Povestirea cu chelnerul și arma

- Îmi pare rău, dar e ultima picătură - ești concediat! spune șeful tău.
- Foarte bine! exclami tu. Iată insigna și arma mea! zici, trântindu-le pe biroul lui.
Șeful tău pare confuz.
- Ce naiba?! De ce ai nevoie de o armă și o insignă când ești chelner?!
Îl privesc de sus, ca pe un vierme ce este. Șeful meu, Mauricius Estados, e un mare idiot. Un idiot cu bani, iar în fața acestora, toate ușile se deschid și toate capetele se apleacă.
Dar banii nu-l vor salva de ce urmează să se întâmple. Chipul Mariettei îmi apare în minte, dar îl alung. Femeia care și-a pierdut viața pentru că familia Estados a vrut să o țină captivă, bibelou, exact în acest birou. Mă întreb cum de nu se mai văd urmele sângelui ei, care a colorat toți pereții. Îmi mușc obrajii și-l privesc țintă pe Mauricius. Îl urăsc.

Îmi cercetez cu un aer dezinteresat reverul hainei. Este o formă de sfidare care îl face pe Mauricius să se aprindă.

- Nu, nu vreau să aud motivul, te privește. Ești liber să pleci - nu trebuie să-ți arăt unde este ușa.

Îmi iau pardesiul și părăsesc biroul într-o liniște completă. Pășesc pe strada plină de praf a dimineții. Merg pe trotuar și observ mașinile cum se deplasează cu viteză, oamenii care trec pe roșu, ușile de la clădirile de birouri deschizându-se și închizându-se necontenit. Acest furnicar, numit metropolă, este imens și plin de hibe. Are nevoie de foc.

E timpul să opresc toate astea.

Expir și mă îndrept spre o clădire veche, dărăpănată. Îmi dau la o parte o șuviță de păr, gândindu-mă, în treacăt, că ar fi timpul să mă tund.

Mă întâmpină liniștea și un birou, care este oglinda biroului lui Mauricius. Mă așez în fotoliul comod și mă las pe spate, așteptând. În clipa în care știu că o să se întâmple, se aude un ciocănit în ușă.

- Intră!

Bărbatul din spatele acesteia se strecoară în biroul meu cu o față spășită. Se apropie cu pași mici și pune o hârtie pe masă, despre care știam deja. Trebuie să recunosc, tot curajul de care dă dovadă, făcând acest gest, aproape că mă înduioșează. Dacă nu ar fi vorba despre Keith.

- Îți dai demisia?

- Plec, spune acesta, privindu-mă în ochi.

Îmi scutur un fir de praf inexistent de pe umăr.

- Încotro?

Bărbatul rămâne o clipă tăcut.

- Familia Estados.

E momentul meu să nu mai spun nimic. Nu mă așteptam la așa ceva de la Keith. Expir adânc. E Keith, la urma urmei, e ceva perfect normal pentru el să schimbe taberele într-o singură clipă.

- N-ai decât, îi spun pe un ton glacial. De fapt, îi spun, un gând nou începând să ia naștere în capul meu, ai putea începe prin a vizita restaurantul lui Mauricius. Te așteaptă un cadou acolo. Așa, de despărțire.

Ochii lui Keith se aprind cu ceva ce seamănă surpriză. Ce idiot.

- Apreciez, șefu`.

- Liber.

Fostul meu subaltern părăsește încăperea și, la nici o oră, deschid ziarul pe care-l aduce menajera mea.

Atac asupra familiei Estados! Cinci morți, trei răniți într-o altercație de mari proporții! Sursele din interior spun că explozia a avut loc în momentul în care Mauricius Estados a ieșit din biroul său, urmat de un străin. Poliția a deschis o anchetă, iar gurile rele șoptesc despre implicarea familiei rivale, Muertes. Mai multe amănunte, în ediția de mâine!

Las ziarul pe birou și-mi împreunez mâinile la nivelul bărbiei. Ziariștii sunt praf în ultimii ani, dar asta e în favoarea mea. E o zi cât se poate de frumoasă. Iadul se dezlănțuie pe pământ.

Nemurire

 L-am cunoscut în acea minunată perioadă a vieții când ai impresia că lumea îți aparține. Că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Când ești tânăr și plin de vise. Nu i-am recunoscut chipul decât atunci când a fost mult prea târziu.

Era o dimineață de vară tânără, care promitea căldură, dar ceva mai târziu. Răcoarea răsăritului nu se risipise încă, iar frunzele, proaspăt trezite din somnul cel lung, foșneau în jurul capului meu. Am mers pe poteca pe care am străbătut-o de atâtea ori, fără nicio grijă, fără nicio taină. Picioarele îmi erau sprintene, rochia - vaporoasă, chipul, numai zâmbet. Urma să ajung în locul în care știam că voi găsi cea mai frumoasă floare pe care voi avea ocazia să o culeg vreodată. Era prima mea vânătoare.

Am trecut de toate poienițele care mă cheamau să le calc pragul - unele înconjurate de plopi înalți, altele - pline de mușuroaie de cârtițe. Am trecut și pe lângă poienița în care cercuri mai mari și mai mici de ciuperci desenau o figură complicată pe iarba moale. Nu voiam să călătoresc în alte lumi în acea zi; voiam să culeg Floarea.

Și m-am apropiat de cascadă, apa care unea cerul și pământul, apa ce ascundea în spatele său poarta spre comoara pe care o căutam. Am pășit în apa rece și limpede, simțind cum mii de ace îmi furnică pielea. Dacă acest lucru trebuia să mă oprească, nu m-a oprit. Am mers și am mers, până când apa mi-a ajuns până la brâu, până la umeri, până când nu am mai simțit fundul și am plutit spre apa învolburată de la baza cascadei. Și, când am ajuns acolo și am trecut de perdeaua rece și dureroasă, am văzut poteca printre stânci.

Se afunda în piatră, fără pic de lumină, fără pic de speranță ascunsă dincolo de pasajul îngust. Dar am mers și am mers, simțind răcoarea hainelor mele ude, răcoarea stâncii, răcoarea ce începea să mi se cuibărească în suflet. Și am mers, simțind cum pereții încep să mă strângă, să mă atingă mult prea aproape, din ambele părți.

Încă un pas, doi, trei. Pasajul, care până atunci m-a strâns și a încercat să mă transforme în una dintre pietrele sale, m-a lăsat în pace. A simțit siguranța mea, îndârjirea, mi-am spus atunci. Dar cât de mult greșeam!

Lumina din față tot creștea și creștea, iar un ciripit slab se auzea din ce în ce mai tare. Am ajuns la capătul destinației atunci când am ieșit din pasaj, inspirând adânc aerul unei dimineți de vară. Și atunci, în mijlocul poienii în care m-am trezit, l-am văzut.

Era atât de frumos, încât mi-am pierdut cuvintele. Stătea aplecat peste floare, pe care nici nu am văzut-o la început. Cu părul lui lung, argintiu, care-i cădea peste tot - pe mantie, peste haine, peste picioare - arăta ca un prinț venit din alte lumi. Dar era, cum urma să aflu, un tiran, unul pe care l-am demascat mult prea târziu.

Cred că mă aștepta. Și-a ridicat privirea spre mine și o pereche de ochi de oțel mi-au străpuns inima. M-au transformat într-un animal docil, care a pășit spre el, chiar dacă fiecare părticică din mine striga să mă opresc.

Nu m-am oprit.

Nu m-am oprit când mi-a luat mâna într-a sa - o mână mare, rece, care m-a tras spre el. Nu m-am oprit când și-a aplecat capul spre mine, privindu-mă atent în ochi, căutând acolo ceva ce nu cred ca a găsit. Nu m-am oprit când un zâmbet rău-prevestitor i-a înflorit pe chip. Nu m-am oprit când a rupt floarea, care s-a înnegrit pe loc în mâna lui și a luat foc, transformându-se într-o săgeată. Nu m-am oprit când m-a sărutat, rece și apăsat, de parcă îi aparțineam de când s-a creat lumea.

Durerea, cea care mi-a străbătut corpul, plecând din inima mea, a fost puternică și a rămas pentru totdeauna cu mine. Poate tot durerea a fost cea care m-a trezit, pentru că am putut, în sfârșit, să scap de strânsoarea mâinii lui, dar era deja prea târziu.

- Frumoasă Rheea, acum vei fi de-a pururi a mea, a șoptit el, cu o voce pe care nu ar fi trebuit să o numesc melodioasă, dar ăsta e adevărul.

S-a întors și una dintre șuvițele din părul lui imposibil de lung s-a întins spre fulgerul ce atârna din pieptul meu. L-a tras cu forță, făcându-mă să cad la pământ. Apoi, a dispărut.

Iar eu m-am transformat în Floare - una care poate gândi, una care simte, una care încă mai speră. Dar nu mai poate face nimic pentru a schimba ceva.

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.

Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.

Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.

A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.

Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...

Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.

Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...

Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.

Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.

Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...

În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.

Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.