Când căutarea unui răspuns duce spre sine

Nu am mai scris ceva personal pe acest blog de foarte mult timp, deși acest aspect m-a atras cel mai mult într-un blog atunci când abia mi-am făcut eu unul. A trecut timpul și cumva, m-am reprofilat pe recenzii literare/evenimente, iar acel element al meu, scrisul liber, cum îmi place mie să-l numesc, a ajuns să-și petreacă timpul mai mult prin sertare și foldere. 

Îmi lipsește mult această latură a bloggingului, deși deseori îmi vine să scriu și să scriu și să povestesc despre stările pe care le am și gândurile ce mă macină. Dar pentru că asta se întâmplă, de obicei, la miezul nopții, drumul până la laptop e lung, lenea-i mare, dorința de a crea ceva e acolo, dar pitită în spatele minții.

Așa că mi-am zis să ies din această comoditate pe care mi-am creat-o și să scriu din nou, așa cum o făceam înainte. Sigur, timpul a trecut pe lângă mine, experiențele avute în ultimii ani m-au modelat într-un fel sau altul, dar îmi place să cred că în esență, am rămas aceeași. Sunt foarte subiectivă în momentul de față, nu neg, dar așa îmi place să cred. Că eu sunt încă eu și că trăsăturile bune pe care le-am avut în trecut încă sunt cu mine.

Observ deseori cum răutatea acaprează gândurile mele. Cum acest sentiment sapă în sufletul meu și acest lucru se oglindește în afară. Și mă deranjează mult pe termen lung, pentru că ajung să pierd bucăți din mine și din ceea ce aș vrea să fiu.

Mai nou, mi-am propus să încerc lucruri noi. Să zic mai des „da” unor provocări. Să încerc să ies din bula mea și din zona de comfort, pentru că de prea mult timp stau acolo și nu fac nimic. Să mă mobilizez și să termin proiecte la care lucrez de ceva timp. Să învăț să zic „nu” atunci când nu mă simt bine făcând un lucru anume. 

Sunt perioade în viață când chiar dacă nimic nu se întâmplă și totul merge în ritmul obișnuit, simți nevoia să schimbi ceva, să faci ceva. O fi primăvara de vină, sau poate vârsta, dar eu vreau o schimbare. Am început cu Drumul spre minimalism, despre care, apropo, nu v-am mai zis mai nimic ultimile săptămâni, dar recuperez și mă revanșez. Voi continua cu anumite aspecte pe care vreau să le schimb pentru că mă deranjează în mine și voi continua prin a-mi arăta mai des aprecierea față de cei din jur. Să fie cu noroc!

Planuri pentru vacanță

Am observat că anul acesta am tendința să-mi fac planuri, mici și mărețe, cu ideea de a deveni mai organizată. Într-adevăr, una dintre rezoluțiile mele pentru 2017 a fost să mă organizez cam în toate aspectele vieții mele, pentru că simt cum unele lucruri nu se îndreaptă spre destinația pe care o scriu eu. Mi-am luat și o agendă pe care o car după mine, fie pentru inspirație, când mă vizitează, fie pentru chestiuni tehnice. Și mi-a prins bine.

Așa că mi-am propus să fac și un plan pentru vacanța de vară, care pentru mine începe de pe 29 iulie. Despre cum vara începe, pentru studentul de la medicină veterinară, la mijlocul lui iulie, voi povesti altă dată, astăzi vreau să punctez câteva lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta:

- vreau să-mi prăjesc burtica la soare ca o focă mulțumită de viața ei, să stau tolănită pe plajă cu ochelarii trași pe nas și pescăruși pe fundal. Poate am ocazia să văd anul acesta și delfinii în larg, cine știe;

- vreau să citesc mai multe cărți semnate de autori români, în format clasic. În ultimele două luni am citit mult, aproape exclusiv cărți de specialitate, lucru ce m-a cam obosit. Desigur, am strecurat și câteva ore pe ici-pe colo de beletristică (Harry Potter - am ajuns la ultimul volum și Povestea lui Genji, care mi se pare un pic confuză, dar voi face un review pe măsură când termin opera);

- vreau să termin un proiect început demult, dar lăsat să se prăfuiască din lipsă de chef/motivație/uneori inspirație/alteori timp;

- după o revizuire a priorităților, vreau să mă apuc de-a binelea de acest blog. Am tendința să scriu în mai multe locuri o dată, dar am ajuns la concluzia că celelalte bloguri nu sunt la fel de importante, emoțional vorbind. 

Cam acestea sunt planurile mele pentru vacanță. Sper să reușesc să mă țin de ele, să mă îmbunătățesc și să duc la bun sfârșit proiectele neterminate. Dacă nu, mai am timp în toamnă de recuperat, dar productivitatea mea din timpul anului nu se compară cu cea din luna august :)

Voi ce planuri aveți pentru vara aceasta?

Haos total

Această postare ar trebui să fie ceva gen pagină din jurnalul intim, dar pentru că mi-e mult prea lene să scriu în agenda fizică... ei bine, îmi torn paharul cu gânduri alandala aici și după (sper) să merg mai departe.

Sunt într-o stare de spirit ciudățică, o stare pe care o retrăiesc de fiecare dată în ajun de sesiune. În pragul primului examen mă prinde câte o idee, două și nu mă lasă în pace. Astăzi mi-am propus să învăț și în câteva ore abia de am citit zece pagini, mintea îmi tot zboară la alte lucruri, cum ar fi să îmi organizez un blog de beauty (lucru prea puțin necesar, dar piticii din capul meu îmi tot suflă în ureche ”fă-o, fă-o!”), să mă apuc de articolul dedicat Bookfest-ului din anul acesta, unde mi-am lansat cartea (un articol care, cel mai probabil, nu va vedea lumina blogului niciodată), să îmi organizez nenumăratele documente Word din folderul cu ”Texte de-ale mele și nu numai”.
Ați prins voi ideea - aș face orice doar ca să nu învăț. Pentru că afară e vară, mi-a venit pofta scrisului, Muza mă tot trage de mânecă, responsabilitățile mă cheamă și eu mă prefac surdă, etc., etc.
Dar, ca în fiecare an, mă ambiționez să-mi fac un planner în ceea ce privește examenele, timpul alocat învățatului, dorința de a face o materie captivantă pentru creierul meu (nu e un lucru chiar necesar semestrul acesta, pentru că materiile mi s-au părut destul de interesante), mă mut lângă ceașca cu ceai amar și îmi aleg pixurile colorate (pe care în mod normal nu le utilizez în activitățile zilnice).
Pentru motivație, mă uit peste un articol mai vechi, Cum să supraviețuiești în sesiune, scris acum aproape un an (fără o zi). Din câte văd, sesiunile din iarnă parcă trec mai repede, în schimb alea din vară parcă îmi plac mai mult, oricât de contradictoriu cu textul de mai sus nu ar suna.
Așa că vă doresc o sesiune ușoară și cât mai multă motivație în a cumula informația într-un mod interactiv!

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.

Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.

Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 

Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...

Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.

Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.

Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...

 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

Plouă

Plouă. Plăuă ca într-un vechi film italian, a cărui protagonist o așteaptă pe ea în ploaie, cu un buchet de trandafiri uzi și triști. Cerul parcă se revară peste pământ, lovind cu valurile sale crestele dealurilor și a copacilor care încearcă să se ascundă sub propriile frunze. 

Toamna aceasta este ca o mare; o mare de ape, de ciori și de nostalgii, care-și iau zborul de pe o creangă și aterizează pe acoperișul meu, croncănind în neștire. Iar toamna zâmbește, pentru că o amuză oamenii mici de la ferestre care o privesc cu ochi mari, încă naivi.

O rafală de vând a lovit sticla plină de picături de apă; aceasta a oftat, dar și-a menținut pozițiile. Vântul a insistat, dar după ceva timp și-a dat seama că lovește în van; și-a îndreptat atenția spre un nuc bătrân, demult dezvelit de frunze. Mă gândesc că vântul este ca oamenii: când vede că nu reușește să rănească un geam, atacă o creatură neajutorată. Oare vântul se simte bine când își demonstrează cât este de puternic (împotriva unor ființe lipsite de apărare)?

Un stol de ciori a zburat foarte aproape de fereastră. Cred că am văzut o individă care se uita cu coada ochiului spre mine. Oare ce voia? Îi este foame? Știe că am doi hamsteri pitici plini de semințe și ar vrea și ea să guste... din semințe? Nu știu, dar văd că s-a așezat pe o creangă de nuc și mă pândește. Săracul nuc! Îl lovește vântul, ciorile își fac palate pe crengile lui... iar el tace și nu face nimic. Îmi amintește de o ființă blajină a cărei ochi nu i-am văzut demult, care a suferit enorm în tăcere... îmi este atât de dor de ea!

Ceața s-a lăsat peste oraș, adâncindu-se încet-încet în copaci, case, mașini, suflete... ieri toamna încă strălucea, încă purta acea broșă în piept a cărei nume este Soare. Astăzi văd că s-a întristat; e bătrână și ea sărăcuța, mai are de trăit câteva zile. Dar e amuzantă și totodată singură toamna aceasta; se plânge de milă și nu se mai găsește nimeni să o consoleze. Nici oamenii, pe care i-a îngrijit aceste trei luni - aceștia merg pe stradă, supărați foc și înfrigurați, blestemând biata bătrână, uitând că aceasta i-a bucurat cu mult-mult soare... Toamna îi privește plângând și promite că la anul vor plânge ei și ea va jubila. Dar dragă toamnă, nu te lăsa prinsă în mrejile ființei omenești...

Încă mai plouă. Mărunt, răutăcios, undeva frivol. Când mă gândesc că trebuie să ies din casă mă apucă tristețea. Aici, din spatele ferestrei, văd o toamnă tristă și rece. Dar acolo, alături de ea, tristețea și răceala se pot transmite ca un virus... și ce mă fac atunci? Îi molipsesc și pe ceilalți oameni? Ha ha ha, m-am prins; toamna este singură și tristă, dar mai este și foarte șireată. Ca o vulpe dintr-o pădure îndepărtată. Toamnă drăguț-o, văd ce ne asemănăm tot mai mult... să fie oare legătura dintre noi, tu, care mi-ai călăuzit pașii din întuneric spre lumină? 

Cerul a devenit una cu pământul. Bradul singuratic din fața mea privește în zare - căutând probabil Crăciunul, care-l va împodobi cu ghirlande de gheață. Nu fi trist dragă brad, zilele acelea nu sunt foarte departe... toamna în schimb încearcăsă mai câștige timp. Lasă-te păgubașă dragă, nu mai insista; timpul este același pentru noi toți...

Plouă... plouă... plouă... adio toamnă... plouă... plouă... plouă...