Numărul fiarei de Sergiu Someșan este o lectură plăcută și antrenantă, unde fiecare povestire explorează câte o situație de obicei absurdă - cum ar fi apariția unui ou enorm în munți și modul în care patru drumeți se dau cu părerea despre originea acestuia sau cercetarea unei dispariții misterioase într-un sat uitat de lume, unde se întâmplă lucruri necurate.
Volumul e foarte ușor de parcurs, antrenant și amuzant, complex și plin de imagini fantastice. Vă recomand să-l citiți dacă vă doriți o lectură unde acțiunea are loc pe meleagurile românești și dacă vă plac elementele de fantastic și de horror introduse ingenios într-un decor aparent banal.
Ce-ar fi dacă... te-ai considera un om simplu, dar după ce ai întâlni-o pe iubirea vieții tale ai descoperi că nu ești tocmai un om obișnuit?
Ce-ar fi dacă... te-ai întâlni cu același om straniu, în același loc, la aceeași oră, mai multe zile la rând?
Ce-ar fi dacă... te-ai căsători din dragoste, dar ai ajunge să locuiești cu soția ta de parcă ați fi colegi de apartament?
Ce-ar fi dacă... viața de apoi ar fi lipsită de foc și smoală, dar plină de putreziciune și mizerie umană?
Ce-ar fi dacă... sora ta întoarsă de la pension ar începe să dea semne că s-a schimbat iremediabil în ceva greu de explicat?
În creaturi și Creaturi, Morgan Hexner explorează subiecte incomode, iar felul în care o face este unul visceral, cinematografic, greu de trecut peste? Deși volumul este o antologie formată din povestiri ce cuprind foarte multe teme și motive, toate textele sunt legate între ele prin senzația de furnicături pe șira spinării și o stare de neliniște atunci când lecturezi cartea. Unele povestiri încep destul de nevinovat, dar pe parcurs autoarea construiește suspansul în așa fel, încât ajungi să citești cu spaimă fiecare rând, așteptându-te să se întâmple ce e e mai rău - și tot ești luat prin surprindere de imaginația lui Morgan Hexner.
creaturi și Creaturi este o antologie despre fricile umane, despre cât de negru poate fi un suflet, despre forțe inexplicabile, dar care dictează destine, dar și despre toate modurile în care o decizie din trecut poate duce la urmări catastrofale.
Mi-a plăcut să urmăresc evoluția scriiturii și schimbarea temelor pe care le abordează autoarea pe parcursul timpului, contextul în care se întâmplă acțiunea, complexitatea personajelor creionate. Chiar dacă au scena pentru scurt timp, Morgan Hexner le dezvoltă foarte amănunțit în cele câteva pagini cât durează povestea fiecăruia, așadar ajungi să le iubești, să le detești, să te bucuri când li se întâmplă lucrurile pe care le merită din plin, dar să și te întrebi, pe alocuri, dacă personajele respective sunt, în esență, Creaturi din alte lumi, niște oameni plini de vicii și regrete sau doar o mână de creaturi lipsite de importanță.
Dacă vă plac elementele de gotic, horror, mister, abordarea în text a unor teme incomode pentru majoritatea cititorilor, imaginile macabre sau de-a dreptul grotești și vreți să citiți un volum de proză scurtă, creaturi și Creaturi de Morgan Hexner s-ar putea să fie volumul perfect pentru această ocazie.
După evenimentele ce au zguduit echipajul Cormoranului Albinos în Busola către Nova Scotia, Agape F.H. intră direct în pâine încă din primele pagini din Busola de pe Nova Scotia. Un marinar pierdut, mai multe inimi zdrobite, mirosul sângelui și al răzbunării plutind în aer, o duzină de suflete dispuse să distrugă și să se autodistrugă - sunt doar câteva din elementele ce decorează acțiunea în acest volum.
Povestea este plină de acțiune și totodată de reflectări - descoperim trecutul mai multor personaje importante, aflăm niște detalii cruciale despre ce s-a întâmplat în viața fiecăruia dintre membrii echipajului Cormoranului Albinos, vizualizăm cum arată un bal organizat de un guvernator important din Lumea Nouă și suntem martorii unui adevărat măcel - fizic, emoțional și spiritual.
Am început Busola de pe Nova Scotia mai repede decât o fac de obicei când vine vorba despre serii - asta pentru că primul volum se termină cu un eveniment important și voiam să știu cu siguranță dacă supozițiile mele se adeveresc sau nu. În afară de răspunsul la întrebarea pe care o aveam, m-am trezit cu o veritabilă ploaie de probleme existențiale ce macină cormoranii, modul în care aceștia le rezolvă (sau nu) și încotro îi poartă soarta.
Am reîntâlnit niște personaje care, dacă în primul volum erau pline de vitalitate și vise, aici sunt sfârșite și însingurate, speriate și pesimiste. Un anumit personaj de pe Cormoran ajunge să își piardă cumpătul pentru totdeauna, scoțând la iveală nebunia care a trăit în el de când lumea și pământul. Alt personaj, deși ar fi avut ocazia să iasă din groapa de nimicnicie, preferă să se afunde și mai mult în trecut și regrete, refuzând să iasă la suprafață, să realizeze ceva. Câteva personaje ajung exact acolo unde și-au propus - o rază de speranță în toată marea de dezamăgire și vise spulberate în care este aruncată corabia Cormoranul Albinos. Și mai sunt și acele personaje care se lasă purtate de val, dăruindu-se complet sorții - personaje care, în retrospectivă, au ieșit cel mai bine din toată tărășenia.
Autoarea alternează scenele pline de evenimente și acțiune cu file de jurnal sau rememorări ai trecutului, amintiri relevante ale personajelor sau povești menite să întregească imaginea protagoniștilor, aducând cititorul foarte aproape de adevărul ce se ascunde în sufletul acestora.
Busola de pe Nova Scotia este o ficțiune nautică foarte bine ancorată în factori istorici, realistă până în măduva oaselor, minunată prin cruzimea pe care o arată autoarea - complet justificat - față de personajele sale.
Nu este ușor să te afli la bordul unei nave-fantomă, mai ales dacă cel care poartă pălăria căpitanului este un dement. Cormoranul Albinos, o navă despre care foarte puțini știu că există, brăzdează mările sub semnul incertitudinii, pentru că soarta mateloților este o jucărie în mâinile lui Hugo, un albinos cu un trecut tumultos, un prezent incert și un viitor deloc promițător. Fiind în căutarea unor recruți noi, Hugo ajunge să-i ia la bordul corabiei pe Mazu și pe Fan, doi frați dintr-o bucată, iar apariția acestora pe Cormoran declanșează o serie de evenimente pe care nu le-ar fi putut prevedea nimeni...
Busola către Nova Scotia de Agape F.H. este primul volum din duologia Clepsidra Cormoranului și urmărește soarta unui grup atipic de marinari. Mi-a plăcut enorm faptul că am avut de-a face cu o gașcă pestriță, deși mi-a fost greu primele câteva capitole să mă lămuresc cine cine-i. Printre personajele mele preferate se numără Seraphim - singurul care-l poate stăpâni pe Hugo și care-l poate înțelege pe dementul căpitan, dar feblețea mea a rămas William - de o veselie ieșită din comun și o bunătate foarte prost mascată. Alte personaje memorabile pentru mine au fost Mayn - cu un trecut sigilat mai bine decât cutia Pandorei, Shaun, un vulpoi șiret și care-și urmărește doar propriile interese, Yanosh - un romantic incurabil, mereu pregătit să aplaneze orice conflict. Evident, mi-a plăcut enorm și de Hugo - un om cu mintea tulbure, pe care autoarea o explorează fascinant de bine și induce cititorul în lumea în care căpitanul e gata să râdă într-o clipă și în cealaltă să scufunde corabia.
Volumul semnat de Agape F.H. este perfect pentru cititorii pasionați de epoca de aur a pirateriei, pentru iubitorii unor povești pline de acțiune, unde orice greșeală te poate costa viața, și pentru cititorii ce se află în căutarea unei narațiuni dinamice, complexe, unde în inima furtunei se află o navă condusă de o minte tulbure. Interacțiunile dintre personaje sunt absolut minunate și am fost mereu curioasă de modul în care se creează legăturile de pe Cormoran, se destramă prieteniile și se scrie istoria pentru o generație întreagă de cavaleri ai mării.
Pentru Cassandra, tot ce însemna luna martie era începutul unui nou ciclu depresiv. Tradițional, îşi cumpăra, fix de 1 martie, un mărțişor, o sticlă de vin şi un roman semnat de Dostoievski, chiar dacă avea deja titlul în bibliotecă. Era singura ei formă de supraviețuire: un job anost, o serie de pastile de luat zilnic, o recitire a unui roman unde se regăsea în personaje.
A intrat în magazinul de la colț, unde o dată la câteva luni vedea o vânzătoare nouă. La tejghea stătea o tinerică blondă, butonând de zor telefonul. La raionul de spirtoase, un adolescent cu gluga trasă peste frunte se uita insistent la o sticlă.
Cassandra îl cunoştea; o dată, l-a cronometrat holbându-se la un sortiment de înghețată timp de şapte minute şi opt secunde, ca mai apoi să iasă val-vârtej din magazin, trântind uşa, făcând clopoțelul atârnat deasupra acesteia să sune strident.
Drogurile erau la modă şi Cassandra se ruga universului să nu ajungă să ia mai multe pastile decât avea prescris; în unele seri, după mai multe pahare de vin, uita dacă a luat sau nu cele câteva pastile mov-deschis.
Înșfăcând sticla de vin, Cassandra a pus-o pe tejghea, aşteptând câteva clipe bune să fie observată de vânzătoare. Aceasta, deranjată, s-a desprins de ecran şi a scanat vinul.
- Douăjcincidălei, a pronunțat ea într-un cuvânt, deschizând apatic sertarul cu bani.
Cassandra i-a întins bancnota. Casierița aproape că a smuls-o din mâna ei, zgârâind-o cu unghiile lungi, stacojii. I-a întins restul şi a împins uşor sticla spre clientă, întorcându-se la activitatea din care a fost întreruptă. Sunetul bonului, care a ieşit şi a rămas captiv în aparat, privind-o trist pe Cassandra, a făcut-o să se gândească la copilăria ei, când părinții o încuiau în casă şi se duceau la crâşmă, făcând-o să-i aştepte ore în şir, zăcând în întuneric.
În fața magazinului, Mitică, omul fără căpătâi, dar mereu acompaniat de o cățea schiloadă, cânta fals la nai, distrugând timpanele trecătorilor. Cassandrei îi era milă de el, dar după câteva încercări nereuşite de a-i da de mâncare - Mitică a aruncat caserola oferită cât colo, cerând bani - femeia a renunțat să-l mai bage în seamă.
În drum spre apartamentul ei mic, pe care-l compara cu un dulap, Cassandra s-a gândit cu dezgust la chiria pe care trebuia să o plătească. Proprietarul blocului, un moşuleț aparent simpatic, era pisălog când venea vorba de banii ce i se cuveneau. Mare pasionat a jocurilor de noroc, a acceptat într-o clipă vara trecută propunerea unui lanț mare de săli de joc să mai deschidă una la parterul blocului. Nu de puține ori îl vedea Cassandra prin uşa deschisă a „cazinoului”, dând gheară după gheară, aruncând banii ei - şi a altor locatari - pe apa sâmbetei.
Strângând mai puternic volumul sub braț, femeia a păşit pe casa scării slab luminată de un bec ce se ambiționa să pâlpâie, deşi era demult vremea să se pensioneze. La parter, uşa de la apartamentul proprietarului era întredeschisă, iar Cassandra vedea pentru prima dată ce se află dincolo de aceasta.
Un miros rânced venea dinspre holul îngust, decorat cu un covor de pe vremea străbunilor şi un tapet urât, cu model floral.
I s-a părut ciudat; proprietarul nu lăsa niciodată nimic la vedere şi retrăind ultimile minute, Cassandra nu-şi aminti să-l fi văzut în locul lui obişnuit, lovind cu sete maneta aparatului de joc.
Un sentiment de nelinişte i s-a cuibărit în suflet; moşulețul era, totuşi, un om în vârstă, iar uşa larg deschisă a apartamentului acestuia nu era a bine. Cassandra a bătut de trei ori în lemnul dur, din ce în ce mai tare, dar fără niciun răspuns.
Luându-şi inima în dinți, femeia a intrat în casa bătrânului, evitând cu îndemânare un scaun răsturnat, ceea ce i-a făcut îngrijorarea să crească. Cassandra a ajuns într-o cameră ce se deschidea în altele două şi a scăpat cartea, aceasta căzând cu un sunet surd pe podea, într-o baltă, stropindu-i pantofii.
Proprietarul stătea întins peste masă, de parcă a dat să se ridice şi nu a apucat. Privirea lui, cândva şireată, era ațintită pentru totdeauna asupra unei găuri în perete - un seif mic, săpat în zid, ascuns altă dată în spatele unui tablou. Uşița seifului, acum gol, se legăna în bătaia vântului ce intra pe fereastra rabatată, scârțâind uşor.
Un topor mare, cu coada vopsită în albastru, îi ieșea din umărul stâng. Cassandra a recunoscut obiectul: îi aparținea moșului, care era foarte mândru că are toate sculele marcate, astfel încât să nu existe posibilitatea ca vreun chiriaș să îi șterpelească un ciocan sau o șurubelniță.
Albastrul intens al lemnului contrasta cu roșul-bordo ce se scurgea de la umăr în jos, îndreptându-se în mai multe râulețe spre balta în care femeia și-a scăpat cartea.
- Poliția!
Cassandra a tresărit și s-a întors lent spre ușa de la intrare, în care au apărut câțiva polițiști. Nu le-a luat mult timp să analizeze situația, iar femeia, pentru prima dată în viața ei, a simțit cum panica îi stăpânește corpul.
- Eu… a bâguit ea, conștientă de imaginea care s-a deschis în fața polițiștilor.
Moșulețul cu un topor înfipt în umăr. Seiful gol. Ea, stând în mijlocul camerei, cu pantofii stropiți de sânge.
- Veniți cu noi la secție, a lătrat unul dintre ofițeri, analizând rapid situația. - Dar nu eu am fost! A protestat Cassandra. Am văzut ușa deschisă și… - Ne veți povesti totul la secție! A spus din nou bărbatul. Aveți dreptul la a păstra tăcerea!
Cassandra s-a uitat, ca prin vis, la cartea ce stătea în sânge la picioarele ei. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla: ea doar intrase să verifice dacă moșulețul era bine, dar uite-o acum, suspecta numărul unu, prinsă la locul faptei.
- Sunt nevinovată! Mai încercă ea o dată să discute cu polițiștii care o priveau rece. - Doamnă, mergeți cu noi, i-a spus categoric unul dintre ei.
Cassandra a expirat adânc, privind cu jind cartea pe coperta căreia titlul începea să dispară înecat în sânge.
Personajele din Viața începe vineri deIoana Pârvulescu sunt cât se poate de pestrițe. De soarta străinului misterios sunt interesați un medic celebru și fiica acestuia, un comisionar de numai opt ani, șeful poliției, gazetarii de la Universul, un hoț alunecos și chiar nobilimea. Acțiunea decurge lin, iar în jurul personajelor domnește o forfotă continuă. Pe de o parte, sunt pregătirile pentru noul an, iar pe de altă parte, scandalurile din lumea mondenă - străinul, un duel despre care gurile rele afirmă că a fost un asasinat, moartea tânărului găsit în pădure, un fiu de nobil, dar și evenimentele despre care se discută în ziare, povești venite din alte țări.
Autoarea conturează niște personaje inedite, fiecare interesant în felul său. Mi-a plăcut mult de băiatul de opt ani care face tot felul de comisioane prin oraș, fiind astfel liantul între alte personaje, oferind cititorului ocazia să vadă ce se întâmplă în sânul unei familii, ce evenimente au loc într-o anumită casă, ce taine ascund unele scrisori. Tot prin intermediul băiatului cunoaștem orașul, felul în care numeroase instituții funcționau la acea vreme și care era atmosfera generală a perioadei.
După evenimentele din Cazul inimii furate, Cabinetul de Investigații Supranaturale se află sub lupa bucureștenilor și nu numai: în special, un interes sporit pentru populație prezintă viața personală a Șefei, văduvei Lisette Grant-Anghelescu, pe care gurile rele vor să o pună în cea mai proastă lumină. Din motive ce devin din ce în ce mai dubioase, ziariștii de la Urletul Bucureștilor iau cu asalt clădirea biroului, iar acest lucru trezește curiozitatea angajaților: e doar o schemă pusă în mișcare de către cârcotași, sau e ceva sinistru (și magic) la mijloc?
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn urmărește aventurile vânătorilor de demoni în Micul Paris, volumul de față dezvoltând și mai mult personajele, oferind o fereastră spre viața lor personală, dar și o imagine amplă despre societatea Bucureștiului din 1875. Dacă Lisette nu știe cum să mai facă pentru a evita ziariștii și pentru a opri bârfele nerușinate să se răspândească prin capitală - în special, gogomănia inventată de gazetari precum că între ea și asistentul ei, Leopold Vernescu, există o relație amoroasă, Leopold, la rândul său, caută un profesor care să-l învețe cum să tragă cu arma, pentru a fi în stare să aducă și alte beneficii biroului, nu doar munca sa în calitate de chimist.
Personajele secundare încep să treacă pe primul plan, am apreciat enorm evoluția lui Pisicescu - un aristocrat român, care după ce a studiat la Paris, se întoarce în București și o face pe „franțuzul”, încercând să impresioneze pe cine nu trebuie și nimerind în niște situații jenante pentru el, dar de-a dreaptul tragi-comice. Ianuș apare și el mai des în scenă, ceea ce m-a bucurat mult - e un personaj ce presimt că va avea de spus propria poveste - dincolo de dragostea neîmpărtășită pentru domnișoara Diamond - în următoarele volume.
Relația între Lisette și Leopold continuă să se dezvolte, iar în Râde glonț de minte spartă am avut ocazia să aflu mai multe despre trecutul fiecăruia, despre frici și vise. Despre antrenamentele lui Lisette cu mama ei (am iubit acele scene), dar și despre situația dificilă în care s-a aflat Leopold atunci când s-a mutat în capitală - și cum a ajuns să fie exmatriculat de la facultate.
Portretizarea și dezvoltarea personajelor se îmbină armonios cu reprezentarea atmosferei acelor timpuri, structurarea societății și includerea unor locuri ce au existat și a unor evenimente ce au stârnit vâlvă în acea perioadă în București.
Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris este o serie amuzantă, plină de răsturnări de situație, dezvoltare treptată a personajelor, descriere și reprezentare a societății românești de altă dată, urmărind, totodată, lupta binelui împotriva răului, care are loc într-o manieră atractivă. Vă recomand cu drag să citiți atât Cazul inimii furate, cât și Râde glonț de minte spartă - eu una, cel puțin, abia aștept să aflu ce se va întâmpla mai departe.
Ela este o studentă a cărei viață e amară. Crescută de o bunică ce a iubit-o şi protejat-o, tânăra e nevoită să se mute în casa părinților ei după decesul bunicii. Părinții Elei sunt nişte monştri: abuzul - fizic, psihic şi emoțional - este singurul lucru pe care aceştia l-au oferit fetei şi Ela nu înțelege de unde vine toată răutatea aceasta.
După o zi proastă la facultate, tânăra decide să olece din oraş şi să viziteze casa bunicii, acolo unde a crescut şi copilărit. O ploaie ciudată se abate peste sat şi o prinde pe Ela în pădure, iar atunci când se întoarce la casă, simte că a adus cu ea nu doar frigul şi umezeala...
Moştenirea: Făuritoarea de vise de Ioana Mihaela Curaleț este un Urban Fantasy cu foarte multe elemente de folclor românesc ingenios introduse în lumea magică pe care o descoperă Ela. Normalul fetei se transformă într-un coşmar când, pe de o parte, creaturi magice apar în calea ei şi majoritatea îi vor răul, iar pe de altă parte, mama Elei decide să o anihileze din motive neînțelese de tânără.
Călătoria protagonistei nu este doar o plecare în lumea necunoscută, ascunsă oamenilor de rând, ci şi o încercare de a-şi descoperi originea, puterile şi nu în ultimul rând, respectul şi iubirea față de propria persoană.
Ela debutează ca o studentă ştearsă, fără prieteni, de care se poate profita uşor, îndurerată de pierderea bunicii şi abuzată de cei care ar trebui să îi ofere doar iubire. Dar Ela, odată ce păşeşte în inima unei lumi pline de primejdii, învață să se apere, să riposteze şi să nu se lase bătută, să se ridice şi să folosească toate resursele posibile pentru a găsi răspunsurile căutate.
Cine a fost de fapt bunica? Ce secret întunecat a luat cu ea şi l-a dus în altă lume? De ce mama Elei e atât de crudă cu ea şi de ce-i vrea moartea? Cine este ea, Ela, şi care e rolul ei în povestea alambicată, plină de capcane, mistere şi blesteme, care domneşte asupra lumii de dincolo de hotarele oamenilor?
Făuritoarea de vise este un volum alert, cu o multitudine de personaje originale, cu multe elemente de roman polițist şi cu o protagonistă ce are curajul să devină mai puternică în primul rând pentru ea însăşi.
Paturi oculte de Doina Ruști este un roman unde realismul magic înflorește din belșug, plimbând și personajele, și cititorul printr-un fel de vis febril, unde există multe întrebări și aproape niciun răspuns. Mi-au plăcut metaforele, imaginile din realitatea imediată, căutarea lui Flori și toate acele paturi pe care le găsește pe parcursul anilor, dar și povestea acestora. Am apreciat modul în care multe fire narative se întrepătrund, iar timpul și realitatea sunt cele două ingrediente vitale în călătoria lui Flori și a lui Lev, împreună și separat.
Povestea paturilor, originea lor, descoperită pe parcurs, m-a acaparat în totalitate. Doina Ruști își creează personajele în ideea că acestea ajung să fie tovarăși de drum cititorului, în călătoria întreprinsă pentru a dezlega misterul și abordarea asta a fost pe gustul meu. Totuși, în ultima treime povestea a cam stagnat și unele lucruri dezvăluite au avut un impact mult mai mic asupra mea decât mă așteptam.
1875, Micul Paris. Prăjiturile de la cofetăria Capșa nu sunt dulci - Florica, slujnica domnișoarei Lili, nu minte. Leopold Vernescu, dat afară de la facultatea de medicină în ultimul său an, în prezent asistentul Șefei de la Cabinetul de Investigații Supranaturale, încearcă să găsească un leac împotriva acidului demonic. Lisette Grant-Anghelescu, fostă domnișoară Lili, actuală Șefă a Cabinetului, nu are timp de prostiile slujnicei sale, pentru că un nou caz apare la orizont: oamenii mor, iar acidul demonic are un cuvânt de spus în toată această tevătură. Cu ajutorul asistentului său, dar și a bravilor polițiști Bomont și Calistrat, femeia aflată la conducerea Cabinetului are de gând să salveze Micul Paris.
Cazul inimii furate de M. K. Lynn deschide seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris, o fascinantă aventură a unor tineri în inima (da, da :D) întunericului, aflați în căutarea magiei ce curge prin venele capitalei, puși pe prinderea acelora care vor să facă omul de rând să sufere.
Mult m-am distrat citind această carte. Chiar dacă are sub 200 de pagini, autoarea pune foarte repede la punct decorul și evenimentele, și nici o clipă din lectură nu am simțit că povestea stagnează sau că lucrurile ce se întâmplă sunt irelevante. Personajele sunt pur și simplu uimitoare, prin unicitatea lor, prin felul în care vorbesc și se comportă și pot spune că m-am atașat de fiecare în parte.
Replicile pe care și le aruncă Leopold și Lisette sunt pline de umor, încăpățânare și o pasiune bine ascunsă, iar felul în care cei doi colaborează este unul eficient și plăcut de urmărit. Nici personajele secundare nu sunt mai prejos - mi-a plăcut mult de Florica, pentru că-și bagă nasul peste tot, dar într-un mod copilăresc; Ianuș, pentru că, oricât de chipeș și dorit ar fi de doamne, ochii lui fug mereu spre fructul interzis - domnișoara Diamond, pe care sper să o întâlnim și în celelalte cărți. M-a amuzat domnul Pisicescu, un individ despre care cred că vom mai auzi, iar slujnica Eleonora, despre care doar știm că există, dar pe care nu am întâlnit-o încă în narațiune, mă intrigă.
Romanul semnat de M. K. Lynn este o lectură ușoară, captivantă, plină de umor și de replici acide, răsturnări de situație și farmecul Micului Paris. Cu siguranță voi fi cu ochii pe serie, pentru că sunt foarte curioasă despre următorul caz pe care trebuie să-l rezolve membrii Cabinetului de Investigații Supranaturale.
Treisprezece. Proză fantastică este un volum ce invită cititorul să iasă din cotidian și să se lase purtat de povestiri inedite, semnate de treisprezece autori. Fiecare povestire este o poartă spre o lume nouă - uneori, cititorul, alături de personaje, pășește din viața de zi cu zi într-o întâmplare fantastică, alte ori, autorul creează o lume nouă, în care cititorul ajunge să se piardă sau, în cazuri mai rare, să facă parte din evenimentele care au loc.
O antologie este mereu o cale bună de a descoperi autori noi și de a reîntâlni scriitori pe care i-ai citit deja. Mi-au plăcut povestirile, fiecare fiind bizară, crudă sau amuzantă în felul său. Realul se amestecă cu fantasticul, posibilul cu improbabilul, logicul cu etericul. Fiecare povestire aduce în prim-plan personaje diferite, prinse în propriile drame, trăind evenimente care se adeveresc a fi definitorii, descoperind ce sunt, de unde provin, care sunt oamenii care îi înconjoară.
Castelul de apă e o carte ce te imersează complet în atmosfera de la începutul secolului trecut, scoțând la iveală rânduiala lumii, atmosfera Bucureștilor de altă dată, relațiile complicate din sânul unei familii, poveștile care circulă cu viteza luminii și care sunt cunoscute de toată mahalaua.
Romanul semnat de Margareta Sterian este, mai degrabă, un jurnal ce include cărți poștale din alte vremuri, scrisori despre evenimente importante în viața unei copile orfane sau pur și simplu, frânturi dintr-o viață care nu a fost dulce tot timpul, dar pe care bunica a putut să o facă de vis.
- Spune-mi, câte mii de clipe au trebuit să treacă pentru a-ți da seama cine sunt?
Făptura mă privește cu ochii ei minusculi, care aproape că se pierd pe fața ei de culoarea nopților reci. Fac un pas în spate și calc pe un șobolan ce mă mușcă înainte să dispară. Cizma mea, plină de noroi, poartă urmele unor dinți ascuțiți, doldora de boli.
Din colțul în care s-a aciuat, creatura mă urmărește, dar nu mai spune nimic. Gura îi ajunge până la urechile mari, ireale, care, dacă nu ar fi ochii ei cât două gămălii de ace, ar da-o de gol.
Nu e om; nu e ce a fost odată. Poate că, într-o viață despre care nu-și mai amintește, a fost o tânără aristocrată ce nu a avut o grijă pe lumea asta. Poate a fost fiica spălătoresei de la colț. Poate a fost cerșetoarea pe care o găseam uneori sub un felinar pe care nu-l aprindea nimeni în nopțile pline de ceață.
- Taci, nenorocitule, șuieră ea, iar vocea îi sună cumva… cunoscută.
Dar le știu șiretlicurile. Privirile lor agere, care sapă în adâncul sufletului victimei, scoțând la iveală amintiri bine păzite, amintiri care ar trebui să moară odată cu aparținătorul, așa că nu-i răspund, privind-o țintă, întinzându-mi biciul în direcția ei.
Nici măcar nu se clintește și o respect pentru asta. Biciul, mânerul căruia fumegă, acoperit de o pâclă groasă, portocalie, mai are puțin și ia foc. Orice creatură din nopțile blestemate din Sonenmoore îmi știe numele, îmi știe biciul, îmi știe sunetul pașilor pe caldarâmul ud. Imobilitatea ei mă face să mă întreb, doar o clipă, dacă și-a pierdut complet capacitatea de a distinge oamenii de umbrele din lumea în care trăiește acum. Dar creatura nu-mi oferă posibilitatea să o întreb.
- Într-o zi, Străjerule, nu doar inima ta va ști, ci și mintea. Poate atunci, într-un viitor îndepărtat, vei înțelege ce te oprește să mă distrugi, așa cum ai fi făcut-o demult cu oricare alta dintre suratele mele.
- Cine ești? Nu mă abțin.
Noaptea dintre ani, plină de magie neagră ce acoperă și sugrumă orașul, mă dezechilibrează. Focul din arma mea pârâie în ceața ce încearcă să-l stingă.
Creatura clatină ușor din cap.
- Cea care te așteaptă.
Vocea ei, o șoaptă în vânt. O urmă a ceva ce era acum o clipă lipit de un gard vechi, plin de cuie ruginite.
Celălalt de Cornel George Popa este un roman alarmant datorită felului în care autorul aruncă cititorul în tot felul de stări, trezindu-i o multitudine de întrebări și oferind zero răspunsuri. Pe parcursul romanului, o observăm pe Amalia, cum dintr-o femeie de-a dreptul fadă și lipsită de orice trăsătură interesantă, aceasta devine un adevărat personaj ce trezește curiozitatea familiei, a vecinilor și a orașului în întregime. Modul în care femeia trece peste durerea pierderii este unul oarecum previzibil, dar autorul oferă tot felul de nuanțe prozei și, la un moment dat, ajungi să nu mai înțelegi care este limita între vis și realitate.
Evoluția personajului este una rapidă și plină de tot felul de mici secrete pe care Amalia începe să le dezgroape și să le pună în fața sa, încercând să înțeleagă de ce oamenii din jur încep să o privească altfel și să se ferească de ea.
Salutare și o primăvară frumoasă, liniștită și minunată vă doresc!
În prima lună a primăverii mi-am propus să citesc exclusiv autori români contemporani, așa că am pus pe pauză tot ce aveam început și am purces la treabă.
Ecoul iubirii de Eliana Popa a fost prima carte abandonată pe luna martie. Stilul autoarei de a scrie este unul melancolic și romantic și cred că mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc cartea asta în liceu. Însă nu am reușit să rezonez nici cu Ioana, pe care nu am deslușit-o după 50+ pagini, nici cu Alex, care e un personaj definit de faptul că e periculos și că se îndrăgostește iremediabil de o puștoaică. Nu am înțeles care sunt vârstele lor atunci când sunt prezentați în narațiune, ea dă simulări pentru Bac, dar nu știu dacă e în clasa a 10-a, a 11-a sau a 12-a, iar el are permis de conducere și nu pare, la prima vedere, să aibă doar 18 ani și diferența asta de vârstă + felul în care se întâlnesc nu sunt punctele narative care-mi plac personal în cărți sau filme. Relația celor doi începe undeva în afara cărții și asta mi-a tăiat din avânt, pentru că pe o pagină sunt doi străini și pe pagina următoare sunt deja extraordinar de interesați unul de celălalt. Nu a fost credibil pentru mine.
Toate păcatele noastre de Mihail Victuseste un roman ce te ține în priză. Deși nu există foarte multă acțiune, introspecția este principalul atribut ce împinge povestea, iar felul în care autorul reușește să portretizeze personajele sale, de altfel, complexe, este unul interesant și fascinant deopotrivă.
Traumele prin care trec Irina și Horia, crescând, definesc esența lor și principiile lor de viață, fiecare dintre cei doi frați analizând diferit trecutul și stabilind limite privind relațiile lor cu alți oameni. Mi-a plăcut mult povestea relatată de Irina, dar și seria de întrebări ce apar pe parcurs, întrebări ce o macină și care o fac să chibzuiască, pe alocuri, dacă încrederea ei în Horia este una bazată pe rațiune sau doar pe atașamentul ei de soră.
Ab Aeterno de Adrian Păsărin este o carte pe care am văzut-o ca pe o repovestire a mitului Adam și Eva, cu Șarpele, de data acasta sub chip uman, intrând în viața lor. Aici însă se termină asemănarea cu povestea biblică. Tare bizară a fost cartea asta, cu o poveste ce pare să urmărească mai multe teme, fără a se axa pe una singură, ceea ce i-a oferit un aer uşor împrăştiat. Mi-au plăcut imaginile vizuale - natura, transformarea, viziunea personajelor. Ilustrațiile din cadrul volumului sunt reprezentative şi plăcute.
Stilul de scriere a fost cam greoi pentru mine, iar o parte din poveste mi s-a părut opțională. Cu toate acestea, Ab Aeterno pare a fi genul de carte potrivită cititorilor cărora le plac textele unde accentul se pune pe descriere şi introspecție, nu pe acțiune.
Petale scrise. Povestiri cu final neașteptat este un volum ce însumează povesitri de la autorii editurii Petale scrise, iar printre aceștia mă număr și eu :) O antologie este mereu o idee bună atunci când vrei să vezi dacă îți place stilul unui autor pe care vrei sã citeşti, dar şi o cale de a descoperi voci noi pentru tine. Povestiri cu final neaşteptat conține povestiri din toate genurile, de la romance la thriller, ficțiune contemporană la fantasy, ai de unde alege. Unele mi-au plăcut, altele mai puțin, cert este că m-am distrat lecturând această carte.
Mi-a plăcut mult stilul romanului și limbajul folosit, autentic și liric, prezentând evenimentele așa cum sunt văzute de o femeie din popor, care nu are o educație în adevăratul sens al cuvântului, însă are parte de o intuiție foarte bună și o cunoaștere nativă a lumii și a regulilor acesteia. Felul simplu al Vitoriei de a fi, de a acționa fără ocolișuri și de a căuta, până în pânzele albe, adevărul, iar mai apoi asigurarea că pedeapsa celor vinovați se va înfăptui, sunt acele elemente care o fac pe Vitoria Lipan un personaj pe care-l admir foarte mult.
În romanul lui Sadoveanu, tradiția este literă de lege, iar personajele se ghidează după reguli străvechi și resping tot ce înseamnă modern - Vitoria Lipan își scuipă în sân când aude despre căi ferate și trenuri, iar atunci când e nevoită să vorbească la telefon, simte că face un mare păcat. În schimb fiul ei, Gheorghiță, deși respectă datinile din familie și nu iese din vorba părinților, este deschis spre schimbare, accentuând prezența, deși nu foarte pregnantă în roman, a temei de conflict dintre generații.
La vârsta de 105 ani, domnul Ștefan se stinge din viață, lăsând în urmă două fiice, Romina și Sanda. Două firi total opuse, cele două trebuie să își pună în ordine lucrurile și mai ales, gândurile, apropiindu-se și ele de finalul călătoriei. Nimeni nu s-a așteptat ca tatăl lor să trăiască atât, iar o viață îndelungată, plină de povești, le pune pe cele două surori în ipostaza de a-și revedea propriile vieți și realizări de-a lungul timpului.
Orfanele de Alex Constantin Manea este un roman care cuprinde o bună parte din istoria României din secolul trecut, din atmosfera Bucureștiului de după cel de-al doilea război mondial, prezentând și o rețea complicată de relații din cadrul unei familii extinse.
Cartea aventurilor minunate, un volum tare simpatic publicat la Humanitas Junior, a ajuns la mine la începutul lunii. Este format dintr-o serie de povestiri scrise și ilustrate de copii de gimnaziu din România (povestirile au fost selectate în cadrul unui concurs). Un proiect tare simpatic și o serie de povești surprinzător de complexe pentru dimensiunea lor. O parte dintre ele m-au întristat, o parte m-au făcut încrezătoare în viitor, cu certitudine o carte ce poate fi citită la orice vârstă.
Diavolul vânează inima ta de Daniel Bănulescu a fost o lectură care m-a distrat copios. În 1988, Diavolul se întoarce în București, unde are niște treburi de rezolvat și are nevoie de un ajutor, iar pe acesta îl găsește în chipul taximetristului Genel, care știe să învărtă totul în jur și să se descurce mai ceva ca un spion de clasa întâi. Volumul semnat de Daniel Bănulescu este o comedie continuă, cu personaje parcă scoase dintr-o altă lume, care visează, speră și fac tot felul de lucruri doar-doar să le iasă ceva. Ce nu știu aceste personaje este faptul că Diavolul este pe urmele lor și le observă fiecare mișcare, iar Genel cel descurcăreț se asigură că al său client este mulțumit și obține ceea ce vrea. Diavolul vânează inima ta este o piesă de teatru abstract, iluzoriu și absurd totodată și am petrecut o seară plăcută citind despre evenimentele ce se perindează fără niciun fel de oprire.
Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie de Mihai Mănescu este o carte ce introduce cititorul în lumea unui copil care știe ce este pierderea și încearcă să trăiască viața așa cum mereu și-a dorit să o facă, însă frica îi stă în cale.
Mi-a plăcut tare mult de Mara, de felul în care gândește, de modul în care vede lumea, acel munte de curaj de care dă dovadă în fața inevitabilului. Mihai Mănescu creează un personaj pe care vrei să-l ții în brațe și să-i spui că totul va fi bine.
Cai verzi pe pereți: Antologie a 50 de ani de caricatură de Ion Lucian Ciucua fost o lectură neobișnuită pentru mine - antologiile de caricatură nu mai sunt „la modă” în literatura de zi de zi, așa că am privit volumul mai mult ca pe un album din trecut, unde sunt importalizate tot felul de personalități din diferite domenii - muzică, pictură, teatru, sport. Mi-au plăcut mult și comentariile adiacente fiecărei caricaturi - informative și amuzante, surprinzând esența unei personalități sau a epocii în care aceasta a strălucit. Este evident că s-a depus o muncă substanțială pentru a crea această antologie și vă foarte recomand să o căutați în librării, e deosebită.
Acestea au fost lecturile lunii martie. Cum a fost luna voastră în materie de literatură?
Toate păcatele noastre este un roman despre legăturile de familie, influența unei educații stricte, bazate pe religie, autocunoașterea și afirmarea sinelui. Acțiunea este observată strict din perspectiva Irinei, care se adeverește un narator bun, care nu ascunde nimic din trecutul ei și a lui Horia.
Traumele prin care trec Irina și Horia, crescând, definesc esența lor și principiile lor de viață, fiecare dintre cei doi frați analizând diferit trecutul și stabilind limite privind relațiile lor cu alți oameni. Mi-a plăcut mult povestea relatată de Irina, dar și seria de întrebări ce apar pe parcurs, întrebări ce o macină și care o fac să chibzuiască, pe alocuri, dacă încrederea ei în Horia este una bazată pe rațiune sau doar pe atașamentul ei de soră.
Unu Căpcăunu, un individ ce-și împarte ziua între munca de birou și scriitură, se înțelege de minune cu vecinii săi de bloc. Deși este căpcăun și nația sa nu este privită cu ochi buni de oameni, Unu este o excepție și cei din jur tind să-și petreacă timpul în preajma acestuia. Pornind de la dorința de a-și împărtăși impresiile despre viața de zi cu zi, uneori înrerupte de gândurile despre iubita sa dispărută, Unu decide să țină un jurnal.
Autorul creează niște povești formidabil de absurde și de pline de farmec, iar personajele pe care le creionează fac cititorul să își pună o multitudine de întrebări legate de esența acestora. Recomand cu mare drag acest volum dacă vreți să plonjați într-o lume a necunoscutului și a prozei aberantastice, așa cum o descrie însuși Căpcăunul Unu.
Uneori vine toamna de Cătălin Marin te poartă printr-o poveste întortocheată, plină de evenimente ieșite din comun, dar care totuși au loc în lumea reală. Fiecare dintre cele trei personaje principale trăiește câte o întâmplare bizară, care se tot repetă, iar romanul capătă aspectul de povestire în ramă.
Cartea e scrisă într-un fel aparte, cu o multitudine de imagini vizuale și auditive, cu un ritm alert, care te ține în suspans și te face să te întrebi, la fiecare pas, în ce situați năstrușnică sau depresivă va nimeri personajul în continuare. Uneori vine toamna este o lectură deosebită datorită descrierilor, firului narativ și dialogului, ce diferențiază foarte bine personajele între ele.
Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată este un roman despre realitatea din inima unui sat pierdut, unde există o ordine a lucrurilor de când e lumea și pământul, o ordine pe care, dacă vreunul dintre săteni o încalcă, este aspru pedepsit de către comunitate. Povestea urmărește destinele a două femei, temerile lor și visele pe care le au, în contextul realității în care trebuie să-și trăiască zilele.
Realitatea, misterul, sacrul și profanul se îmbină armonios în acest roman de realism magic, care urmărește viețile aparent neinteresante a unor oameni simpli, cu roluri clar delimitate în societatea din care fac parte. Mi-a plăcut mult limbajul și stilul de scriere a cărții și atmosfera apăsătoare ce domnește pe tot parcursul lecturii. Stilul confesiv este la înălțime și este elementul ce mi-a plăcut cel mai mult în acest volum.
Când clopotele or bate de sărbătoare în moarte, atunci să înceapă afurisenia aceasta de e cu dreptate în fața Domnului. Iar dacă e dragoste curată între cei ce se cunună azi, tot blestemul și toată obida mea să nu se adeverească.
Cine nu iubește moare, și nu doar cu trupul, ci de tot. Se scufundă în întunericul în care nimeni nu știe ce e.
