sâmbătă, 9 decembrie 2017

Recenzie literară: Tema pentru acasă de Nicolae Dabija (2009)

De Tema pentru acasă m-am apucat vara aceasta, când eram în vacanță. Cum una dintre rezoluțiile anului 2017 era să citesc cât mai multe cărți semnate de autori români, scrise nu acum șapte mii de ani, ci recent, am zis să lecturez și volumul de față. Coperta celei de-a doua ediții este frumoasă, se îmbină de minune cu titlul, atrage atenția și astfel, cartea se cere răsfoită.
Tema pentru acasă este o poveste de dragoste ce înflorește într-o perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească.
Ideea în sine este frumoasă, romantică și ar fi putut fi exploatată în mii de moduri. Dar odată cu înaintarea în acțiune, nu m-am putut abține din a strâmba din nas. Tema pentru acasă este o carte ce a ajuns foarte reprede în topul cărților proaste citite în acest an. Mai jos voi enumera ce exact nu mi-a plăcut și de ce, așa că dacă nu vreți spoilere, opriți-vă aici. 
Mihai Ulmu își întreabă  elevii ce este dragostea, la care aceștia răspund de bună voie, imediat, în discursuri lungi, care par să fie rupte din revistă. În primul rând, niciun adolescent nu ar sări imediat să-i spună profului (mai ales de față cu colegii) ce este dragostea, dar să o și descrie în fraze lungi. O pagină și ceva am citit efectiv părereile unor abonați la vreo revistă, care au scris câte un eseu pe seama unei întrebări din numărul precedent - evident, sub masca anonimatului. Aceasta mi-a fost impresia.
Tot în acest timp profesorul se gândește că el nu-și cunoaște deloc elevii și că aceștia arată toți la fel pentru el, dar o clipă mai târziu afirmă că toți acești copii i-au devenit prieteni, la o distanță de câteva propoziții.
Când vin soldații peste Ulmu și îl arestează, acesta îi roagă să nu-l încătușeze, la care unul dintre soldați sare bucuros și-i zice că înțelege, că a fost și el profesor, așa că Mihai se duce neîncătușat la mașină. Asta după ce naratorul afirmă sus și tare că militarii ruși sunt cruzi, răi, violenți, că așa e natura lor. Dar, cumva, soldatul care deschide ușa cu piciorul și dă jos portretul lui Eminescu pentru a-l agăța pe cel al conducătorului nu face parte din categoria descrisă mai sus. Înainte de a ieși pe ușă, Mihai le dă o temă pentru acasă copiilor - „A fi om e o artă sau un destin?”.
În celula provizorie, Mihai Ulmu citește inscripțiile scrijelite pe pereți de cei ce au fost aici înaintea lui. Brusc îl vizitează muza și tânărul vrea și el să-și lase urma pe acești pereți, dar nu are cu ce. Autorul în schimb e ingenios: îl face pe Mihai să-și smulgă cu unghiile un cui din pantof și să zgârâie cu acesta peretele. Cum poți smulge doar cu unghiile un cui bine bătut în talpa pantofului pe mine mă depășește, dar aparent e un lucru pe care alții ( Ulmu, adică) îl fac cu ușurință.
Povestea continuă din perspectiva Mariei, fata frumoasă, mândră și deșteaptă din sat. Odată ce marea ei iubire este arestată și deportată, fata își ia lumea în cap și pleacă la drum ca să ajungă în Siberia. Cum a reușit să călătorească o distanță atât de mare, dar mai ales în vremuri atât de tulburi, fără a fi oprită, jefuită, bătută, arestată, etc., mă depășește. Într-un capitol fata ajunge din sătucul Poiana din Basarabia până în Siberia, un drum care pare să fie lipsit de griji și de pericol. Fata, cel puțin, nu este înfricoșată sau intimidată absolut de nimic. 
Ajunge în Siberia și află în ce lagăr e închis Mihai, unde se angajează ca bucătăreasă și în scurt timp îl ajută pe Mihai să fugă. Mihai, între timp, își petrece zilele stând de vorbă cu Osip Mandelstam (care nu știu ce caută în această carte, alături de alte nume invocate ale unor personalități ale vremii) și se gândește cât de lipsit de imaginație este Kudreavțev, cel care stă la conducerea lagărului. Imediat în următoarea propoziție descrie cele nșpe moduri în care Kudreavțev își bate joc de ei, punându-i la munci grele sau făcându-i să se comporte ca niște animale. Același Kudreavțev, când face cunoștință cu Maria, se miră de numele acesteia și zice cât de frumos e. Asta în condițiile în care Maria este unul dintre cele mai răspândite nume pe planeta asta...
A doua zi după fugă, cei doi se văd unul pe celălalt în inima pădurii, Mihai este uimit că salvatorul său e eleva aceasta (nu Osip), pe care nu a observat-o niciodată. După ce Maria îi spune cât de mult îl iubește și că ei doi sunt sortiți unul pentru celălalt, brusc lui Mihai i se deschid ochii și realizează că femeia aceasta înseamnă totul pentru el. Ă... poftim?
Îndrăgostiții sunt prinși și de data aceasta, Ulmu este adus în lagărul de unde fugise, iar Maria e trimisă în lagărul pentru femei. Printre scrisori Mihai află că ea este însărcinată și că urmează să aibă un copil, iar pentru a-l aduce pe lume, Maria mai fuge o dată, ca acesta să fie liber - și așa se naște Mircea, din a cărui perspectivă, de fapt, începe cartea.
Mircea este luat de la sânul mamei sale și trimis în lagărul-creșă, unde copii încep să moară pe capete din cauza unei boli infecto-contagioase, dar printr-un miracol, acest băiat, deși mic și firav, rezistă. Maria află despre acel copil, e sigură că este al ei și reușește să fugă din lagărul unde era ea (primind niște gloanțe în spate când ieșea pe poartă). Se strecoară la copilul său, îl îngrijește și moare lângă acesta, dar Mircea se însănătoșește peste noapte (la propriu) și mai târziu este trimis la o școală-orfelinat cu alți copii ai războiului. 
După ce este eliberat, Mihai Ulmu se duce la acest orfelinat, își găsește copilul și împreună se duc în Poiana, unde-i întâlnește pe foștii săi elevi, adulți deja, care îi spun că și-au făcut tema pentru acasă (cea de acum treisprezece ani). 
Ceea ce m-a supărat cel mai mult la acest roman a fost faptul că avea atât de mult potențial și că până la urmă, s-a adeverit a fi o carte care m-a enervat la fiecare pas. Personajele nu mi s-au părut credibile, nici cele principale, nici personajele de pe planul secund. Mihai este visător și nu știe ce este cu el. Maria este ridicată la rang de sfântă. Umblă prin lagăr și le zâmbește tuturor, indiferent de câtă durere sau lipsuri sunt în jur. În text apar cuvinte care nu există în dex. Poate sunt regionalisme, poate că în a doua ediție acestea au fost explicate în note de subsol. Cert este că eu habar nu aveam ce înseamnă sau despre ce se vorbește, încă un lucru enervant. Multele contraziceri ale naratorului sau între acțiune și dialoguri. 
Am închis ușurată cartea când am terminat-o. Mi-a dat o mare durere de cap, dar m-a și amuzat foarte mult faptul că ultimele aprox. 40 (!) de pagini erau pline de recenzii ale cărții, scrise de diferiți oameni, din diferite domenii. Mi se pare cam deplasat ca așa ceva să se regăsească la sfârșitul unei cărți, chiar dezgustător. Revoltătoare mi s-a părut descrierea cărții pe Goodreads - unde se regăsește această frază - ”apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov,” - pentru că sub nicio formă cartea respectivă nu are cum să se apropie de ce au scris cei trei scriitori menționați. Este o insultă la adresa scrierilor lui Dostoievki sau Bulgakov să fie plasați la același nivel cu romanul de față.
Din curiozitate, am mai citit o carte semnată de autor - mai bine zis, un volum de poezii. Se numește Zugravul anonim și este un volum frumos, cu versuri ce impresionează. Are un aer de melancolie și tinerețe volumul și ca idee, eu cred că Nicolae Dabija este un poet foarte bun, dar a cărui romane nu se ridică la același nivel cu volumele de poezii.
În concluzie, Tema pentru acasă a fost o carte proastă, plină de contradicții și personaje care nu aveau un dram de personalitate. Nu știu de ce este atât de apreciată, pentru că nu merită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu