Un adevărat roman de dragoste, marcat de tragic, Trei camarazi aduce în prim plan ființa umană, modul în care individul se poate mula pe situația în care se află, dar și pe felul în care lipsurile de orice natură scot la suprafață adevărata esență al unui om. Personajele sunt realist construite - au calități și vicii, aspirații și dezamăgiri, iar Robert este cel care îi face cunoștință cititorului cu oamenii din viața sa. Mi-a plăcut foarte mult prietenia dintre cei trei tineri, dar și relația pe care o construiește Rob cu Pat. Până la un moment dat, aveam o anumită impresie despre încotro vor merge lucrurile, dar au loc niște evenimente ce schimbă complet cursul poveștii.
Erich Maria Remarque știe să implice emoțional cititorul în poveștea personajelor sale, iar Trei camarazi nu a fost o excepție. Nu am rezonat neapărat cu gândurile sau deciziile personajelor principale, dar am empatizat mult cu trăirile acestora și am apreciat inventivitatea de care dau dovadă în vremurile grele în care trăiesc. Subiectul războiului, deși nu e menționat de protagoniști, plutește în aer, iar acest lucru se simte în toate acțiunile pe care le întreprind personajele și mai ales în pulsul orașului în care acestea locuiesc.
Aprilie a început bine - am terminat o nonficțiune în primele zile ale lunii și am început ultimul volum dintr-o serie începută prin 2022 - parcă v-am mai zis că anul ăsta aș vrea să mai termin din seriile începute și dacă în martie am terminat un middle grade, luna asta am terminat o trilogie YA. Dar să le luăm pe rând.
Spying on Whales: The Past, Present, and Future of Earth`s Most Awesome Creatures de Nick Pyenson a fost o noficțiune aboslut perfectă pentru mine - de mică îmi plăceau balenele și am avut ocazia să aflu o groază de lucruri fascinante despre aceste creaturi. Autorul este paleontolog la muzeul Smithsonian și are acces la o multitudine de resurse, o voce narativă ce te prinde și o multitudine de povești privind cercetările sale și rezultatul acestora. Dacă vă pasionează cel mai mare mamifer de pe planetă, recomand să citiți volumul.
Ursul care voia să fie fericit de Eric-Emmanuel Schmitt este a patra carte din seria Poveștile Bufniței și se numără printre preferatele mele din serie. E o carte potrivită pentru cititorul de orice vârstă - pentru că-l urmărim pe protagonist căutând fericirea și găsind-o în cel mai neașteptat loc. E genul de carte ce te pune un pic pe gânduri și te face să reflectezi asupra propriei vieți, deși e „doar” o lectură pentru copii.
Se pare că anul ăsta sunt pe val cu romanele lui E.M. Remarque - oricum mi-am propus să-i citesc opera integral cândva, deci cu pași mici mă apropii de țintă. Trei camarazi relatează povestea a trei prieteni, tineri ce sunt nevoiți să-și trăiască tinerețea în Germania interbelică, unde lipsurile, sărăcia și nesiguranța zilei de mâine sunt laitmotivele populației de rând.
Cei trei - Robby, Koster și Lentz - sunt pasionați de mașini, au o poftă de viață caracteristică celora ce au scăpat vii și aproape nevătămați din război și cumva reușesc să vadă frumosul dincolo de situația instabilă în care se află țara lor. Apariția lui Pat, o tânără frumoasă și misterioasă, ce-i fură inima lui Robby, declanșează o serie de evenimente urmările cărora cititorul, alături de personaje, le resimte într-un ritm de crescendo odată ce avansează acțiunea.
Mă bucur că am reușit să mai termin o serie! Loveboat Forever de Abigail Hing Wen are loc la șapte ani după acțiunea din Loveboat Reunion și de data asta o urmărim pe Pearl, sora mai mică a lui Ever. Pearl este o pianistă promițătoare, dar viața ei se năruie după ce fata stârnește un război pe rețelele de socializare postând o serie de poze pe care oamenii le percep complet greșit.
Nevoită să dispară din vizorul publicului, Pearl ajunge în tabăra Loveboat, unde arta ei capătă o nouă formă, iar tânăra se trezește față-n față cu faptul că nu-și cunoaște rădăcinile. Romanul lui Abigail Hing Wen se axează și de data asta pe căutarea propriei identități, descoperirea pasiunilor și a celor mai tainice vise, pe artă - în acest volum, în centrul atenției este muzica - dar și pe un pic de romance - într-o formă deloc forțată.
Deși eram sigură că am terminat seria Echo North, aparent Joanna Ruth Meyer a publicat pe site-ul său două povestiri la liber, așa că atunci când am aflat despre asta, m-am dus repede să le citesc. Wolf Daughter relatează despre felul în care Vântul Vestic și fiica Reginei-Lup ajung să fie împreună, iar The Oldest Magic e un fel de epilog pentru ambele cărți din duologie - aflăm ce se întâmplă cu toate personajele importante după ce acțiunea din cărți ia sfîrșit. Mi-ar fi plăcut mult de tot ca Wolf Daughter să fie o carte separată, dar apreciez și faptul că autoarea nu ne-a lăsat cu ochii în soare și a legat toate firele narative între ele, lăsând un final complet închis.
Trei zile nemaipomenite de Ioana Pârvulescu e cartea mea preferată de ficțiune din câte am citit de la autoare. Relatează povestea veveriței Vevi și a fetiței Emi, două prietene atât de diferite, dar care se înțeleg de minune.
La un moment dat, una se trezește în pielea celeilalte, iar lumea capătă o serie de culori și nuanțe nevăzute până atunci.
Am dat gata relativ repede această carte. Astrophysics for People in a Hurry de Neil deGrasse Tyson este ceea ce pretinde - mai degrabă un rezumat ultra simplificat în ceea ce privește universul, apariția acestuia, evoluția planetei noastre și curiozitatea omului pe parcursul timpului în ceea ce privește originea sa și eterna întrebare ce e dincolo de orizont. Cartea are menirea mai degrabă să-ți trezească interesul pentru subiect și poate dacă n-aș fi citit Cosmos de Carl Sagan mai devreme anul ăsta, volumul mi-ar fi plăcut mai mult.
Planul meu de a termina anul ăsta serii începute decurge bine - am citit și a doua carte din duologia Clepsidra cormoranului, Busola de pe Nova Scotia de Agape F.H. Cum este al doilea volum din serie și are deja recenzie pe blog, voi spune doar atât: autoarea mi-a zdrobit inima la fiecare pas și dacă vreți o ficțiune nautică istorică(-ish) cu o poveste realistă de tot, la Agape F.H. o găsiți.
Ultima carte din această lună este Nu-i ușor să spui adio de Raymond Chandler, al șaselea volum din seria Philip Marlowe (serie care, din câte știu, poate fi citită în orice ordine). De Chandler am mai citit Doamna din lac și Somnul de veci, prin liceu, de atunci îmi aduc aminte că mi-a plăcut stilul autorului.
În acest volum îl regăsim pe același inegalabil detectiv particular Philip Marlowe, care pare să nu gândească atunci când acționează, dar de fapt știe foarte bine ce face, pentru că toate firele posibile (și imposibile) dintr-un caz ajung să se lege între ele într-un mod fascinant. Să nu mai spun de replicile personajului - absolut haioase, pline de umor negru.
Acestea au fost lecturile lunii aprilie - voi cu ce povești v-ați delectat?
Deși Pământul făgăduinței nu surprinde ororile războiului la fața locului, urmările acestuia se pot vedea în destinele oamenilor pe care-i cunoaște Ludwig Somer. Deși America este o țară vastă, New Yorkul se adevrește a fi un cuib al emigranților, unde toți se cunosc între ei. Astfel, Ludwig are ocazia să se întâlnească cu ruși ce fac parte din faimoasa familia Romanov, evrei, polonezi, cunoscându-le povestea venirii pe pământul făgăduinței, ororile prin care au trecut, dar și existența curentă într-o țară relativ tânără, unde totul pare să fie posibil.
Erich Maria Remarque creionează, în stilul său inconfundabil, personaje realiste, oferindu-le destine care se întrepătrund, protagonistul fiind totodată și observatorul care transmite povestea cititorului prin intermediul interacțiunilor pe care le are cu cei din jur. Deși acțiunea romanului nu are loc pe câmpul de luptă, războiul curge prin venele personajelor, fie și la mii de km de bătrâna Europă. Somer îl cunoaște astfel pe Lachmann, un bărbat afemeiat, care aproape că a fost castrat cu foarfeca de către naziști, iar această experiență l-a lăsat traumatizat. Un alt om calea căruia se intersectează cu cea a lui Ludwig este Rosenthal, un soț devotat, care rămâne lângă soția sa până la ultima suflare, relația aceasta definitivându-l în ochii celorlalți.
Popas la orizont de Erich Maria Remarque este cel de-al doilea volum al autorului, acesta axându-se pe felul în care tineretul din perioada interbelică se grăbește să experimenteze tot ce se poate într-un interval cât mai scurt. Marcați de război și conștienți de efemeritatea timpului, Kai și tinerii din anturajul său trăiesc clipa, se grăbesc să se bucure de iubire, de un pahar de vin, de viteză și de sentimentul de a fi fericit, fie și pentru o singură zi.
Scriitura în roman este accesibilă și, deși nu se întâmplă nimic deosebit, iar cititorul urmărește cursul unor vieți aparent banale, lipsite de evenimente tragice sau definitorii, e foarte ușor să simți emoțiile prin care trec personajele și să observi cum visele lor devin realitate, sau, dimpotrivă, se năruie.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque este o carte ce urmărește viețile imigranților ilegali, nevoiți să părăsească viața pe care au cunoscut-o din totdeauna doar pentru că, din senin, conducerea țării îi declară dușmani ai poporului. Prin intermediul lui Kern, cititorul simte toată acea disperare acaparatoare prin care trece un tânăr de douăzeci de ani, care trebuie brusc să înțeleagă cum să supraviețuiască, să trăiască din vânzarea șireturilor sau a parfumurilor, să se strecoare de la o frontieră la alta și să găsească locuințe unde poliția nu ar veni în secunda doi pentru a-l aresta. Pe parcursul călătoriei sale, Kern o cunoaște pe Ruth, o tânără evreică de care, în contradicție cu toată mizeria și disperarea ce domnește în jur, bărbatul se îndrăgostește. Povestea lor de iubire este o adevărată rază de lumină în viața mereu pe fugă, trăită în frică și lipsuri.
Erich Maria Remarque are un mod aparte de a crea personaje și de a le plasa în realitatea anilor în care trăiesc. Deși bătrânul continent nu este încă înghițit de război, peste tot domnește neliniștea, nesiguranța și teroarea, iar personajele din roman transmit cu fidelitate aceste stări prin intermediul evenimentelor la care sunt părtași. În această mare de frică, iese la suprafață adevărata natură umană, cu bune și cu rele. Nu de puține ori mi-a părut rău de Kern, mi-am dorit ca anumite personaje să își termine povestea altfel, iar lumea să dea dovadă de mai multă omenie.
Iunie a început cu două titluri de non ficțiune, care au oferit două experiențe diametral opuse.
Mama și copilul de Elizabeth Fenwick e de ceva timp pe lista mea - mi-am dorit să am așa ceva în casă, pentru că e genul de carte pe care e bine să o parcurgi dacă te pasionează subiectul acesta - familia, medicina, formarea vieții la mamifere. Este bine scrisă, informativă - nu complexă, astfel încât cei care au crescut cu copii mici în familie sau au mai mult de un copil știu cam tot ce scrie în volum - dar e un ghid ușor de parcurs și mai ales, care oferă posibilitatea să găsești repede informația necesară legată de sarcină, îngrijirea bebelușului sau a copilului până în trei ani.
Secretul veacurilor de Robert Collier - prima carte abandonată din iunie. E scrisă în 1926 și nici pe vremea aceea sunt sigură că nu era destinată omului de rând. Este clar că e un volum scris de un om ce face parte din acea categorie a populației care a avut resurse pentru a începe în viață - și vorbește foarte nonșalant despre ideea că oricine poate obține orice, doar să-și pună mintea la contribuție și să nu fie leneș. E clar că autorul habar nu are cum trăiește omul de rând - că jobul de genul 9-17 e totuși obositor, iar timpul rămas din zi trebuie petrecut odihnindu-te, socializând cu familia, somn, mâncare, nu muncit încă un job pentru a deveni „de succes”. Am citit doar 24 de pagini, dar mi-a fost suficient cât să înțeleg că e o carte din aia motivațională care e scrisă de un nene care habar nu are ce e aia să muncești pe salariu minim pe economie și să nu fii sigur că-ți ajung banii pentru toată luna (o groază de oameni sunt în situația asta). M-a deranjat și aerul de superioritate pe care îl afișează atunci când vorbește despre știință și despre lucrurile demonstrate științific, transmițând în mai multe rânduri că dacă vrei să crezi în ce zic oamenii de știință, nu ai decât, dar de fapt o entitate superioară e cea care a făcut viața să existe pe pământ.
Am citit primul volum din trilogia War of the Ancients de Richard A. Knaak, The Well of Eternity. Mi-a plăcut foarte mult - explorează niște evenimente importante și acaparatoare ce au format lumea prezentă din universul WoW, punând accent și pe evoluția a numeroase personaje. Cu siguranță e o carte (și o serie) potrivită pentru cei pasionați de universul WoW și voi continua seria.
Am citit primul volum din seria Shades of Magic de V. E. Schwab, A Darker Shade of Magic. Acum câțiva ani, a fost o serie foarte populară pe booktubeul străin, mai puțin la noi. Adevărul este că nu aveam de gând să citesc acest volum, mai ales după experiența cu Addie LaRue de aceeași autoare, dar a fost aleasă cartea lunii într-un club de lectură și așa am ajuns să-i mai ofer lui Schwab încă o șansă. Ce mi-a plăcut în poveste: lumea creată, intriga, jocurile politice, construcția magiei. Ce nu mi-a plăcut: construcția personajelor. Efectiv, nu mi-a păsat de nici unul, de emoțiile sau trăirile lor. Cred că e felul în care le creionează autoarea, care e strict nepotrivit mie. Nu voi continua seria.
Popas la orizont de Erich Maria Remarque nu este un roman în care autorul să abordeze tema pentru care a devenit celebru - și anume, războiul.
Aici, este vorba despre niște tineri pasionați de viteză, care-și petrec zilele pe pistă, încercând să ajungă la viteza maximă, rivalizând atât în ceea ce privește mașinile pe care le conduc, cât și femeile frumoase ce le ies în cale. Este un roman ce intră în miezul sufletului generației pierdute, a tinerilor care, după ce trăiesc ororile Primului Război Mondial, vor să se bucure de prezent și să trăiască momentul.
Saint de Adrienne Young nu m-a convins de la început, dar pe parcurs m-am atașat de personaje. Ironic, de toate, mai puțin de Saint. În continuare nu știu ce ar trebui să fie - un sfânt, un nebun, un om obsedat de dreptate? În schimb, mi-a plăcut mult de Clove și de Nash, dar, mai ales, de Isolde - a fost o plăcere să o „cunosc” pe mama lui Fable așa cum a fost, nu din amintirile altora.
Deși cartea a fost scrisă, mai mult ca sigur, ca un fan service, e o poveste bună, neforțată, despre lumea navigatorilor, a comerțului cu nestemate și a dorinței oamenilor de a ajunge undeva și, mai ales, de a aparține.
9 povești cu mustăţi despre niște hamsteri cu adevărat adevărați de Voicu Bojan este o cărțulie simpatică ce cuprinde o serie de povestiri despre hamsterii familiei. Cu nume simpatice și cu niște personalități pe măsură, mustăcioșii care au fost prietenii copiilor Bojan învață să scrie, evadează mai ceva ca în Shawshank Redemption, sunt specialiști în mâncăruri sănătoase sau devin cei mai buni prieteni cu bunicii sau vecinii. Cartea mi-a amintit de hamsterii pe care i-am avut în facultate, Pudding și Charlotte, două fetițe afurisite, dar tare dragi mie.
Nu e nicio clipă fără o pisică de David Grossman este o poveste simpatică despre o pisică galbenă cu ochi albaștri, care a apărut în visul tuturor copiilor de la grădiniță și apoi și-a făcut apariția în viața lor. O carte drăgălașă rău, mai ales datorită ilustrațiilor, pentru micul cititor.
Elantris de Brandon Sanderson a fost prima mea întâlnire cu autorul și mi-a plăcut mult: construcția personajelor, politica și religia din universul creat, structura orașului Elantris, dar și felul în care este percepută magia.
Am apreciat că există un personaj feminin puternic, nu doar pentru că e frumoasă, ci pentru că dă dovadă de inteligență și logică.
The Hope of Elantris de Brandon Sanderson e o povestire scurtă, iar acțiunea are loc în paralel cu un eveniment important din volumul Elantris. Accentul se pune pe un Seon și pe acțiunile acestuia și mi-a plăcut să-l reîntâlnesc în această povestire.
Volumul 2 din seria Kepler62, Numărătoarea inversă, de Pasi Pitkanen, Bjorn Sortland și Timo Parvela a fost o surpriză plăcută pentru mine. Primul volum nu mi-a plăcut deloc - mi s-a părut scris stângaci, lucrurile se întâmplă din pod și nu m-am conectat deloc cu personajele. Volumul 2 introduce un personaj nou, pe Marie, fiica unui bogătaș, o copilă singuratică și cu o pasiune nesănătoasă pentru arme. Deși povestea ei se leagă cu povestea lui Ari și Joni, personajele din primul volum, mi s-a părut mult mai interesantă și mai bine scrisă și acum chiar sunt curioasă cu ce se continuă această serie.
Povești despre speranță de Mihai Mănescu e un volum foarte trist, dar totodată bine închegat pentru micul cititor. Prin intermediul celor câteva povestioare scurte, autorul prezintă realitatea copiilor ce suferă de boli incurabile, felul în care aceștia sunt văzuți de cei din jur, dar și modul în care copiii încearcă să vadă viața dincolo de efemeritatea sa. Mi-a plăcut foarte mult povestea ariciului Virgil, care e foarte bolnav și-și pierde țepii, dar un suflet bun îl acceptă așa cum e, fără a ține cont de aparențe.
Cum am devenit vărjitor. Din carnetul unui explorator de Alexandru N. Stermin a fost genul de carte pe care am parcurs-o cu sufletul la gură. Deși multe din informațiile prezentate despre floră și faună îmi erau deja cunoscute (eu fiind medic veterinar), m-am simțit din nou copil, descoperind lumea din jurul meu. Autorul are un stil foarte plăcut de a prezenta lucrurile pentru micul cititor, iar seria de curiozități, cum ar fi istoria unor anumite plante galbene din Transilvania și cum acestea pot „prezice” trecutul, dar și mica lecție despre de ce unele animale au ochii în față și altele în lateral, îndeamnă cititorul să sape mai adânc și să se informeze cât mai mult. Foarte frumos, informativ și acaparator volumul, cu siguranță o carte pe care trebuie să o aibă orice copil ce descoperă fascinanta lume a florei și a faunei.
Ultimii dinozauri. Piticii și uriașii din Insula Hațeg de Cristian Ciobanu este acel gen de carte ce te surprinde prin cât de succint poate prezenta niște informații și cât de frumos se îmbină textul cu ilustrațiile. Adevărul este că habar nu aveam despre Insula Hațeg - ce a existat acum foarte mult timp pe locul României actuale - despre faptul că am avut dinozaurii „noștri” și o bună parte dintre aceștia erau endemici. Insula Hațeg e un fel de Galapagos despre care nu se știe prea multe - de altfel, acesta este volumul care mi-a adus la cunoștință despre existența unui astfel de loc, fie și cu mii de ani în trecut. Cu siguranță voi vizita geoparcul Hațeg și recomand cu cea mai mare căldură volumul atât cititorilor mici, cât și adulților. E pur și simplu uimitor.
Volumului Imposibil de Sarah Lotz i-am dat DNF pag. 170. M-a plictisit acțiunea, deși se întâmplă lucruri. Nu m-am lămurit cu direcția în care se îndreaptă povestea. Nu îmi pasă în mod special de protagoniști și nici nu pot spune că m-au atras cu ceva până acum. Limbajul pe alocuri e vulgar și nu din cauza înjurăturilor. Per total, mi se pare că se trage mult mâța de coadă și povestea e lungită din considerente care nu o fac sub nicio formă alertă.
Pământul făgăduinței de Erich Maria Remarque m-a surprins prin lejeritatea scriiturii. De data aceasta, povestea se desfășoară pe pământ american, unde cititorul urmărește un imigrant de origine germană, persecutat în țara sa pentru faptul că este evreu.
Ajuns în state, acesta, datorită unor cunoștințe pe care le reîntâlnește aici, încearcă să-și construiască o viață în acest loc străin, dar inima, mereu trădătoare, îl îndeamnă să privească spre Europa, să spere că războiul va lua sfârșit și că se va putea întoarce acasă. Remarque introduce tot felul de personaje și oferă complexitate lumii imigranților și e mare păcat că aceasta, fiind una dintre ultimile cărți ale autorului, este neterminată.
Radio Popov și copiii uitați de Anja Portin este o carte ce m-a făcut să trec prin o multitudine de stări. De la supărare și chiar furie, la înduioșare și speranță.
Povestea se axează asupra unui băiat care este efectiv uitat de tatăl său, care pleacă în delegații lungi, lipsește cu săptămânile, timp în care băiatul nu are nici mâncare, nici bani, nici curent sau un adult responsabil care să aibă grijă de el. Totul se schimbă când o femeie misterioasă îi oferă un ziar, iar de aici, băiatul descoperă că nu este singurul copil uitat și că poate face ceva în privința asta.
Daniel Martin de John Fowles e genul de carte unde lălăiala cu povestea are un rost - e vorba de un grup de prieteni care au terminat la Oxford (acțiunea având loc prin anii 60-70) Se pune accent pe Daniel Martin, care a devenit scenarist și pe relația acestuia atât cu fosta soție, cât și cu sora acesteia, dar și cu cel mai bun prieten al său.
E plăcut să reîntâlnești lentoarea aia specifică unor clasici, când se întamplă trei chestii importante, dar între ele alte o mie mai puțin, dar care subliniază foarte bine atmosfera și conturează personajele.
Acestea au fost lecturile primei luni din vară. Voi ce ați mai citit?
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Uite că și aprilie și-a luat zborul, iar împreună cu acesta, și lecturile pe care le-am ales pentru a doua lună a primăverii. În aprilie am avut multe cărți abandonate, dar și suficiente citite, care m-au încântat.
Voi începe cu prima carte terminată în aprilie - o adevărată bijuterie, căreia i-am acordat cinci stele și care a plecat direct la favorite.
Caterina de Corinne Rakoczy este o ficțiune istorică despre un blestem ce urmărește două familii pe parcursul a mai multor generații - un roman foarte bine scris, captivant, cu un limbaj autentic perioadelor în care are loc acțiunea.
Fable de Adrienne Young este un fantasy despre supraviețuire, peripeții pe mare, dragostea - sau lipsa acesteia - din partea familiei. Este un roman ce te ține în priză, deși pe partea de dezvoltare a personajelor autoarea nu pare să se fi concentrat prea mult. Sper că în al doilea volum - Fable e o duologie - să se pună accentul pe acest aspect.
Pactul de Elle Kennedy este primul volum din seria Off Campus, urmărind relația a doi tineri care sunt la facultate. El este un hocheist cu un viitor ce promite faimă, ea este o tânără tăcută, ce încearcă să treacă peste o traumă din adolescență și să trăiască cu adevărat. Cumva, drumurile lor se intersectează.
Greșeala de Elle Kennedy este cel de-al doilea volum din seria Off Campus și, de data aceasta, se axează pe alte personaje. El face parte din echipa de hochei a facultății și, deși este un jucător bun, din motive personale decide să termine cu hocheiul odată ce termină facultatea. Ea este o boboacă ce îl întâlnește pe el din greșeală, iar toată relația lor pleacă din acest punct.
The Score (care urmează să se traducă la editura Epica anul acesta <3) de Elle Kennedy este cel de-al treilea volum din serie. De data aceasta, protagoniștii sunt o tânără ce visează să joace pe marile scene și un jucător de hochei, despre care se știe că e putred de bogat și imposibil de afemeiat.
Toate cele trei volume mi-au plăcut, dar preferatul meu rămâne a fi The Score. Elle Kennedy scrie într-un mod plăcut, e ușor să intri în atmosferă și să empatizezi cu personajele. Cărțile ei nu sunt pretențioase, ci exact cât să te relaxeze și să-ți dea emoții pozitive atunci când citești cum fiecare personaj încearcă să-și rezolve problemele.
Odessa: Geniu și moarte într-un oraș al visurilor de Charles King a fost o lectură pe care am lungit-o foarte mult, dar a meritat. Este o non-ficțiune despre orașul Odessa, cum s-a format, ce evenimente istorice i-au marcat teritoriul, ce fel de oameni au trăit aici. Mi-a plăcut foarte mult volumul până la un punct, unde autorul nu a mai fost imparțial - în ceea ce privește anumite evenimente, ținând clar partea unui grup și denigrând altul. Per total, e un ghid interesant de răsfoit dacă vă pasionează istoria acelui colț de lume.
Viața invizibilă a lui Addie LaRue de V. E. Schwab este un volum pe care am vrut să-l citesc din clipa în care a apărut pe lume. Tratează un pact faustian și urmările acestuia asupra femeii care l-a încheiat cu diavolul - Addie LaRue, care e nevoită să trăiască într-o lume care nu o ține minte.
Dacă ar fi să aleg un volum despre care pot să spun clar că e ciudat, atunci acesta este Frăția corbilor de Maggie Stiefvater. Nu știu cum aș putea descrie cartea în sine - plină de mistere și de întrebări pe care autoarea și le pune prin intermediul personajelor și a deciziilor acestora.
Blue este o adolescentă care, deși nu are puteri supranaturale, cum are mama ei, poate potența puterile altora. De când este mică, este urmărită de profeția că, dacă va săruta un băiat, acesta va muri. După un ritual bizar, unde Blue întrevedea moartea unui băiat, îl întâlnește pe acesta în realitate, iar el o implică în căutările sale - tânărul caută o forță supranaturală, care se ascunde undeva aproape.
Frăția corbilor e un volum bizar, plin de imagini puternice și foarte atmosferic. Este primul volum dintr-o tetralogie și mi-a plăcut mult. Acum citesc al doilea volum și nu îmi place în mod deosebit - povestea pare să fie lungită și încetinită totodată, voi spune mai multe când termin cartea.
Ultima carte terminată în aprilie este Soroc de viață și soroc de moarte de E. M. Remarque - cel mai bun scriitor la capitolul ficțiune despre război. Nimeni nu scrie așa cum o face Erich Maria Remarque despre tranșee, viața de soldat, ororile războiului și meschinăria ființei umane.
Aprilie a fost și luna în care am abandonat șase volume - asta este o premieră pentru mine. Nu mi-am propus acest lucru, dar s-a întâmplat.
A Deal with the Elf King de Elise Kova - am început cartea foarte entuziasmată, am așteptat cam 3/4 să se întâmple ceva, apoi am lăsat-o la o parte. Volumul urmărește soarta unei femei care este dusă în lumea elfilor pentru a fi regina ce ajută natura să se regenereze. Desigur, fiind regină, există și un rege în toată ecuația asta, dar regele are propriile motive...
Când am revenit asupra cărții, mi-am pierdut orice interes și nu am mai terminat-o.
The Second We Met de Maya Hughes este al doilea volum dintr-o serie și a trecut muuult timp de când nu am avansat mult prea mult într-o carte ce nu merita. Este un romance cu protagoniști care sunt studenți și vecini. Ea, abia reușește să facă față cheltuielilor zilnice, muncește foarte mult, face voluntariat pentru a câștiga o bursă și e o persoană cu adevărat lipsită de trăsături pozitive. El este vecinul de peste stradă, chipeș și bogat, dar de gașcă și un tip romantic. Ce nu mi-a plăcut la cartea asta a fost protagonista - o persoană ipocrită, falsă, plină de aere și „moravuri”, dar el cumva o place și vrea să fie cu ea. Am abandonat cartea după ce am trecut de jumătate, iar protagonista devenea din ce în ce mai antipatică.
Ultimul volum din seria Off Campus de Elle Kennedy, The Goal, a fost abandonat de la bun început din două motive - nu mă interesa personajul principal (care apare încă din prima carte din serie, dar e personaj secundar), iar protagonista nu a fost pe placul meu. Nu m-au convins primele cinci capitole, așa că am decis să nu mai continui.
O altă carte abandonată este Minciuna de Care Santos, primul volum dintr-o duologie. Poate nu sunt la vîrsta potrivită pentru a citi așa ceva. Protagonista este o adolescentă activitatea căreia pe tot ce înseamnă pc/telefon/internet este controlată de mama ei, pentru a o feri de relele lumii on-line. Fata afirmă că e atentă și nu are ce să pățească, pentru că e vigilentă și nu se lasă dusă de nas de toți dubioșii, dar efectiv în primele 20 de pagini își împărtășește pozele și datele personale - nume, școala la care merge - cu un necunoscut de pe un forum. Probabil că romanul este scris pentru un public-țintă, pentru a le arăta că „așa nu”, dar nici mama-caracatiță, care-și controlează copilul, nici adolescenta, care nu pare să gândească deloc, nu m-au convins să dau o șansă poveștii.
Dragostea pe strada mea de Roxana Brănișteanu - am abandonat cartea pentru că nu mi-a plăcut de protagonistă, ca persoană, drept urmare nu m-a interesat deloc povestea ei.
Fiica tămăduitorului de oase de Amy Tan m-a plictisit teribil de la primul capitol, așa că nu am mai insistat.
Acestea sunt lecturile și abandonatele mele pentru aprilie. Voi ce ați mai citit?
