tale sunt absolut zadarnice.

Pe de altă parte, rămân câteva fire narative importante în aer - autoarea a lucrat la ele pe parcursul a mai multor volume, doar ca să le lase neîncheiate aici, ceea ce la unele m-a sâcâit, la altele m-a lăsat rece - nu am fost deloc implicată în ele. Un alt aspect care m-a deranjat a fost că unul dintre personajele principale luptă timp de trei cărți împotriva sorții, doar pentru a ajunge să o accepte așa, într-o doară, fără luptă, fără să ajungă să își dorească să înțeleagă ce și cum. Mai e un conflict major ce se dezvoltă în cele trei cărți - un război iminent, dar care e executat și finisat în două pagini, la final, un aspect pe care nu am putut să-l înțeleg.

În concluzie, Pământurile de Aur a fost o trilogie care mi-a plăcut din ce în ce mai puțin pe parcursul volumelor. Dacă m-am îndrăgostit iremediabil de Șoimul și Corbul și Turnul Bufniței m-a încântat și plictisit deopotrivă, Păsările Codrului Măreț m-a dezamăgit la capitolul „câte ar fi putut fi rezolvate, dar autoarea a ales să primeze doar întunericul, disperarea și moartea în viața personajelor”.

Trilogia e un fantasy bun pentru cei care vor să citească despre povești fără happy end, unde personajele mai mult suferă decât respiră, răul ajunge victorios și e nepedepsit, unele personaje nu se învață minte, nu evoluează deloc și rămân la fel ca la începutul poveștii. Mai e o chestie legată de cum a fost promovată cartea - ca un fantasy cu puternice nuanțe de romance, nu tocmai romantasy, dar cert e că tot ce ține de romance e pe planul -100, iar „cuplul” de bază se adeverește a fi, de fapt, o alianță bazată pe interes din ambele părți, iar la final nu am fost deloc convinsă de „evoluția” relației și de veridicitatea sentimentelor. A fost genul de serie de care m-am bucurat că am terminat-o - a promis foarte multe, dar finalul a fost dezamăgitor, aproape pe toate planurile.

Prima carte abandonată pe luna aceasta a fost Manuscrisul fanariot de Doina Ruști. Nu este prima mea întâlnire cu autoarea, am mai citit Mâța Vinerii și Paturi oculte și mi-au plăcut, dar când am ajuns la acest volum am realizat că nu mă mai simt atrasă de stilul de scriere adoptat de autoare. Am încercat să mă forțez și să citesc câteva pagini bune, dar nu am reușit să mă imersez în atmosferă sau să ajung să mă atașez de vreun personaj.

Am terminat de citit și acest volum, Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase 100 de povești filozofice din lumea întreagă de Jean-Claude Carriere. Ediția este adaptată pentru micul cititor, poveștile fiind împărțite cumva tematic, și deși mi-au plăcut o parte, iar o parte îmi erau deja cunoscute, au fost multe povești seci, care nu spuneau nimic. E genul de volum pe care e bine ca un copil să-l citească împreună cu un adult, pentru a discuta textul parcurs, pentru că multe fragmente mi s-au părut mult mai potrivite pentru un cititor mai în vârstă.

Crenshaw de Katherine Applegate este, la prima vedere, o poveste drăguță pentru copii, despre cum protagonistul are nevoie de un prieten când viața lui pare să se schimbe. În realitate însă, e o poveste destul de întunecată, pentru că pune accent pe realitatea de zi cu zi a unei categorii de oameni, iar situația deloc roz e văzută prin ochii unui copil. Mi-a plăcut povestea și mi-a trezit o multitudine de emoții, cert este că e genul de carte din care ai ce învăța, mai ales pe partea de recunoștință și apreciere.

Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet de G.G. Marquez este un volum de proză scurtă, unde domnește fantasticul și realismul magic. Autorul are un stil inconfundabil de a scrie și, deși poveștile din carte nu au fost exagerat de lungi sau complexe, am reușit să pătrund în lumea imaginată de autor și să regăsesc farmecul scriiturii sale. 

Ultima povestire, mai lungă, ce oferă titlu volumului, mi-a plăcut enorm și s-a simțit mai mult ca o nuveletă decât povestire.

In a Glass Darkly de J. Sheridan Le Fanu este o colecție de povestiri scurte, unde subiectul principal se învârte în jurul fantomelor. Am citit prima povestire și nu am fost convinsă, așa că am abandonat cartea.

Același lucru l-am pățit și cu The King in Yellow de Robert William Chambers - un alt volum de povestiri scurte cu elemente de horror și unde primează ideea de stafie. Nu am putut trece de capitolul doi, stilul de scriere a fost absolut plictisitor pentru mine.

William și secretele universului. Povești științifice pentru copii de Gertrude Kiel relatează despre cum William, un băiețel destul de retras, e nevoit să-și petreacă o săptămână din vacanța de vară cu o mătușă ciudată, pe care nu prea o cunoaște. Dar mătușa Gunvor se adeverește a fi mai mult decât ciudată - iar pentru William, vacanța va fi una de neuitat.

Povești care te trag de mânecă de Adriana Ștefan a fost un volum care m-a distrat foarte mult. Povești simpatice și amuzante, cu personaje aiurite și cu evenimente bizare sau imposibile, volumul semnat de autoare și minunat ilustrat de Bianca Bratu este mai mult ca sigur o idee perfectă de cadou pentru un copil sătul de poveștile „clasice”.

Perla, supercățelușa de Isabel Allende este o poveste drăguță despre prietenia dintre un cățel adoptat și un băiețel curajos, cărticica axându-se pe felul în care se vede Perla în ochii adulților și cum se simte, de fapt, atunci când are grijă de familia sa. Ilustrațiile lui Sandy Rodriguez cu singuranță vor cuceri micii cititori.

Kepler62 - Cartea a patra: Pionierii de Timo Parvela, Bjorn Sortland și Pasi Pitkanen mi-a plăcut mult datorită evoluției fulminante a lui Marie, din perspectiva căreia urmărim povestea în acest volum. Întâlnim creaturile de pe Kepler, ne confruntăm cu ciudățenia Oliviei, adultul ce refuză să spună tot ce știe, dar mai ales, o vedem pe Marie cum începe să deschidă ochii și să vadă lumea altfel decât atunci când era izolată în casa ei de pe Pământ. Volumul se termină într-un punct important și abia aștept să aflu continuarea poveștii.

Nu m-am putut abține și am continuat aventura cu Kepler62 - Cartea a cincea: Virusul de Timo Parvela, Bjorn Sortland și Pasi Pitkanen. A fost un volum intens, cu multe dezvăluiri și dezvoltare a personajelor, mai ales a celora secundare. Am aflat mai multe despre creaturile de pe Kepler62, dar și mai multe despre oamenii care au venit să își însușească planeta. Mi-a plăcut de faptul că aflăm care-i treaba cu Olivia și ce scop are ea în expediția respectivă.

Nu știu de ce, dar aveam impresia că seria Kepler62 se termină cu acest volum, Cartea a șasea: Secretul, dar se termină doar primul sezon și încă îmi e clar dacă povestea va continua cu aceleași personaje sau cu altele. Volumul a fost intens și plin de răsturnări de situație, și, deși mai am niște întrebări legate de motivele anumitor personaje, mi-a plăcut modul în care a fost încheiat acest capitol din viața lui Ari, Joni, Marie și planeta Kepler62. Sper că se va traduce și continuarea.

Acestea au fost lecturile lunii iunie. Voi ce interesant ați mai citit?

Recenzie literară: creaturi și Creaturi de Morgan Hexner (2024)

Ce-ar fi dacă... te-ai considera un om simplu, dar după ce ai întâlni-o pe iubirea vieții tale ai descoperi că nu ești tocmai un om obișnuit?

Ce-ar fi dacă... te-ai întâlni cu același om straniu, în același loc, la aceeași oră, mai multe zile la rând?

Ce-ar fi dacă... te-ai căsători din dragoste, dar ai ajunge să locuiești cu soția ta de parcă ați fi colegi de apartament?

Ce-ar fi dacă... viața de apoi ar fi lipsită de foc și smoală, dar plină de putreziciune și mizerie umană?

Ce-ar fi dacă... sora ta întoarsă de la pension ar începe să dea semne că s-a schimbat iremediabil în ceva greu de explicat?

În creaturi și Creaturi, Morgan Hexner explorează subiecte incomode, iar felul în care o face este unul visceral, cinematografic, greu de trecut peste? Deși volumul este o antologie formată din povestiri ce cuprind foarte multe teme și motive, toate textele sunt legate între ele prin senzația de furnicături pe șira spinării și o stare de neliniște atunci când lecturezi cartea. Unele povestiri încep destul de nevinovat, dar pe parcurs autoarea construiește suspansul în așa fel, încât ajungi să citești cu spaimă fiecare rând, așteptându-te să se întâmple ce e e mai rău - și tot ești luat prin surprindere de imaginația lui Morgan Hexner.

creaturi și Creaturi este o antologie despre fricile umane, despre cât de negru poate fi un suflet, despre forțe inexplicabile, dar care dictează destine, dar și despre toate modurile în care o decizie din trecut poate duce la urmări catastrofale.

Mi-a plăcut să urmăresc evoluția scriiturii și schimbarea temelor pe care le abordează autoarea pe parcursul timpului, contextul în care se întâmplă acțiunea, complexitatea personajelor creionate. Chiar dacă au scena pentru scurt timp, Morgan Hexner le dezvoltă foarte amănunțit în cele câteva pagini cât durează povestea fiecăruia, așadar ajungi să le iubești, să le detești, să te bucuri când li se întâmplă lucrurile pe care le merită din plin, dar să și te întrebi, pe alocuri, dacă personajele respective sunt, în esență, Creaturi din alte lumi, niște oameni plini de vicii și regrete sau doar o mână de creaturi lipsite de importanță.

Dacă vă plac elementele de gotic, horror, mister, abordarea în text a unor teme incomode pentru majoritatea cititorilor, imaginile macabre sau de-a dreptul grotești și vreți să citiți un volum de proză scurtă, creaturi și Creaturi de Morgan Hexner s-ar putea să fie volumul perfect pentru această ocazie.

Recenzie literară: Trei camarazi de Erich Maria Remarque (1936)

Un adevărat roman de dragoste, marcat de tragic, Trei camarazi aduce în prim plan ființa umană, modul în care individul se poate mula pe situația în care se află, dar și pe felul în care lipsurile de orice natură scot la suprafață adevărata esență al unui om. Personajele sunt realist construite - au calități și vicii, aspirații și dezamăgiri, iar Robert este cel care îi face cunoștință cititorului cu oamenii din viața sa. Mi-a plăcut foarte mult prietenia dintre cei trei tineri, dar și relația pe care o construiește Rob cu Pat. Până la un moment dat, aveam o anumită impresie despre încotro vor merge lucrurile, dar au loc niște evenimente ce schimbă complet cursul poveștii.

Erich Maria Remarque știe să implice emoțional cititorul în poveștea personajelor sale, iar Trei camarazi nu a fost o excepție. Nu am rezonat neapărat cu gândurile sau deciziile personajelor principale, dar am empatizat mult cu trăirile acestora și am apreciat inventivitatea de care dau dovadă în vremurile grele în care trăiesc. Subiectul războiului, deși nu e menționat de protagoniști, plutește în aer, iar acest lucru se simte în toate acțiunile pe care le întreprind personajele și mai ales în pulsul orașului în care acestea locuiesc.

Bilanț literar: Aprilie 2024

 Salutare!

Aprilie a început bine - am terminat o nonficțiune în primele zile ale lunii și am început ultimul volum dintr-o serie începută prin 2022 - parcă v-am mai zis că anul ăsta aș vrea să mai termin din seriile începute și dacă în martie am terminat un middle grade, luna asta am terminat o trilogie YA. Dar să le luăm pe rând.

Spying on Whales: The Past, Present, and Future of Earth`s Most Awesome Creatures de Nick Pyenson a fost o noficțiune aboslut perfectă pentru mine - de mică îmi plăceau balenele și am avut ocazia să aflu o groază de lucruri fascinante despre aceste creaturi. Autorul este paleontolog la muzeul Smithsonian și are acces la o multitudine de resurse, o voce narativă ce te prinde și o multitudine de povești privind cercetările sale și rezultatul acestora. Dacă vă pasionează cel mai mare mamifer de pe planetă, recomand să citiți volumul.

Ursul care voia să fie fericit de Eric-Emmanuel Schmitt este a patra carte din seria Poveștile Bufniței și se numără printre preferatele mele din serie. E o carte potrivită pentru cititorul de orice vârstă - pentru că-l urmărim pe protagonist căutând fericirea și găsind-o în cel mai neașteptat loc. E genul de carte ce te pune un pic pe gânduri și te face să reflectezi asupra propriei vieți, deși e „doar” o lectură pentru copii.

Se pare că anul ăsta sunt pe val cu romanele lui E.M. Remarque - oricum mi-am propus să-i citesc opera integral cândva, deci cu pași mici mă apropii de țintă. Trei camarazi relatează povestea a trei prieteni, tineri ce sunt nevoiți să-și trăiască tinerețea în Germania interbelică, unde lipsurile, sărăcia și nesiguranța zilei de mâine sunt laitmotivele populației de rând. 

Cei trei - Robby, Koster și Lentz - sunt pasionați de mașini, au o poftă de viață caracteristică celora ce au scăpat vii și aproape nevătămați din război și cumva reușesc să vadă frumosul dincolo de situația instabilă în care se află țara lor. Apariția lui Pat, o tânără frumoasă și misterioasă, ce-i fură inima lui Robby, declanșează o serie de evenimente urmările cărora cititorul, alături de personaje, le resimte într-un ritm de crescendo odată ce avansează acțiunea. 

Mă bucur că am reușit să mai termin o serie! Loveboat Forever de Abigail Hing Wen are loc la șapte ani după acțiunea din Loveboat Reunion și de data asta o urmărim pe Pearl, sora mai mică a lui Ever. Pearl este o pianistă promițătoare, dar viața ei se năruie după ce fata stârnește un război pe rețelele de socializare postând o serie de poze pe care oamenii le percep complet greșit.

Nevoită să dispară din vizorul publicului, Pearl ajunge în tabăra Loveboat, unde arta ei capătă o nouă formă, iar tânăra se trezește față-n față cu faptul că nu-și cunoaște rădăcinile. Romanul lui Abigail Hing Wen se axează și de data asta pe căutarea propriei identități, descoperirea pasiunilor și a celor mai tainice vise, pe artă - în acest volum, în centrul atenției este muzica - dar și pe un pic de romance - într-o formă deloc forțată.

Deși eram sigură că am terminat seria Echo North, aparent Joanna Ruth Meyer a publicat pe site-ul său două povestiri la liber, așa că atunci când am aflat despre asta, m-am dus repede să le citesc. Wolf Daughter relatează despre felul în care Vântul Vestic și fiica Reginei-Lup ajung să fie împreună, iar The Oldest Magic e un fel de epilog pentru ambele cărți din duologie - aflăm ce se întâmplă cu toate personajele importante după ce acțiunea din cărți ia sfîrșit. Mi-ar fi plăcut mult de tot ca Wolf Daughter să fie o carte separată, dar apreciez și faptul că autoarea nu ne-a lăsat cu ochii în soare și a legat toate firele narative între ele, lăsând un final complet închis.

Trei zile nemaipomenite de Ioana Pârvulescu e cartea mea preferată de ficțiune din câte am citit de la autoare. Relatează povestea veveriței Vevi și a fetiței Emi, două prietene atât de diferite, dar care se înțeleg de minune. 

La un moment dat, una se trezește în pielea celeilalte, iar lumea capătă o serie de culori și nuanțe nevăzute până atunci.

Am dat gata relativ repede această carte. Astrophysics for People in a Hurry de Neil deGrasse Tyson este ceea ce pretinde - mai degrabă un rezumat ultra simplificat în ceea ce privește universul, apariția acestuia, evoluția planetei noastre și curiozitatea omului pe parcursul timpului în ceea ce privește originea sa și eterna întrebare ce e dincolo de orizont. Cartea are menirea mai degrabă să-ți trezească interesul pentru subiect și poate dacă n-aș fi citit Cosmos de Carl Sagan mai devreme anul ăsta, volumul mi-ar fi plăcut mai mult.

Planul meu de a termina anul ăsta serii începute decurge bine - am citit și a doua carte din duologia Clepsidra cormoranului, Busola de pe Nova Scotia de Agape F.H. Cum este al doilea volum din serie și are deja recenzie pe blog, voi spune doar atât: autoarea mi-a zdrobit inima la fiecare pas și dacă vreți o ficțiune nautică istorică(-ish) cu o poveste realistă de tot, la Agape F.H. o găsiți.

Ultima carte din această lună este Nu-i ușor să spui adio de Raymond Chandler, al șaselea volum din seria Philip Marlowe (serie care, din câte știu, poate fi citită în orice ordine). De Chandler am mai citit Doamna din lac și Somnul de veci, prin liceu, de atunci îmi aduc aminte că mi-a plăcut stilul autorului.

În acest volum îl regăsim pe același inegalabil detectiv particular Philip Marlowe, care pare să nu gândească atunci când acționează, dar de fapt știe foarte bine ce face, pentru că toate firele posibile (și imposibile) dintr-un caz ajung să se lege între ele într-un mod fascinant. Să nu mai spun de replicile personajului - absolut haioase, pline de umor negru.

Acestea au fost lecturile lunii aprilie - voi cu ce povești v-ați delectat?

Bilanț literar: Martie 2024

Salutare!

Martie a fost o lună surprinzător de prolifică - nu mă așteptam să citesc atât de mult și atât de variat. Desigur, am avut câteva volume stufoase începute în februarie și terminate luna asta, dar un bilanț e un bilanț :)

Cosmos de Carl Sagan a fost o lectură absolut fascinantă - deși unele pasaje m-au plictisit, per total volumul e plin doldora de informații privind modul în care omul a perceput cosmosul. De la teoriile din antichitate până la tehnologia secolului XX, autorul aduce în atenția cititorului, succint, o multitudine de informații despre univers ce s-au păstrat din trecut, dar prezintă și în detaliu pașii pe care i-a întreprins omul secolului trecut pentru a ajunge dincolo de stele. Cartea asta te face să vezi dintr-o altă perspectivă viața umană - nimicnicia acesteia - și cât de irelevantă e, de fapt, planeta noastră la nivel de univers.

Toate regretele lui Clover de Mikki Brammer e un volum ce portretizează viața interioară a unui om singuratic, adâncit în trecut, incapabil să se dezlipească de conceptul morții, lipsit de dorința de a ieși din zona de confort. Volumul este foarte frumos scris, cu o multitudine de povești de viață și personaje inedite, pasaje ce îndeamnă la introspecție și pun accent pe relația omului cu timpul.

Mi s-a părut interesant cum protagonista are trei caiete în care notează regretele, sfaturile și confesiunile muribunzilor și recitește aceste pagini, oferind acces cititorului spre lumea interioară a unor oameni aparent banali, care au dus o viață aparent împlinită, dar abia pe patul de moarte au scos la iveală cele mai adânc ascunse regrete sau confesiuni.

Busola către Nova Scotia de Agape F.H. este primul volum din duologia Clepsidra Cormoranului și urmărește echipajul unei nave-fantomă, Cormoranul Albinos, o navă condusă de un căpitan dement și de o mână de mateloți care mai de care. Mi-a plăcut foarte mult partea de dialog și interacțiunile dintre membrii echipajului, povestea și direcția în care o ia aceasta. Urmează să spun mai multe într-o recenzie separată.

Marile legende medievale repovestite de Francesc Mirrales și ilustrate de Adria Fruitos are menirea să trezească apetitul pentru poveştile din Evul Mediu. În acest volum, sunt relatate foarte simplist legende precum cea a Cavalerului Verde, povestea lui Romeo şi a Juliettei sau Cântecul Nibelungilor, invitând micul cititor să le exploreze mai mult odată ce va creşte. Ilustrațiile completează textele într-o formă plăcută.

The Hidden Life of Trees. What They Feel, How They Communicate de Peter Wohlleben e un volum surprinzător de interesant - la prima vedere, ce poveste poate spune un copac? Ei bine, am aflat o multitudine de lucruri despre aceste entități - nu le mai pot spune altfel - despre cât de lungă și lentă le este viața, dar cât de interesantă dincolo de percepția omului despre timp. Copacii sunt un element vital în existența acestei planete și cu siguranță vă recomand volumul dacă sunteți pasionat de drumeții, păduri, floră.

Loveboat Reunion de Abigail Hing Wen este al doilea volum din trilogia Loveboat, Taipei, dar se axează pe două personaje ce au fost secundare în primul volum: Sophie și Xavier. 

Surprinzător, deși ambele personaje nu s-au nimerit printre preferatele mele în Loveboat, Taipei, aici mi-au plăcut foarte mult - au avut o evoluție frumoasă și ambii au oferit o imagine amplă asupra felului în care un adolescent încearcă să descopere cine este de fapt și ce-și dorește de la viitor, ce-l definește și ce-l face să lupte pentru visele sale.

Outlining Your Novel Workbook: Step-by-Step Exercises for Planning Your Best Book de K.M. Weiland e un volum scurt, potrivit pentru scriitorii ce lucrează cu foarte multe (enorm de multe) fișe detaliate privind personajele, povestea, atmosfera, decorul, etc., etc. Ideal ar fi fost să citesc volumașul ăsta după prima carte - ăsta e „caietul cu teme”, dar curiozitatea mea nu era atât de mare privind subiectul încât să-l aprofundez. Voi reveni la această carte la următorul meu proiect, când voi putea lucra în ritmul meu la scris, dar cert e că nu voi aplica absolut toți pașii - mi se par atât de mulți, încât fură și din timp, și din creativitate, din modul în care îmi las mintea să zboare atunci când scriu.

Acum ceva timp am citit primul volum din tetralogia/cvartetul Small Spaces de Katherine Arden și am zis că am de gând să termin seria, se pare că în martie a fost momentul. În Dead Voices, Ollie, Coco și Brian ajung într-o stațiune de ski, unde brusc se întrerupe curentul, animalele împăiate par să se miște în diferite locuri, iar Ollie și Coco văd în vis o fetiță ce-și caută oasele. Află că pensiunea la care se cazează a fost cândva un orfelinat, iar odată ce acesta s-a închis, un adevăr sumbru a ieșit la suprafață.

Tare mult mi-a plăcut acest volum - la fel de mult ca primul, pentru că are de toate: suspans, mister, evenimente ce te fac să fii prins în poveste și să vrei să rămâi acolo. Katherine Arden are un stil minunat de a scrie și, deși volumul e middle grade, pe mine m-a înfricoșat destul de mult pe alocuri. Vi-l recomand dacă vă plac poveștile cu fantome.

Nu m-am putut abține și imediat ce am terminat Dead Voices am trecut la Dark Waters. În acest volum, cei trei protagoniști, Ollie, Coco și Brian, cărora li se alătură și Phil, un coleg de clasă, ajung cu barca pe un lac, iar după ce se lasă o ceață densă și un monstru mitic le atacă ambarcațiunea, eșuează pe o insulă despre care nimeni nu a auzit vreodată. Aici descoperă că The Smiling Man, antagonistul din universul creat de Katherine Arden, le pregătește un nou joc mortal. Dark Waters mi-a plăcut mai puțin decât volumele anterioare - parcă i-a lipsit ceva, mi-a displăcut modul în care s-a comportat un personaj, deloc caracteristic portretului conturat în primele două cărți. 

Am citit și o povestire foarte scurtă de E. A. Poe, Berenice, care sunt absolut sigură că „a făcut ravagii” la vremea ei - premisa e sumbră și înfricoșătoare, mi-ar fi plăcut ca subiectul - moartea unei logodnice și posibila nebunie ce coboară asupra protagonistului - să fie explorat ceva mai amplu, în mai multe pagini.

Six Characters in Search of an Author de Luigi Pirandello e o piesă de teatru pe care am ales să o citesc pentru că nu am mai lecturat un scenariu cred că de pe vremea când eram la facultate și era timpul să remediez acest aspect. Mi-a plăcut latura de absurditate și drama prin care trec cele șase personaje, în frunte cu actorii, punându-se accent pe drama omului contemporan.

Ultimul volum din cvartetul semnat de Katherine Arden, Empty Smiles, mi-a plăcut cel mai puțin. De data aceasta, protagoniștii nimeresc la un bâlci, unde trebuie să dezlege o ghicitoare care ar putea să-i reunească și să salveze și lumea pe care o iubesc așa mult. Din păcate, multe lucruri mi s-au părut grăbite, deși ideea era foarte faină, scenele s-au perindat cu rapiditate acolo unde mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste, iar finalul nu a fost satisfăcător. Probabil că felul în care s-a terminat cvartetul e mai mult decât potrivit pentru publicul țintă, e totuși o serie middle grade, cert este că-mi place cum scrie Arden și clar voi citi și ultima ei carte apărută.

Din păcate, nu s-a putut fără lecturi abandonate - de o parte dintre ele chiar îmi pare rău, pentru că premisa suna extraordinar de bine. Am propus A Thousand Steps into Night de Traci Chee la un club de carte și sincer mă bucur că nu a ieșit la cartea lunii. Premisa e faină - o fată simplă e blestemată de un duh rău și trebuie să găsească o metodă de a scăpa de blestem. Am tras de mine să-mi placă, dar execuția a șchiopătat rău. Protagonista e o smiorcăită care face greșeli încontinuu și ia decizii pripite și după o dă pe „trăiesc într-o lume a bărbaților, sunt privită/trată diferit doar pentru că sunt femeie, bla bla bla”. Sunt foarte multe elemente din folclorul chinezesc (?), dar sunt aruncate în fața cititorului și acțiunea e repetitivă, iar scriitura e foarte simplistă, dacă nu ar fi câteva trigger warnings, ai zice că e o carte middle grade. Nu am putut să trec peste aceste aspecte, așa că am abandonat cartea.

The Tangled Tree: A Radical New History of Life de David Quammen e o nonficțiune cu un subiect promițător - genetica și promite că vorbește în profunzime despre gene și cum funcționează acestea. Deși subiectul mă pasionează, nu am putut trece de vocea narativă și de glumițele deloc amuzante din primele pagini - mi-a dat senzația că ascult un curs de la mine de la facultate și poate 1% din profii mei chir vorbeau liber pe subiect și captivant, iar vocea autorului acestui volum nu intră în acel procent.

Leagănul respirației de Herta Muller a fost prima mea întâlnire cu autoarea și chiar am încercat să avansez cu lectura, dar stilul fragmentat m-a plictisit teribil, nu-mi păsa nici măcar un pic de personaje, iar subiectul e departe de a se număra printre preferatele mele. Nu știu dacă voi mai încerca altceva de la autoare. Tind să cred că nu sunt deloc publicul țintă pentru romanele sale.

După Chip străin și Femeia nisipurilor, Harta arsă a fost a treia mea întâlnire cu Kobo Abe - și un mare fiasco. Premisa e super interesantă: un funcționar dispare dar soția lui îl dă dispărut abia după o jumătate de an, iar când un detectiv particular vine la femeie acasă pentru a afla mai multe detalii, lucrurile se complică și detectivul urmează să fie tras într-o adevărată mlaștină a lumii interlope. Totuși, romanul începe cu o cascadă de descrieri inutile - de exemplu, cum arată niște femeie ce traversează strada sau ce culoare au pereții din casa soției. M-a plictisit atât de rău încât am decis să nu mă forțez.

Acestea au fost cărțile primei luni din primăvară. Voi cu ce lecturi v-ați delectat?