Recenzie literară: Minus infinit de Renert Dusout (2019)

 - Vei ajunge să te simți extrem de singur în momentul în care vei fi părăsit de toți demonii. Îi vei căuta orb prin toate găurile și cotlanele. Cinci voci sunt mai bune decât o singură tăcere asurzitoare.

Un individ oarecare se trezește într-un bar. Amintirile de înainte de primul pahar de gin, care-i va da și numele, sunt șterse pentru totdeauna. Singurul lucru care contează acum, în acest loc, este prezența altor oameni și cuvintele barmanului - că toți cei de aici mai au de stat până dimineață, timp în care... pot face ce vor.
Minus infinit de Renert Dusout este un roman despre care știam că va fi pe placul meu. Am mai citit o carte semnată de autor - Tuturor ne place iadul - și m-am bucurat să regăsesc același stil nihilist, vocea narativă tranșantă, crudă și lipsită de zorzoane.
Protagonistul, domnul Gin, nu își amintește împrejurările în care a murit: totul este în ceață și cu fiecare pahar dat peste gât, ceața devine din ce în ce mai densă, detaliile vieții sale - mai puțin importante, numărul de întrebări existențiale - în creștere. Dornic să găsească răspunsurile demult râvnite, se apropie de ceilalți clienți din bar, toți purtând nume de băuturi, toți morți în diferite perioade istorice, toți plini de regrete și de amărăciune. Interacțiunea lui Gin cu ceilalți, deși este de scurtă durată, are efectul de a crea impresia că toți aceși străini se cunosc de foarte mult timp. Autorul reușește, prin intermediul dialogurilor iscusit creionate, să contureze fiecare personaj în parte, oferindu-le complexitate și trăsături bine delimitate.
Acțiunea este alertă, iar felul în care s-a terminat cartea m-a surprins plăcut - un final pe măsura narațiunii. Firul narativ este ușor de urmărit, iar pe tot parcursul te regăsești în protagonist - cel puțin, în cazul meu - în întrebările lui, în gândurile despre viață și în ideile nihiliste pe care le evocă. Dacă sunteți în căutarea unui autor român contemporan pe care să-l citiți, vă îndemn să alegeți volumele lui Renert Dusout.

 Îmi amintesc că senzația era că aș fi putut să alerg gol pușcă prin piața mare la ora de vârf și să nu mă deranjeze deloc. Să nu mă facă să mă simt incomfortabil. Să-mi strig în gura mare toată starea, dezbrăcat de haine și de frici și de cazărmi și de umbre. Mai ales de umbre. Poate că asta e fericirea - dezbrăcarea de umbre și demoni.

Recenzie literară: Hoțul de cărți de Markus Zusak (2005)

Hello!

Săptămâna aceasta vă împărtășesc părerea mea despre Hoțul de cărți, o carte ce a fost foarte populară  acum câțiva ani și continuă să bucure cititorii din toată lumea. A fost făcută și o ecranizare, iar părerea mea despre carte vs. film o găsiți în clipul aferent. Vizionare plăcută!

Recenzie literară: Casandra de Christa Wolf (1983)

Ciudat, cum armele de care dispune fiecare - Marpessa, de tăcere, Agamemnon - de furie, rămân întotdeauna aceleași. Eu, în schimb, am depus pe rând toate armele, asta e singura schimbare de care am fost capabilă.

De ce mi-am dorit atât de mult darul profeției?

Casandra, fiica regelui Priam și a reginei Hecuba, știe că va muri. În copilărie, în vis i s-a înfățișat Apolo, care i-a oferit darul profeției, un dar de care tânăra preoteasă nu s-a bucurat niciodată. Capacitatea de a vedea viitorul a venit ca un blestem: nimeni nu a crezut-o pe Casandra. Nicio profeție, care până la urmă se adeverea, nu era luată în considerare de cei din jurul ei. Iar acum, tânăra urmează să moară, aruncând o ultimă privire asupra vieții sale.

Casandra este un jurnal-memorie, care datează din perioada copilăriei până în momentul în care ajunge prizonieră. Pe tot parcursul cărții cititorul urmărește viața profetei, anturajul ei, civilizația din care face parte, orașul, oamenii, zeii, dar și ritualurile, cântările și gândurile unor personalități mitice, cum ar fi Ahile sau Aeneas și amprenta pe care o lasă aceștia asupra orașului Troia.

Deși ideea cărții mi-a plăcut, a fost destul de dificil să urmăresc firul narativ. Nu există un dialog bine delimitat, nu există spațiu între acținui. Tot romanul este un monolog care pe alocuri este extrem de plictisitor sau întortocheat. Nu am reușit până la finele cărții să înțeleg anumite aspecte, pentru că se vorbea despre ele pe sărite, înserate într-o acțiune ce nu avea nicio legătură cu acestea. Pe aceeași notă negativă, nu am reușit să îmi creez o părere despre protagonista-narator, să simt aceleași emoții pe care le retrăia, să intru în miezul acțiunii. Nararea este la fel de neclară și de confuză precum viziunile pe care le are un oracol, lucru ce m-a derutat.

Nu am reușit să intru în atmosfera cărții și e puțin probabil să vreau să o citesc vreodată pe Christa Wolf, pentru că stilul dumneaiei nu se potrivește deloc cu preferințele mele.

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.

Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...

Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.

Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...

George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 

Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realist în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.

Recenzie literară: Obeliscul negru (1956) de Erich Maria Remarque

Galben. Poză din arhiva personală.

Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria sa se transformă într-un haos.

Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.

Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să supraviețuiască. 

Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp, relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori, Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.

Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.

Recenzie literară: Suflete moarte (1842) de Nikolai Gogol

Ruine. Poză din arhiva personală.

Apariția  acestui poem, după cum îl clasifică Nikolai Gogol, se datorează marelui poet rus Alexandr Pușchin, care, în timpul exilului său în Chișinău aude o poveste ciudată despre un oarecare individ ce cumpăra... suflete moarte. Această întâmplare o povestește lui Gogol mult mai târziu, astfel motivându-l pe scriitor să creeze ceva. Povestea lui Pușchin nu a fost singurul impuls: nu doar pe meleagurile basarabene, ci și în patrie se găseau, în acea perioadă, indivizi cu afaceri dubioase, totul datorită unui sistem ce cam șchiopăta.

Romanul, sau mai bine zis, poemul, apare în 1842 și îl are drept personaj pe domnul Cicikov – plăcut ca aspect, umil, corect, amabil și cu un trecut prea puțin cunoscut. Ajuns în orașul N. - un oraș tipic burghez din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Cicikov, reprezentant al clasei de mijloc, își pune planul în acțiune. Cunoscînd cam toată lumea ”bună” din N., acesta încearcă să se împrietenească cu toți cu un scop bine definit. Un vulpoi adevărat, Cicikov reușește să devină un domn admirabil atât pentru funcționari, cât și pentru doamnele din saloanele de elită. 

Al doilea pas în călătoria lui Cicikov îl reprezintă cumpărarea unui bun inexistent, valabil doar pe hârtie – suflete moarte, adică țărani morți sau fugiți a unor proprietari, aceștia fiind trecuți în acte, până la următoarea revizie, drept vii. Om nu prea inteligent, dar foarte isteț, Cicikov își alege drept parteneri de afaceri indivizi precum Sobachevici – care pe loc își dă seama ce vrea noul venit, bătrâna Corobocika – o văduvă izolată de lume, Nozdryov, un ”cel mai bun prieten”, aceștia aducându-l pe Cicikov într-o situație nu chiar plăcută...

Gogol și-a scris poemul foarte greu, iar finalul așa și nu a fost oferit publicului: Suflete moarte a fost un proiect format din trei volume, dintre care doar primul a supraviețuit. Manuscrisul celui de-al doilea volum a fost ars de două ori de însuși autorul și doar printr-un fapt inexplicabil s-au păstrat cinci capitole, incomplete. Al treilea volum nici nu a fost început – autorul Sufletelor moarte a murit.

Deși ideea în sine este una foarte interesantă, romanul mi s-a părut cam plictisitor, și anume datorită multitudinii de imagini vizuale, pagini de descriere și detalii. Cele câteva capitole din volumul doi bagă în ceață mai mult decât sfârșitul primului volum – care, din punctul meu de vedere, este unul reușit, cu final deschis, lăsând imaginația cititorului să zboare în ce direcție vrea.

Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.

Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.

 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.

În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.

Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.

Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 

În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.

Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.