Toamna se numără clasicii

 Se zice că pentru fiecare om, un anotimp este cel mai apropiat și reperezentativ pentru sufletul acestuia. Deși o bună parte din viață iarna a fost anotimpul meu preferat - și nu datorită Crăciunului, ci acelei liniști perfecte, pline de zăpadă, ger ce-ți mușcă din chip și lumini difuze, toamna este anotimul ce mă descrie cu adevărat. Culori vii, soare leneș, încă având urma unei călduri ce urmează să dispară, miros de frunze arse, ceață cu miros de ploi ce urmează să acopere cu griul lor orașul...

Toamna este acel anotimp ce împinge sufletul să se scufunde în melancolii, să-și revadă trecutul, să-și amintească despre noile începuturi. Toamna este acel anotimp care îți spune stop, te oprește din vârtejul în care te-a aruncat vara cu nopțile ei nebune, soarele ei dogoritor, zilele ei nesfârșite.Toamna te face să inspiri lent, să urmărești plecarea păsărilor, calmarea cerului, explozia lentă de culoare ce îmbrățișează copacii.

Tot toamna este anotimpul preferat pentru reluarea sesiunilor de citit, înfofolită într-o pătură caldă, o ceașcă de ceai de plante fierbinte lângă, un volum drag pe genunchi. Pentru mine, cel mai bine merg clasicii în această perioadă, cu descrierile lor lungi, detaliate, cu dramele umane, atât de diferit descrise față de literatura contemporană, cu societățile aparent ghidate de altă mentalitate, dar cu natura umană atât de statică pe parcursul sutelor de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ.

Față de alți ani, nu-mi voi propune să citesc ceva anume. Astăzi am terminat Vârsta inocenței de Edith Wharton și mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de un clasic. Nu știu ce voi citi după, pentru că deseori mă las ghidată de starea de spirit; cert este că tot la clasici mă voi întoarce și am un anotimp întreg să-i redescopăr, să-i reîndrăgesc, să le admir poveștile.

Voi ce veți citi în această toamnă?

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.

Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.

Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 

Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...

Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.

Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.

Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...

 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.

Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.

Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.

A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.

Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...

Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.

Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...

Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.

Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.

Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...

În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.

Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.

Plouă

Plouă. Plăuă ca într-un vechi film italian, a cărui protagonist o așteaptă pe ea în ploaie, cu un buchet de trandafiri uzi și triști. Cerul parcă se revară peste pământ, lovind cu valurile sale crestele dealurilor și a copacilor care încearcă să se ascundă sub propriile frunze. 

Toamna aceasta este ca o mare; o mare de ape, de ciori și de nostalgii, care-și iau zborul de pe o creangă și aterizează pe acoperișul meu, croncănind în neștire. Iar toamna zâmbește, pentru că o amuză oamenii mici de la ferestre care o privesc cu ochi mari, încă naivi.

O rafală de vând a lovit sticla plină de picături de apă; aceasta a oftat, dar și-a menținut pozițiile. Vântul a insistat, dar după ceva timp și-a dat seama că lovește în van; și-a îndreptat atenția spre un nuc bătrân, demult dezvelit de frunze. Mă gândesc că vântul este ca oamenii: când vede că nu reușește să rănească un geam, atacă o creatură neajutorată. Oare vântul se simte bine când își demonstrează cât este de puternic (împotriva unor ființe lipsite de apărare)?

Un stol de ciori a zburat foarte aproape de fereastră. Cred că am văzut o individă care se uita cu coada ochiului spre mine. Oare ce voia? Îi este foame? Știe că am doi hamsteri pitici plini de semințe și ar vrea și ea să guste... din semințe? Nu știu, dar văd că s-a așezat pe o creangă de nuc și mă pândește. Săracul nuc! Îl lovește vântul, ciorile își fac palate pe crengile lui... iar el tace și nu face nimic. Îmi amintește de o ființă blajină a cărei ochi nu i-am văzut demult, care a suferit enorm în tăcere... îmi este atât de dor de ea!

Ceața s-a lăsat peste oraș, adâncindu-se încet-încet în copaci, case, mașini, suflete... ieri toamna încă strălucea, încă purta acea broșă în piept a cărei nume este Soare. Astăzi văd că s-a întristat; e bătrână și ea sărăcuța, mai are de trăit câteva zile. Dar e amuzantă și totodată singură toamna aceasta; se plânge de milă și nu se mai găsește nimeni să o consoleze. Nici oamenii, pe care i-a îngrijit aceste trei luni - aceștia merg pe stradă, supărați foc și înfrigurați, blestemând biata bătrână, uitând că aceasta i-a bucurat cu mult-mult soare... Toamna îi privește plângând și promite că la anul vor plânge ei și ea va jubila. Dar dragă toamnă, nu te lăsa prinsă în mrejile ființei omenești...

Încă mai plouă. Mărunt, răutăcios, undeva frivol. Când mă gândesc că trebuie să ies din casă mă apucă tristețea. Aici, din spatele ferestrei, văd o toamnă tristă și rece. Dar acolo, alături de ea, tristețea și răceala se pot transmite ca un virus... și ce mă fac atunci? Îi molipsesc și pe ceilalți oameni? Ha ha ha, m-am prins; toamna este singură și tristă, dar mai este și foarte șireată. Ca o vulpe dintr-o pădure îndepărtată. Toamnă drăguț-o, văd ce ne asemănăm tot mai mult... să fie oare legătura dintre noi, tu, care mi-ai călăuzit pașii din întuneric spre lumină? 

Cerul a devenit una cu pământul. Bradul singuratic din fața mea privește în zare - căutând probabil Crăciunul, care-l va împodobi cu ghirlande de gheață. Nu fi trist dragă brad, zilele acelea nu sunt foarte departe... toamna în schimb încearcăsă mai câștige timp. Lasă-te păgubașă dragă, nu mai insista; timpul este același pentru noi toți...

Plouă... plouă... plouă... adio toamnă... plouă... plouă... plouă...