sâmbătă, 2 august 2025

Recenzie literară: Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci (1977)

Unele cărți le descoperim prin intermediul unor recomandări, sau auzim de ele în trecere, sau le vedem pe un raft într-o librărie și ceva ne face să vrem să le luăm acasă. Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost un titlu despre care am citit în cel mai recent roman semnat de Marian Coman, Ultima carte. O mică paranteză - în volumul respectiv, protagonistul primește trei cărți din partea unui necunoscut. Magicianul de John Fowles, De veghe în lanul de secară  de J.D. Salinger și Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci. Cred că a fost pentru prima dată când un titlu menționat într-o carte m-a făcut să-l caut - titlul - și să îl citesc. Dacă Magicianul și De veghe în lanul de secară sunt povești pe care le-am citit în trecut și recunoșteam detaliile legate de acestea în acțiunea din romanul lui Marian Coman, despre volumul obscur de Cătălin Bursaci nu știam ce să zic. Dar m-a intrigat - rău de tot - așa că, după ce am închis cartea, m-am dus să caut pe Vinted (locul preferat în momentul de față pentru a vâna cărți pentru mine) dacă e cineva care vrea să se despartă de cartea semnată de Cătălin.

Lăsând paranteza la o parte, tot ce știam despre carte, înainte de a mă aventura în aceasta, e faptul că e un volum publicat postum. Cătălin Bursaci a fost un adolescent ce abia a împlinit optsprezece ani atunci când totul s-a terminat pentru el. Autorul a fost răpus de cancer și până-n ultima clipă a vrut să își facă auzită vocea, ultimele pagini fiind transcrieri ale discuțiilor pe care le avea cu mama sa și nu numai de pe casete.

Cu toate că știam în ce mă bag, am fost afectată emoțional de ce am găsit în Prima carte, ultima carte. Prima pătrime din volum este o colecție de scrisori de-ale lui Cătălin de când era copil, în principal către părinții săi, câteva poezii, dar și câteva file de jurnal. Următoarea parte este formată din două începuturi de romane, care sunt, evident, puternic marcate de biografia autorului, și ultima parte din volum este parcursul lui Cătălin din clipa în care află că e bolnav, totul de aici fiind un declin continuu.

Deși la început avem parte doar de niște gânduri răzlețe, de copil, despre lucruri aparent banale, acestea conturează bine de tot viața lui Cătălin și mai ales, dinamica din inima familiei. Cătălin a fost fiul actorului Andrei Bursaci și a actriței și poetei Cristina Tacoi, iar din volum reiese că părinții au fost, de-a lungul timpului, mai mult absenți fizic, și mai ales, emoțional, din viața tânărului. Cartea explorează foarte intim relația pe care a avut-o Cătălin cu mama - o relație plină de momente pe care eu una nu le pot înțelege. Lăsând la o parte „așa au fost vremurile”, mama lui Cătălin, pe care o cunoaștem prin intermediul acestui volum, e o femeie absolut îngrozitoare. Nu de puține ori mă întrebam cum poate o mamă să procedeze atât de crud cu propriul copil, și, chiar dacă ieșirile ei erau „normale”, eu am perceput-o ca pe o mamă care-și varsă frustrările pe fiul ei. Dar asta m-a făcut și mai curioasă de ce are de zis Cristina Tacoi despre Cătălin, în volumul pe care l-a scris ca o scrisoare netrimisă (?) pentru el, Plâng, iubite prinț. Sunt decisă să o citesc și revin cu impresii.

Partea cea mai stufoasă a cărții, cele două începuturi de roman, m-a surprins prin vocea narativă. Textul e plin de descrieri amănunțite - ale unor oameni de la țară, puternic inspirați din familia lui Cătălin și vecinii bunicii sale, și ale unor tineri adolescenți, ce-și descoperă tinerețea, visele și sexualitatea - protagonistul acestui roman pare a fi chiar Cătălin, care se vede dintr-o parte, atribuindu-i lui Andi propriile gânduri. Mi-ar fi plăcut enorm să pot afla cu ce se termină cele două romane - Cătălin Bursaci, din punctul meu de vedere, a avut potențial și cu siguranță ar fi devenit o voce puternică în literatura română din anii 80-90.

Ultima parte a volumului m-a distrus. Știam la ce să mă aștept, și totuși, am suferit pe tot parcursul lecturii. De la o vizită de rutină la medic, la niște complicații neașteptate, la plecarea din țară pentru tratament, la ura față de propria neputință, la visele despre cum va fi „după”, la conflictele nerezolvate cu mama, culminând totul cu renunțarea - am rămas marcată. M-am gândit mult timp după ce am terminat cartea la tot ceea ce am citit. La cine a fost Cătălin - un băiat ce a rămas pentru totdeauna la vârsta de optsprezece ani, care a visat să devină regizor, care și-a dorit să fie văzut și auzit de părinții săi, care nu a apucat să trăiască. Prima carte, ultima carte a fost o lectură depresivă, plină de resentimente, vise, dorințe, neîmpliniri, dar și de iubire, speranță, opimism. E o carte pe care, simt, că o voi reciti cândva în viitor - e de o profunzime neașteptată pentru un scriitor atât de tânăr, iar stilul lui Cătălin te acaparează, făcându-te parte din poveste. M-a trecut prin o mulțime de stări și mi-a dat de gândit și, mă repet, e păcat că poveștile autorului nu s-au materializat în romane de-a binelea.

Nu știu cui aș putea să-i recomand acest volum, pentru că nu e nici non-ficțiune, nici ficțiune, ci câte puțin din fiecare. E o viață de om, scurtă și tragică, dar plină de compasiune, visare, dorință de afirmare și de a fi acceptat și o sete nepotolită de a trăi. O viață răpită de o boală necruțătoare, ce a retezat aripile unui adolescent care abia a ales o cale pe care voia să o urmeze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu