sâmbătă, 24 septembrie 2022

Povestirea cu chelnerul și arma

Îmi pare rău, dar e ultima picătură - ești concediat! spune șeful tău.
- Foarte bine! exclami tu. Iată insigna și arma mea! zici, trântindu-le pe biroul lui.
Șeful tău pare confuz.
- Ce naiba?! De ce ai nevoie de o armă și o insignă când ești chelner?!
Îl privesc de sus, ca pe un vierme ce este. Șeful meu, Mauricius Estados, e un mare idiot. Un idiot cu bani, iar în fața acestora, toate ușile se deschid și toate capetele se apleacă.
Dar banii nu-l vor salva de ce urmează să se întâmple. Chipul Mariettei îmi apare în minte, dar îl alung. Femeia care și-a pierdut viața pentru că familia Estados a vrut să o țină captivă, bibelou, exact în acest birou. Mă întreb cum de nu se mai văd urmele sângelui ei, care a colorat toți pereții. Îmi mușc obrajii și-l privesc țintă pe Mauricius. Îl urăsc.
Îmi cercetez cu un aer dezinteresat reverul hainei. Este o formă de sfidare care îl face pe Mauricius să se aprindă.
- Nu, nu vreau să aud motivul, te privește. Ești liber să pleci - nu trebuie să-ți arăt unde este ușa.
Îmi iau pardesiul și părăsesc biroul într-o liniște completă. Pășesc pe strada plină de praf a dimineții. Merg pe trotuar și observ mașinile cum se deplasează cu viteză, oamenii care trec pe roșu, ușile de la clădirile de birouri deschizându-se și închizându-se necontenit. Acest furnicar, numit metropolă, este imens și plin de hibe. Are nevoie de foc.
E timpul să opresc toate astea.

Expir și mă îndrept spre o clădire veche, dărăpănată. Îmi dau la o parte o șuviță de păr, gândindu-mă, în treacăt, că ar fi timpul să mă tund.
Mă întâmpină liniștea și un birou, care este oglinda biroului lui Mauricius. Mă așez în fotoliul comod și mă las pe spate, așteptând. În clipa în care știu că o să se întâmple, se aude un ciocănit în ușă.
- Intră!
Bărbatul din spatele acesteia se strecoară în biroul meu cu o față spășită. Se apropie cu pași mici și pune o hârtie pe masă, despre care știam deja. Trebuie să recunosc, tot curajul de care dă dovadă, făcând acest gest, aproape că mă înduioșează. Dacă nu ar fi vorba despre Keith.
- Îți dai demisia?
- Plec, spune acesta, privindu-mă în ochi.
Îmi scutur un fir de praf inexistent de pe umăr.
- Încotro?
Bărbatul rămâne o clipă tăcut.
- Familia Estados.
E momentul meu să nu mai spun nimic. Nu mă așteptam la așa ceva de la Keith. Expir adânc. E Keith, la urma urmei, e ceva perfect normal pentru el să schimbe taberele într-o singură clipă.
- N-ai decât, îi spun pe un ton glacial. De fapt, îi spun, un gând nou începând să ia naștere în capul meu, ai putea începe prin a vizita restaurantul lui Mauricius. Te așteaptă un cadou acolo. Așa, de despărțire.
Ochii lui Keith se aprind cu ceva ce seamănă surpriză. Ce idiot.
- Apreciez, șefu`.
- Liber.
Fostul meu subaltern părăsește încăperea și, la nici o oră, deschid ziarul pe care-l aduce menajera mea.
Atac asupra familiei Estados! Cinci morți, trei răniți într-o altercație de mari proporții! Sursele din interior spun că explozia a avut loc în momentul în care Mauricius Estados a ieșit din biroul său, urmat de un străin. Poliția a deschis o anchetă, iar gurile rele șoptesc despre implicarea familiei rivale, Muertes. Mai multe amănunte, în ediția de mâine!
Las ziarul pe birou și-mi împreunez mâinile la nivelul bărbiei. Ziariștii sunt praf în ultimii ani, dar asta e în favoarea mea. E o zi cât se poate de frumoasă. Iadul se dezlănțuie pe pământ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu