miercuri, 16 noiembrie 2016

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.
Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...
Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.
Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...
George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 
Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realizt în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.
Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu