Wedoo - o afacere de printare 3D despre care trebuie să știi

La începutul lunii martie am avut ocazia, alături de alți bloggeri ieșeni, să vizitez oficiul Wedoo, o afacere despre care nu știam. M-am dus mai mult din curiozitate, pentru că despre printarea 3D se tot vorbește, dar habar nu aveam că la noi în Iași există cineva care se ocupă cu așa ceva.

Mai multe despre produsele Wedoo puteți afla de pe site-ul lor, eu am avut ocazia să văd procesul de creare, dar și colecțiile curente și acelea din categoria în curând. Cu ce, mai exact, se ocupă membrii acestei afaceri? Printare 3D, de la brelocuri, vaze pentru birou, huse pentru telefoane până la semne de carte, decorațiuni pentru torturi sau modele de avioane.

Una dintre imprimante

Și materia primă :)

Pentru pasionații de colecționare de figurine, la Wedoo îl găsiți pe Dracula așa cum nu l-ați mai văzut vreodată :)

Dacă sunteți curioși cum arată o imprimantă 3D și ce material folosește, să știți că și eu mă întrebam același lucru. Gazda noastră din acea sâmbătă, unul dintre fondatori, Cristi Bejereanu, ne-a explicat ce și cum funcționează, ne-a prezentat ideile Wedoo, planurile pentru viitor, atribuțiile pe care le are el și atribuțiile celuilalt fondator - Marius Ciobanu. Ce oferă Wedoo și ce înseamnă acest concept, aflați de aici.

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Avântul și entuziasmul de care a dat dovadă Cristi. E un lucru minunat să vezi că un tânăr este atât de pornit să facă ceva, să progreseze și să răzbată în viață, indiferent de piedicile ce apar. Ideea de printare 3D este ceva relativ nou în România, drumul e, cu siguranță, greu, dar sunt sigură că echipa Wedoo va reuși să se extindă pe piață.

 

În ceea ce privește materia primă pentru a crea produsele Wedoo, se folosește un plastic special, Cristi a zis însă că echipa Wedoo e interesată în a lucra cu oamenii din apropierea Iașului și că și-ar dori mult de tot ca plasticul pe care-l folosesc să provină din plastic reciclat, ceea ce mi se pare o inițiativă cel puțin lăudabilă.

De la ei am plecat cu încrederea că vor reuși, fiindcă muncesc mult și se dedică pasiunii lor și cu o pisică-breloc-suport telefon, un breloc pentru chei și un magnet drăguț cu orașul Iași pentru frigider (nu-mi vine să cred că nu aveam deja așa ceva).

Dacă vă gândiți să faceți un cadou inedit, sau poate vreți o decorațiune mai diferită pentru casa voastră, cei de la Wedoo vă stau la dispoziție. Și încă ceva: dacă ați participat la festivalul FILIT, cu siguranță ați văzut omulețul verde citind o carte. Să știți că semnul de carte e creația Wedoo :)

Cărți magice

Un pic de magie nu strică! În postarea de azi vă prezint câteva cărți a căror lectură m-a dus pe tărâmuri noi și mi-au creat stări de spirit cel puțin greu explicabile.

I.                   Nouăsprezece trandafiri (1980) de Mircea Eliade

Un buchet misterios este găsit la ușa cuplului Damian, proaspăt întorși din luna de miere. Întrebarea este: cine a trimis buchetul? Cu ce ocazie? Dar după o numărătoare minuțioasă, cifra de 19 trezește amintiri demult uitate...

Pasiunea, misterul, iubirea și timpul demult pierdut reprezintă esența cărții de față, a cărei trăsătură fantastică aduce cititorul lângă personaje. Maestrul Pandele, brusc transformat dintr-un scriitor plictisit într-un dramaturg entuziasmat, Niculina, femeia ce-și caută tatăl, privind lumea cu ochi de demon, Laurian Serdaru, fiul pierdut, dar și Eusebiu Damian însuși sunt personaje ale căror vieți se întâlnesc, brusc, pentru a schimba realitatea pentru totdeauna.

Dacă aș dezlega misterul buchetului de 19 trandafiri, care, de altfel, semnifică o dragoste mare, eternă, această recenzie și-ar pierde tot farmecul. Voi lăsa în umbră evenimentele, cuvintele, gesturile personajelor, însă pot să afirm că sfârșitul m-a lăsat într-o stare ciudată, de mister etern, care persistă pe tot parcursul cărții; nu există o limită între realitate și magie, între timp și spațiu, doar un buchet de trandafiri ce stârnește întrebări fără răspuns, amintiri atemporale și viscolul unei nopți de iarnă în Sibiu, ajunul Crăciunului...

II.                Dragoste în vremea holerei (1985) de Gabriel García Márquez

Tot timpul m-a fascinat modul în care scrie Márquez: imaginile orientale, realitatea și iluzia, pierzându-se într-un spațiu fără timp, personajele himerice și totodată, viu conturate. Dragostea în vremea holerei este un alt tărâm necunoscut, plasat, aparent, într-o epocă anume și într-un loc bine definit.

Tema morții, a iubirii și a timpului este întâlnită în multe opere, dar nicăieri atât de profunde și mistice ca în opera lui Márquez: nicăieri acestea nu se împletesc într-un fir narativ aparent dezordonat, evenimentele amestecându-se între ele, revenind la un punct, sărind apoi mult mai departe în timp...

Frumusețea femeii, în viziunea lui Márquez, a fost mereu reprezentată de o personalitate, nu doar un chip frumos. Astfel, Fermina Daza, o tânără imprevizibilă, puternică, și totodată firavă și indecisă, nu atrage inima lui Florentino Ariza doar prin înfățișarea ei, ci și prin modul de a gândi, sălbăticia de căprioară, capacitatea de a simți profund un sentiment. Pe de altă parte, Florentino Ariza nu reprezintă un ideal tipic masculin: bolnăvicios, ciudat, enigmatic și foarte persistent, acesta își va păstra imaginea pe tot parcursul vieții, fără ca timpul să-și poată lăsa amprenta asupra lui.

O dragoste imposibilă în timpul unei molime ucigașe: holera. Lumile celor doi oameni există în timpuri diferite, urmându-și cursul în direcții diferite. Căsătorită, alături de un soț iubitor, copii frumoși și respectul unanim în oraș, Fermina Daza nu se întreabă niciodată de soarta lui Florentino, care în acest timp urcă pe scara socială, pierzându-se în valurile iubirilor carnale. Oare dragostea are vârstă? Această întrebare și-o pun copiii Ferminei, Fermina însăși, dar nu și Florentino, pentru care totul este clar.

Romanul Dragoste în timpul holerei, deși savuros, mi-a lăsat o senzație de sfărșit atemporal, un sentiment de ceva neterminat. Realitatea narării, împăienjenită de iluzii, colorată în cuvinte ciudate și imagini paradisiace reprezintă universul celor doi îndrăgostiți, acest lucru plasând romanul într-o lumină aparte. Personajele ajutătoare, deși apar foarte puțin, nu sunt conturate vag, căci imaginea lor rămâne bine ancorată în acțiune. Totuși, sentimentul de tristețe continuă să urmărească cititorul pe tot parcursul romanului.

III.             Valea pasiunilor (2001) de Lidia Jorge  

 

Am avut o oarecare reținere în a face o recenzie acestei cărți. Am cumpărat-o într-o librărie ce mirosea a ceai și scorțișoară și vară caldă și m-a atras atât titlul, cât și coperta.

Nu știu nimic despre autoare și nici nu am auzit despre ea sau Valea pasiunilor până recent. Totuși, tind să cred că literatura portugheză și spaniolă reprezintă o cu totul altă lume – căci maniera romanului mi-a amintit de Márquez și atmosfera unei lumi mistice, necunoscute omenirii, ce înflorește în paginile romanelor sale. Așa a fost și în cazul povestirii despre omul ce desena păsări.

Walter Dias reprezintă enigma fiicei sale, care, totodată, îi este și nepoată. Într-o lume micuță și limitată, Valmares, Walter este un neadaptat, un fiu de agricultor ce nu iubește pământul și munca, un vântură-lume, după cum îi spune tatăl. Fiind atât de diferit de frații săi, acesta este cunoscut drept un soldat vicios, obsedat de pătura lui soldățească –despre care se zic lucruri urâte, dar și un pictor talentat ce își exprimă dragostea pentru păsări prin reproducerea fidelă a acestora pe petice de hârtie.

Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoată” pentru Walter, ”soră” pentru verișorii ei, o ființă tăcută ce își reamintește imaginea tatălui intrând teptil în camera ei. Celelalte personaje nu fac altceva decât să intensifice senzația de mister ce acoperă orășelul, plasând-o pe fiica lui Walter pe o scenă vizibilă tuturor, mai puțin cititorului.

Valea pasiunilor are un final deschis, ce oferă spațiu de gândire și reprezentare pentru cititor, cât și o ușoară urmă de melancolie după ceva, sentiment ce este, de altfel, impregnat în paginile și personajele cărții. Mi-a plăcut foarte mult povestirea pentru că are o urmă ușoară de tristețe și  lectura lasă un gust dulceag-amar, pecetluind un univers aparte, plin de mister și miros de flori de smochin din Valmares...

IV.             Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian

Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi tânăra a început să privească lumea cu alți ochi. Toate năzbâtiile din trecut i se păreau  foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu, un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind ” blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri citind, cântând și trăind adolescența. În următoarea iarnă li s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și serile împreună.

În cea de-a treia iarnă, Adriana pleacă în vacanța de Crăciun la niște rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello  Viorin, compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.

Orașul cu salcâmi înfățișează în toată splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, fiind o lectură perfectă pentru adolescente, dar mai ales pentru oamenii mari care vor să-și amintească de iubirile din liceu.

Ce cărți magice ați citit de curând?

Recenzie literară: Melmoth the wanderer (1820) de Charles Maturin

Melmoth the wanderer (sau mai pe românește Melmoth cel rătăcitor) a fost o lectură destul de dificilă – mi-a luat cam o jumătate de an să-l termin. Am căutat niște impresii ale altor cititori, și nu m-a surprins faptul că părerile mele se regăseau printre cuvintele lor.

Am cumpărat cartea pentru că m-a atras titlul și descrierea de pe copertă – rar mai găsești o descriere care nu este efectiv un rezumat al cărții, astfel încât îți poți crea o idée despre ce e cartea, fără a-i descoperi enigmele. Bun, trecem mai departe – deschidem cartea și începem să citim. Și citim, citim, cu dicționarul în mână – pentru că sunt cel puțin o tonă de cuvinte pe care englezul de rând nu le mai folosește ( să nu uităm că Melmoth a apărut în 1820), ajungem la un moment dat și…

Ca o idée, romanul ne deschide ușa într-o încăpere întunecată, cu multă lume și un muribund întins pe pat, care îi cere nepotului său, Melmoth, să ardă o poză veche, ce datează din 1600 toamna. După moartea bătrânului, dorința acestuia este îndeplinită, dar curiozitatea rămâne, căci nepotul, Melmoth, îl întâlnește pe omul din poză – pe care (surprinzător!) îl cheamă tot Melmoth; deși poza datează de cel puțin 200 de ani, omul din imagine și cel ce apare după moartea bătrânului arată la fel, de parcă poza ar fi fost făcută ieri. Nu se știe de ce, dar numele acestui om, cât și chipul lui, sunt considerate ca fiind diabolice, iar tânărul moștenitor va afla de ce abia la sfârșitul cărții.

Lectura a fost ca un roller coaster – căci erau momente în care mă implicam în totalitate în lumea lui Maturin, dar următoarele 100 de pagini mă cufundam într-o lectură mai mult automată decât fascinantă. Totul se datorează faptului că Melmoth nu este un roman propriu-zis, ci mai mult o povestire în ramă, care la rândul său, mai conține o povestire în ramă, și tot așa. Era frustrant să te implici într-o povestire, să urmărești firul narativ și un personaj să se trezească să povestească o altă întâmplare ( cam vreo 50-70 de pagini), după care să revină, cumva, la interlocutorul său.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult, de altfel, tipic literaturii gotice, a fost modul în care autorul a reușit să contureze lumea romanului, implicându-l automat pe cititor ca pe un personaj, făcându-l să participe la acțiune, sub forma unui spirit omniprezent, dar neputincios. M-a fascinat modul în care Maturin, prin cuvinte, a reușit să creeze sentimental de frică, să inducă teroarea în povestire, să coloreze totul în culori sumbre și înfricoșătoare.

The Strange Fisherman de Chet Zar. Sursă imagine: http://www.chetzar.com/2010-the-strange-fisherman.html

Partea ce mi-a plăcut foarte mult a fost relatarea unui tânăr provenit dintr-o familie de vază, Alonzo Monçada. Alonzo este obligat de familia sa– sau mai bine zis, de preotul ce o controla să devină călugăr, viața lui fiind un șirag de suferințe induse de religie. Povestea lui m-a făcut să văd încă odată adevărul despre religie, oricare ar fi ea: arma perfectă pentru cei ce vor să dețină puterea, să controleze oamenii prea puțin copți la minte și să încalce fiecare idee promovată de religia lor – în cazul de față, catolicismul. Monçada este supus unui tratament inuman, controlat și suprimat de către preaînaltele fețe bisericești, strâns în ghiarele Inchiziției pentru niște crime pe care nu le-a comis niciodată.

O altă povestire, dar mai puțin fascinantă și marcantă pentru mine a fost viața lui Imalee – o tânără ce a fost pierdută în fragedă copilărie, nava în care se afla eșuând pe o insulă, iar aceasta fiind singura supraviețuitoare. Timp de 17 ani, familia o crede moartă, iar tânăra crește pe insulă, mângâiată de natura prietenoasă și frumusețea păunilor, a florilor și a apelor cristaline, crescând o femeie frumoasă, cu un suflet curat, încă străin de toate mizeriile unei lumi civilizate, dar mai ales, a religiei ce acționează ca o otravă asupra oamenilor slabi.

Dacă povestirile din Melmoth ar fi scrise ca o compilație, având drept un personaj comun acel nume ce aducea teroarea în ochii celorlalte personaje, lectura ar fi fost mult mai captivantă, și nu ar fi acea confuzie ce tot apărea la fiecare 100 de pagini.

Deși prea puțin popular, romanul lui Charles Maturin a avut o puternică influență asupra romancierilor ale căror opere au înclinație gotică. Lectura acestuia este dificilă, pe alocuri, datorită faptului că este puțin bulversant să urmărești firul narațiunii, dar în același timp foarte fascinantă datorită felului în care autorul îl introduce pe cititor în lumea lui Melmoth cel rătăcitor.

Un lucru ciudat este faptul că Melmoth the wanderer este scris într-o manieră atât de anti-religioasă, cu tendințe puternice de ateism, având în vedere că autorul, Charles Maturin, era un cleric ce provenea dintr-o familie loială bisericii de foarte mult timp, cu un lung șir de predecesori ce au ocupat același post în biserica catolică. Un alt lucru ce mi se pare ciudat, este faptul că această carte nu a fost atât de populară/ mediatizată, deși se observă o puternică influență a lui Maturin asupra altor autori: Portretul lui Dorian Gray împrumută câteva detalii din Melmoth, nuanțând personalitatea lui Dorian; autori precum C. S. Lewis, E. A. Poe, dar și A. Radcliffe, cea mai populară autoare de romane gotice din Anglia, preiau la rândul său anumite idei, detalii și imagini din romanul lui Maturin. Melmoth a avut și o puternică influență asupra lui A. Pușkin, care-l menționează pe rătăcitor în opera sa Eugene Onegin. Alți autori ce s-au inspirat din romanul lui C. Maturin este H.P. Lovecraft, N. Hawthorne, J. Banville, A. Trollope, V. Nabokov.