Am atâtea lucruri să-ți spun, Ma. Am fost suficient de nătâng cândva să cred în puterea cunoașterii de a limpezi, însă unele lucruri sunt atât de voalate, sub straturi de sintaxă și semantică, sub zile și ore, nume uitate, salvate și lepădate, încât simplul fapt de a ști că rana există nu ajută cu nimic la revelarea ei.
Nu știu ce spun. Bănuiesc că vreau să spun că uneori nu știu ce sau cine suntem. Zile în care mă simt om, și alte zile în care mă simt mai degrabă un sunet. Ating lumea nu ca mine însumi, ci ca un ecou al celui care am fost. Mă auzi acum? Mă citești?
Erau culori, Ma. Da, simțeam culori când eram cu el. Nu cuvinte - ci umbre, penumbre.
Îți amintești cea mai fericită zi din viața ta? Dar cea mai tristă? Te-ai întrebat vreodată dacă tristețea și fericirea se pot amesteca pentru a alcătui un sentiment mov-închis, nici bun, nici rău, ci remarcabil prin simplul fapt că nu a trebuit să trăiești nici de-o parte, nici de cealaltă?
Se spune că un cântec poate fi un pod, Ma. Dar eu spun că e și pământul care ne ține. Și poate cântăm ca să nu cădem. Poate cântăm ca să ne ținem.
Nu e o întâmplare, Ma, că virgula seamănă cu un făt - acea curbă a continuității. Cu toții am fost cândva înăuntrul mamelor noastre, rostind, cu întreaga noastră ființă curbată și tăcută, mai mult, mai mult, mai mult. Insist: faptul că suntem vii este suficient de frumos pentru a fi demn de a fi reprodus. Și ce dacă? Și ce dacă tot ceea ce-am făcut cu viața mea a fost să o înmulțesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu