Melmoth the wanderer (sau mai pe
românește Melmoth cel rătăcitor) a fost o lectură destul de dificilă –
mi-a luat cam o jumătate de an să-l termin. Am căutat niște impresii ale
altor cititori, și nu m-a surprins faptul că părerile mele se regăseau
printre cuvintele lor.
Am cumpărat cartea pentru că m-a atras
titlul și descrierea de pe copertă – rar mai găsești o descriere care nu
este efectiv un rezumat al cărții, astfel încât îți poți crea o idée
despre ce e cartea, fără a-i descoperi enigmele. Bun, trecem mai departe
– deschidem cartea și începem să citim. Și citim, citim, cu dicționarul
în mână – pentru că sunt cel puțin o tonă de cuvinte pe care englezul
de rând nu le mai folosește ( să nu uităm că Melmoth a apărut în 1820),
ajungem la un moment dat și…
Ca o idée, romanul ne deschide ușa într-o
încăpere întunecată, cu multă lume și un muribund întins pe pat, care
îi cere nepotului său, Melmoth, să ardă o poză veche, ce datează din
1600 toamna. După moartea bătrânului, dorința acestuia este îndeplinită,
dar curiozitatea rămâne, căci nepotul, Melmoth, îl întâlnește pe omul
din poză – pe care (surprinzător!) îl cheamă tot Melmoth; deși poza
datează de cel puțin 200 de ani, omul din imagine și cel ce apare după
moartea bătrânului arată la fel, de parcă poza ar fi fost făcută ieri.
Nu se știe de ce, dar numele acestui om, cât și chipul lui, sunt
considerate ca fiind diabolice, iar tânărul moștenitor va afla de ce
abia la sfârșitul cărții.
Lectura a fost ca un roller coaster –
căci erau momente în care mă implicam în totalitate în lumea lui
Maturin, dar următoarele 100 de pagini mă cufundam într-o lectură mai
mult automată decât fascinantă. Totul se datorează faptului că Melmoth
nu este un roman propriu-zis, ci mai mult o povestire în ramă, care la
rândul său, mai conține o povestire în ramă, și tot așa. Era frustrant
să te implici într-o povestire, să urmărești firul narativ și un
personaj să se trezească să povestească o altă întâmplare ( cam vreo
50-70 de pagini), după care să revină, cumva, la interlocutorul său.
Ceea
ce mi-a plăcut foarte mult, de altfel, tipic literaturii gotice, a fost
modul în care autorul a reușit să contureze lumea romanului,
implicându-l automat pe cititor ca pe un personaj, făcându-l să
participe la acțiune, sub forma unui spirit omniprezent, dar
neputincios. M-a fascinat modul în care Maturin, prin cuvinte, a reușit
să creeze sentimental de frică, să inducă teroarea în povestire, să
coloreze totul în culori sumbre și înfricoșătoare.
 |
| The Strange Fisherman de Chet Zar. Sursă imagine: http://www.chetzar.com/2010-the-strange-fisherman.html |
Partea ce mi-a plăcut foarte mult a fost
relatarea unui tânăr provenit dintr-o familie de vază, Alonzo Monçada.
Alonzo este obligat de familia sa– sau mai bine zis, de preotul ce o
controla să devină călugăr, viața lui fiind un șirag de suferințe induse
de religie. Povestea lui m-a făcut să văd încă odată adevărul despre
religie, oricare ar fi ea: arma perfectă pentru cei ce vor să dețină
puterea, să controleze oamenii prea puțin copți la minte și să încalce
fiecare idee promovată de religia lor – în cazul de față, catolicismul.
Monçada este supus unui tratament inuman, controlat și suprimat de către
preaînaltele fețe bisericești, strâns în ghiarele Inchiziției pentru
niște crime pe care nu le-a comis niciodată.
O altă povestire, dar mai puțin
fascinantă și marcantă pentru mine a fost viața lui Imalee – o tânără ce
a fost pierdută în fragedă copilărie, nava în care se afla eșuând pe o
insulă, iar aceasta fiind singura supraviețuitoare. Timp de 17 ani,
familia o crede moartă, iar tânăra crește pe insulă, mângâiată de natura
prietenoasă și frumusețea păunilor, a florilor și a apelor cristaline,
crescând o femeie frumoasă, cu un suflet curat, încă străin de toate
mizeriile unei lumi civilizate, dar mai ales, a religiei ce acționează
ca o otravă asupra oamenilor slabi.
Dacă povestirile din Melmoth ar fi scrise
ca o compilație, având drept un personaj comun acel nume ce aducea
teroarea în ochii celorlalte personaje, lectura ar fi fost mult mai
captivantă, și nu ar fi acea confuzie ce tot apărea la fiecare 100 de
pagini.
Deși prea puțin popular, romanul lui
Charles Maturin a avut o puternică influență asupra romancierilor ale
căror opere au înclinație gotică. Lectura acestuia este dificilă, pe
alocuri, datorită faptului că este puțin bulversant să urmărești firul
narațiunii, dar în același timp foarte fascinantă datorită felului în
care autorul îl introduce pe cititor în lumea lui Melmoth cel rătăcitor.
Un lucru ciudat este faptul că Melmoth the wanderer
este scris într-o manieră atât de anti-religioasă, cu tendințe
puternice de ateism, având în vedere că autorul, Charles Maturin, era un
cleric ce provenea dintr-o familie loială bisericii de foarte mult
timp, cu un lung șir de predecesori ce au ocupat același post în
biserica catolică. Un alt lucru ce mi se pare ciudat, este faptul că
această carte nu a fost atât de populară/ mediatizată, deși se observă o
puternică influență a lui Maturin asupra altor autori: Portretul lui Dorian Gray
împrumută câteva detalii din Melmoth, nuanțând personalitatea lui
Dorian; autori precum C. S. Lewis, E. A. Poe, dar și A. Radcliffe, cea
mai populară autoare de romane gotice din Anglia, preiau la rândul său
anumite idei, detalii și imagini din romanul lui Maturin. Melmoth a avut
și o puternică influență asupra lui A. Pușkin, care-l menționează pe
rătăcitor în opera sa Eugene Onegin. Alți autori ce s-au
inspirat din romanul lui C. Maturin este H.P. Lovecraft, N. Hawthorne,
J. Banville, A. Trollope, V. Nabokov.