Recenzie literară: Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale (2023)

Auzise un strigăt în acea seară furtunoasă de septembrie. Patul era dedesubtul ferestrei, așă că de fiecare dată când deschidea ochii, putea să vadă crengile copacului bătrân din curtea de spate fâlfâind în bătaia vântului. Mereu fusese înspăîmântată de acea priveliște, deși, la vârsta de doar șapte ani, știa că nu exista nimic dincolo de sentimentul de teamă pe care acele crengi scheletice i-l conferea.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale urmărește viața Fatimei Freeman, în trecut o fetiță speriată și abuzată de cei care ar fi trebuit să o apere - familia și biserica, în prezent un detectiv care tinde să întreacă măsura din dorința de a afla adevărul. Viața Fatimei este marcată de o mare pierdere - sora ei mai mare, Angela, cea care a apărat-o cum a putut, dispare în spatele ușilor spitalului de psihiatrie Sf. Maria, și douăzeci de ani mai târziu, Fatima încă nu știe ce s-a întâmplat cu Angela, dacă mai trăiește și unde e.

Atunci când corpul neînsuflețit al unei tinere e descoperit în râul din apropierea spitalului, Fatima știe că doctorii au un cuvânt de spus în toată situația asta - dar nu e atât de ușor să ajungi la oamenii sus-puși, care dețin puterea. Fatima însă are un as în mânecă: pe lângă faptul că nu-i pasă de nimic și e dispusă să calce pe cadavre pentru a ajunge la scopul vieții sale, tânăra poate comunica cu anumite entități...

Romanul de debut al autoarei m-a captivat de la prima pagină, atât prin felul în care e construită protagonista, cât și prin modul în care se desfășoară acțiunea. Fatima e bine conturată, e nihilistă până-n măduva oaselor, dar acesta are rădăcini adânci în copilăria tinerei, o copilărie plină de abuzuri, frică și traume. Fatima are o relație complicată cu religia în care a fost crescută, îi este greu să lase oamenii să se apropie de ea, alege să fugă atunci când simte că începe să aibă sentimente față de o persoană sau alta. Un moment care m-a pus pe gânduri - și foarte bine construit - este portretizarea relației defectuase cu mama ei - am simțit toată revolta, supărarea și incertitudinea prin care trece Fatima atunci când e nevoită, adultă fiind, să comunice cu mama sa.

Cimitirul de pe fundul râului este un roman cu o premisă extraordinar de atractivă pentru mine, o carte cu acțiune dinamică, ce m-a ținut captivă în povestea care curge, precum un râu, legând abil trăirile personajelor cu evenimentele ce au loc. Narațiunea este alertă, plină de evenimente, la un moment dat cititorul urmărește în paralel mai multe cazuri la care lucrează Fatima, fără a uita însă de țelul ei principal: să descopere ce legătură are spitalul de psihiatrie cu dispariția Angelei.

Mi-aș fi dorit ca volumul să fie mai lung, nu mă puteam sătura de Fatima și replicile ei pline de venin sau ironie, relațiile pe care aceasta le are cu Martha, prietena ei cea mai bună și cu Daniel, partenerul alături de care tânăra rezolvă cazurile. Oamenii ce apar în viața Fatimei sunt deseori niște creaturi mârșave, care dețin puterea și abuzează de aceasta, iar domnișoara detectiv le dă de hac.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale dezbate teme precum fanatismul religios și impactul acestuia asupra minților tinere, traficul de persoane, abuzul și toate formele acestuia, capcaitatea banilor de a ascunde orice fărădelege. Nu este o lectură lejeră în ceea ce privește temele abordate, iar autoarea le dezvoltă într-un mod dinamic și atractiv în povestea pe care o țese.

Recomand volumul cititorilor ce apreciază thrillerele cu elemente de paranormal, personajele antipatice care primesc ceea ce merită, secretele ce se ascund în spatele zâmbetelor false și protagonistele care au un set propriu de valori, complet diferit față de ce majoritatea consideră a fi normal.

Recenzie literară: Urletul gheții de Diana Boitor (2022)

Într-o lume în care anotimpurile încep să se comporte ciudat, Mura, o copilă de om crescută printre orci, încearcă să înțeleagă încotro i se îndreaptă viața. O iubește mult pe mama ei adoptivă, Tuakki, o femeie orc ce o învață arta supraviețuirii în pădure, dar relația celor două este plină de momente de tensiune. Declinul Alb, un anotimp ce devine din ce în ce mai lung și îngreunează viața ființelor de pe insulă, aduce cu sine nu doar frigul și foamea, ci și amenințarea unui sfârșit dureros. Tuakki decide să plece din sat într-o misiune secretă, însă Mura nu poate tolera să fie lăsată în urmă, așa că pleacă în căutarea femeii-orc.

Urletul gheții de Diana Boitor este o carte în care magia planează peste o lume ce o consideră a fi o putere malefică, întunecată, o putere menită să distrugă și să subjuge. Am apreciat multitudinea de rase existente în poveste și istoria apariției acestora, dar și relațiile ce se construiesc între comunități. Faptul că oamenii se consideră a fi o rasă dispărută a fost interesant - în lumea Dianei Boitor, nu oamenii sunt rasa pe care se axează acțiunea, ceea ce a fost interesant.

În ceea ce privește personajele, au fost numeroase și variate, cititorul făcând cunoștință cu tot felul de creaturi interesante, cu poveștile lor, cu lumile din care vin și credințele pe care le au. Relația muritorilor cu zeii este una complexă și deseori complicată, iar misterul din jurul unui anumit zeu se adâncește cu fiecare pagină parcursă.

Mura se adeverește a fi o adolescentă explozivă, care acționează din impuls atunci când vine vorba despre Tuakki. Iubirea ei pentru mama adoptivă este una dificilă, aflată la un pas între adorație și suspiciune, dinamica fiind una atipică. Tuakki, la rândul ei, e plină de secrete și cu greu le spune altora ce gândește, ceea ce o face un personaj ermetic. Talla, o tânără ce ascunde un secret sumbru, mi-a plăcut prin replicile ei simpatice și prin capacitatea de a se stăpâni în cele mai tensionate momente.

Urletul gheții este o poveste despre călătoriile spre inima pământului și spre inima celor mai întunecate gânduri din propria persoană, o cascadă de emoții și trăiri, o adevărată armată de creaturi ce încearcă să supraviețuiască Declinului Alb, o epopee a cunoașterii și descoperirii.

Recenzie literară: Sâmbătă seara, în Cișmigiu de Aurelia Chircu (2022)

 În iarna lui 1912, trei colege de clasă din Bucureşti creează clubul Busuioacelor, acesta având menirea să le ajute să-şi viseze ursiții şi să se căsătorească cu aceştia. Anemona, Cesonia şi Aimée sunt fericite în micul lor univers, dar o serie de crime odioase se întâmplă în capitală şi ursiții fetelor sunt vizați de forțe necunoscute...

Lisandra este mătuşa Anemonei. Puțin mai în vârstă decât nepoata, Lisandra creaază probleme acasă: are o reputație nu tocmai de fată cuminte, respinge orice pretendent la inima ei şi e destul de rece cu Anemona. Viața Lisandrei se schimbă atunci când în peisaj apare un tânăr enigmatic ce-i suceşte mințile, iar relația celor doi scoate la iveală lucruri sinistre.

Sâmbătă seara, în Cişmigiu de Aurelia Chircu este o poveste-carnaval, unde totul începe aparent banal, într-un decor de poveste, dar uşor-uşor în scenă apar noi elemente, care schimbă atât pulsul oraşului, cât şi viața protagoniştilor. Normalul devine mistic, irealul începe să capete sens, iar destinele personajelor iau întorsături neaşteptate.

Mi-a plăcut ritmul poveştii, evenimentele care se succed rapid şi te țin mereu interesat de ce se întâmplă, personajele pestrițe - unele îngâmfate, altele indecise, unele malefice şi absolut toate fascinante prin originalitatea lor.

Lisandra mi-a plăcut cel mai mult - o femeie tânără, aparent sigură pe ce vrea şi independentă, Lisandra este infectată cu virusul iubirii pătimaşe şi ajunge să revizuiască toată viața sa şi visele pe care le are. Anemona e o tânără încă naivă, dar care atunci când e pusă în fața unei decizii dificile, gândeşte clar şi rațional. De Cesonia şi Aimée nu mi-a plăcut - sunt exact tipul prietenului fals, care îşi urmăreşte interesul şi apropie un om doar când are nevoie de acesta. Atitudinea lor față de Anemona nu le-a făcut cinste şi am apreciat felul în care primesc de la viață exact ceea ce oferă.

Cât priveşte personajele masculine, Adam nu a fost neapărat pe placul meu, în schimb Amza şi Prichindel m-au amuzat teribil - firi puternice, încăpățânate, cu un mod original de gândire.

Vă recomand volumul Aureliei Chircu dacă vă pasionează thrillerele setate în spațiul românesc, poveştile alerte, misterul şi personajele inedite.

Recenzie literară: 10 povești și rețete pierdute prin Deltă de Teodor Hossu-Longin (2020)

10 poveşti şi rețete pierdute prin Deltă de Teodor Hossu-Longin nu este doar o carte. Este un album plin de imagini din alte vremuri, o serie de poveşti cărora numai bătrânii le pot da aripi, un omagiu adus naturii şi atemporalității.

Vocea narativă este acaparatoare şi te face să te simți implicat trup şi suflet în ce spun oamenii pe care-i cunoaşte şi întâlneşte autorul, fie că sunt prieteni de o viață sau personaje cu adevărat rupte din basme, dar care, cumva, sălăşuiesc pe pământ, ducând un trai molcom, aşteptând călătorul pentru a-i spune mai departe povestea.

Formatul volumului mi-a plăcut enorm - poveştile de viață, evenimentele demult uitate, miturile şi mai ales rețetele, care-ți lasă gura apă şi te fac să vrei să te teleportezi azi, acum, în curtea în care se găteşte un adevărat festin boieresc, alternează cu imagini ce imortalizează Delta ca un organism întreg, complex, cu natura sa luxuriantă, flora şi fauna bogată, oamenii de ieri şi de azi.

10 poveşti şi rețete culese de prin Deltă nu este doar un album al vremurilor demult apuse, ci şi o adevărată lecție de istorie, etică, etnografie, gastronomie. O lume pe care vă invit să o descoperiți - o lume ce există la câteva ore distanță cu trenul de Bucureşti, unde te trezeşti în alt timp, simțind cum sufletul se reconectează cu natura - aşa cum omul modern a uitat să o mai facă.

Recenzie literară: Mila 23 de Dan Ivan (2019)

Mila 23 de Dan Ivan este un jurnal de amintiri, fragmente din viața deloc ușoară din acea perioadă, dar plină de peripeții și tot felul de evenimente demne de un scenariu de film. Tânăr bucureștean, care a trecut cu brio prin armată și apoi a absolvit facultatea, deși un eveniment tragic din familie îl face să vrea să se lase de meserie, Dan Ivan își ia lumea în cap și alege să fie desemnat medic într-o localitate unde cuvântul confort există doar în dicționare.

Dan Ivan are un stil foarte simplu de a scrie, astfel încât volumul de față dă impresia că te afli la masă cu autorul, care-ți povestește despre cum a fost în tinerețe și cum s-a format ca medic într-un mediu în care avea foarte puține resurse pentru a excela în această profesie. Totodată, datorită felului în care este construită însăși viața, tânărul medic trebuie să facă față realității și să învețe din mers, având la dispoziție resurse finite, pe care trebuie să știe să le folosească în favoarea sa.

Recenzie literară: Treisprezece. Proză fantastică - Antologie (2021)

Treisprezece. Proză fantastică este un volum ce invită cititorul să iasă din cotidian și să se lase purtat de povestiri inedite, semnate de treisprezece autori. Fiecare povestire este o poartă spre o lume nouă - uneori, cititorul, alături de personaje, pășește din viața de zi cu zi într-o întâmplare fantastică, alte ori, autorul creează o lume nouă, în care cititorul ajunge să se piardă sau, în cazuri mai rare, să facă parte din evenimentele care au loc.

O antologie este mereu o cale bună de a descoperi autori noi și de a reîntâlni scriitori pe care i-ai citit deja. Mi-au plăcut povestirile, fiecare fiind bizară, crudă sau amuzantă în felul său. Realul se amestecă cu fantasticul, posibilul cu improbabilul, logicul cu etericul. Fiecare povestire aduce în prim-plan personaje diferite, prinse în propriile drame, trăind evenimente care se adeveresc a fi definitorii, descoperind ce sunt, de unde provin, care sunt oamenii care îi înconjoară. 

Recenzie literară: Castelul de apă de Margareta Sterian (1972)

Castelul de apă e o carte ce te imersează complet în atmosfera de la începutul secolului trecut, scoțând la iveală rânduiala lumii, atmosfera Bucureștilor de altă dată, relațiile complicate din sânul unei familii, poveștile care circulă cu viteza luminii și care sunt cunoscute de toată mahalaua.

Romanul semnat de Margareta Sterian este, mai degrabă, un jurnal ce include cărți poștale din alte vremuri, scrisori despre evenimente importante în viața unei copile orfane sau pur și simplu, frânturi dintr-o viață care nu a fost dulce tot timpul, dar pe care bunica a putut să o facă de vis.

Recenzie literară: Bilili de Andrei Crăciun (2022)

În Bilili, cititorul face cunoștință cu o mână de personaje, fiecare încercând să-și spună propria poveste într-un mod deloc coerent. Bilili, tânăra care-i fură mințile lui Panait Istrati, încearcă să vorbească despre sentimentele sale. Panait Istrati, un om cu o personalitate aparte și cu o istorie a vieții despre care se pot scrie romane, explică cititorului că poți să iubești simultan mai mulți oameni, dar cel mai mult poți - și trebuie - să iubești viața. Anna, soția lui Panait, care știe din start că ziua în care soțul ei îi va spune că are o amantă va veni mai devreme decât și-ar fi dorit, își reface rănile departe de toți cei pe care i-a cunoscut, ducând o corespondență secretă cu noua pasiune a soțului ei.

Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod au fost elementele care mi-au plăcut în această carte. Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată. Mi-a plăcut și modul în care autorul îi oferă naratorului propriul spațiu de a-și spune povestea, care contrastează cu confesiunile unor personaje ce au existat în secolul al XX-lea.

Recenzie literară: Orfanele de Alex Constantin Manea (2020)

 La vârsta de 105 ani, domnul Ștefan se stinge din viață, lăsând în urmă două fiice, Romina și Sanda. Două firi total opuse, cele două trebuie să își pună în ordine lucrurile și mai ales, gândurile, apropiindu-se și ele de finalul călătoriei. Nimeni nu s-a așteptat ca tatăl lor să trăiască atât, iar o viață îndelungată, plină de povești, le pune pe cele două surori în ipostaza de a-și revedea propriile vieți și realizări de-a lungul timpului.

Mi-a plăcut mult romanul, datorită unor personaje principale care știu că drumul lor ia sfârșit și fiecare gestionează în felul său îmbătrânirea și, mai ales, uitarea. Felul în care scrie autorul este unul plăcut, captivant. Povestea nu este alertă, iar tot ce se întâmplă are loc într-un fel de lentoare, însă Alex Constantin Manea are acel ceva în felul său de a scrie, care te ancorează în poveste și te face să citești în continuare, să afli ce se mai întâmplă.

Recenzie literară: Toate pânzele sus! de Radu Tudoran (1954)

Toate pânzele sus de Radu Tudoran este povestea unui grup de oameni dornici de aventură, adunați pe o corabie sub conducerea unui căpitan iscusit, idealist și romantic. Anton Lupan cucerește oamenii prin sinceritatea, istețimea și corectitudinea sa, iar echipajul Speranței - noul nume pe care-l primește corabia - este pregătit să-l urmeze oriunde.

Mi-a plăcut foarte mult construcția dialogului, felul în care autorul reușește să surprindă vastitatea lumii prin intermediul descrierilor sale și a peripețiilor în care sunt prinse personajele. Viața de la sfârșitul anilor 1800, pirații, călătoriile periculoase și importanța încă majoră a corăbiilor în comerț și comunicare între locuri îndepărtate - sunt aspecte pe care Radu Tudoran le abordează într-un mod aparte, ce te cucerește imediat și te implică în atmosferă. Un aspect care mie personal mi-a plăcut, dar e posibil să nu fie pe placul altor cititori, este faptul că, din când în când, naratorul oprește povestea pentru a-i face cunoștință cititorului cu nautica, înșirând pe mai multe pagini informații despre nave, despre viața marinărească sau despre unitățile de măsură folosite pe mare.

AM SCRIS UN ROMAN + GIVEAWAY!!!

Pe canal am vorbit puțin despre romanul meu, Împărăția ultimului cerb și, dacă vreți să citiți cartea, găsiți în descrierea clipulețului toate linkurile spre locurile de unde îl puteți procura. Și, pentru că am trecut de 2.000 de subscriberi pe canalul meu de Booktube, vă invit să vă înscrieți la Giveawayul pe care îl organizez pe contul meu de Instagram, unde aveți șansa să intrați în posesia volumului cu autograf 

De unde puteți procura Împărăția ultimului cerb și Fiind imagine.

Recenzie literară: Recviem pentru umbre de Ioana Mihaela Curaleț (2020)

Pe multe nici nu le cunoștea, avea doar niște idei asupra identității lor. Nici nu le cunoștea numele. Erau ca niște umbre care îi zgâriau sufletul, forțând-o să-și retrăiască amintirile și să le descopere sensul.

Recenzie literară: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman despre iubirea care macină sufletul. Regretul se amestecă cu ura, ura cu dragostea și dragostea cu regretul; acest cerc neîntrerupt topește în el drama unei iubiri marcate de gelozie. Este în fond, un fel de cortină care se ridică după ce dragostea și-a luat zborul.

 

 

Nelinişte metafizică? Nelinişte metafizică e ...să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.

 

 

De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă.

 

Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu , nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută.

Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.

În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.

Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.

Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.

Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.

Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

FILIT 2018 - Ziua 4 - Cui îi pasă de literatura română?, Booktrailer, Booktube și Bookblog, Celebritatea în online și efectele ei

Ziua de sâmbătă s-a adeverit a fi cea mai plină de evenimente FILIT pentru mine - am reușit să ajung la trei, unul după altul, iar impresiile sunt pe măsură.

Primul eveniment la care am participat a fost o discuție pe tema Cui îi pasă de literatura română?, ținut în sala B. P. Hașdeu al B. C. U. Mihai Eminescu. Monica Joiță a fost cea care a moderat discuția, la care au luat parte invitații speciali, traducătorii - Ingrid Baltag (Germania), Mauro Barindi (Italia), Olga Bartosiewicz (Polonia), Elena Borrás García (Spania), cuplul Florica Ciodaru-Courriol și Jean-Louis Courriol (Franța), Inger Johansson (Suedia), Eva Ruth Wemme (Germania), Antònia Escandell Tur (Spania), Bruno Mazzoni (Italia), pe care l-am „prins” la mai multe evenimente la care am participat, la fel și Steinar Lone (Norvegia) și Philippe Loubière (Franța), Paula Braga Šimenc (Slovenia), Maria-Sabina Draga Alexandru (România). Au fost prezenți și Cristina Hermeziu (jurnalist cultural), Alexandru Matei (critic literar și traducător), Carmen Mușat (manager cultural). 

Evenimentul, deși mi-a stârnit curiozitatea, nu mi-a plăcut. Din cele două ore alocate dezbaterii, una a fost dedicată prezentărilor, mult prea ample, din punctul meu de vedere. Când s-a ajuns la discuții, s-a pus accent pe taberele pentru traducători existente la noi în țară și sprijinul pe care îl acordă (sau nu) instituțiile culturale. 

La întrebarea Monicăi Joiță Cât le pasă cititorilor străini de literatura română?, răspunsurile au fost: traducătorii sunt cei care caută ce autor român să traducă, în funcție de cererea de pe piață, tot traducătorii decid la ce editură s-ar preta mai bine un autor tradus, accentul se pune pe operele comerciale, autori tineri, în viață, care eventual pot interacționa cu potențialii cititiori străini; traducerea trebuie să fie cât mai profesionistă, pentru a informa publicul, pentru a-l educa să citească literatură bună.

Nu am stat până la sfârșit, pentru că am vrut să ajung la un alt eveniment, dar mi s-a părut că subiectul nu prea a fost adus în discuție. Pentru cineva din afara grupului, cum am fost eu, evenimentul nu a adus nicio informație nouă.

Evenimentul la care am mers după s-a ținut la Casa FILIT și mi-a plăcut foarte mult. A fost o discuție liberă pe tema Booktrailer, Booktube și Bookblog, moderată de Eli Bădică (jurnalist cultural) - un moderator foarte bun, care a ținut discuția interesantă și la subiect. Pentru fiecare categorie, publicul a avut ocazia să asculte un reprezentant.

Despre fenomenul de Booktrailer a vorbit doamna Claudia Popescu, manager proiect la Biblioteca Județeană Brașov, care a prezentat și o aplicație interesantă pentru telefon, iziLIT, dar a vorbit și despre un concurs literar - CLIP[L]IT – Carte în 7Arte. Dumneaei a prezentat părerea bibliotecarilor în ceea ce privește literatura pe care o consumă publicul în ziua de azi, dar a povestit și despre modul în care în biblioteci a fost introdusă ideea de recomandare de carte. 

Pe partea de Booktube, publicul a avut ocazia să o cunoască pe Daria Câmpeanu, cunoscută în online ca Daria Prietenă cu Cărțile, canalul ei de Booktube depășind numărul de 14.500 de abonați. Daria, la cei 12 ani ai săi, este o persoană sinceră și directă, e o plăcere să o asculți și să vezi ce păreri argumentate are.

Categoria de Bookblog a avut-o drept reprezentantă pe Raisa Beicu, colaborator și contribuitor la Harper`s Bazaar România. Raisa a fost o descoperire pentru mine - nu îi cunoșteam activitatea până ieri, iar modul ei de a gândi și opiniile pe care le are vizavi de cărți, cititori și literatura contemporană m-au cucerit. Este o persoană foarte carismatică și cu siguranță îi voi urmări blogul.

Discuția a fost interesantă și nici nu am simțit cum a trecut ora. Invitatele au vorbit despre punctele forte ale comunității pe care au creat-o în jurul proiectelor sale, dar și despre punctele slabe. Daria este de părere că cei care-și fac canal de Booktube trebuie să prezinte material de calitate; Raisa a spus că își dorește în continuare să promoveze cărțile bune, literatura care contează, cea care contribuie la dezvoltarea individului și că-și dorește ca oamenii să citească poezie (l-a recomandat pe I. Mușină), literatura de actualitate, nu ceea ce este deja în programa școloară. Doamna Claudia Popescu a îndemnat tinerii prezenți în sală - și nu numai - să citească și să acceseze aplicația iziLIT, dar să și participe la concursul sus-menționat. Mi-a plăcut foarte mult evenimentul și am plecat cu multe impresii frumoase.

Cel de-al treilea eveniment la care am ajuns ieri a fost unul organizat de către Storia Books, în parteneriat cu Librarium Iulius Mall. Celebritatea în online și efectele ei a fost subeictul dezbaterii, iar invitații speciali făceau parte din categorii foarte variate. Discuția a fost moderată de Iuliana Soșu, iar Daria Câmpeanu (Booktuber), Iuliana Enache (Bookblogger), Andreea Chirilă (Say Rouge), Alexandra Popa (Booktuber), Oana Turcea (Bookstagrammer) și Iulia Cruț (psihoterapeut și blogger) au vorbit despre celelbritatea în online și în ce măsură sunt afectate (pozitiv și nu numai) de către aceasta. 

Inițial, discuția trebuia să plece de la romanul Francescăi Zappia, Eliza și monștrii ei, dar a devit într-o altă direcție, și anume fenomenul de Cyberbullying. Cu toate acestea, am aflat mai multe lucruri interesante despre invitate, părerile lor despre cărți și comunitate, dar și despre cum reacționează la mesajele negative din online.

Andreea Chirilă, despre care eu am aflat mai demult, prin intermediul proiectului ei foarte fain, Fashion@theMuseum, a zis că nu-i place deloc termenul de influencer, că toți suntem, într-o oarecare măsură, influenceri. La întrebarea dacă s-a gândit vreodată să scrie pentru domeniul în care activează, Andreea a zis că și-ar dori să facă un doctorat, dar o împiedică lipsa informațiilor pentru subiectul abordat. 

Iuliana Enache a vorbit foarte frumos despre felul în care a reușit să-și influențeze colegii de școală să citească, iar acum există și un club de lectură la care participă - e admirabil faptul că a reușit așa ceva. Iuliana este pasionată de literatura fantasy, iar la întrebarea moderatoarei dacă s-a gândit vreodată să scrie, a răspuns că da, însă consideră că nu este la vârsta potrivită pentru așa ceva. Autoarea ei preferată este Veronica Roth.

Daria a zis că un influencer nu poate oferi o informație falsă, că trebuie să se informeze înainte de a vorbi, iar cărțile sunt o necesitate. La întrebarea moderatoarei, în ce roman s-ar vedea un personaj, Daria a răspuns că în niciunul și că dacă ar fi să scrie o carte, ar face-o dacă ar avea o idee încă neexploatată, nu de dragul de a scrie ceva. 

Oana Turcea a vorbit despre cum a crescut contul ei de Instagram și ce a îndemnat-o să facă asta, care sunt avantajele și dezavantajele de a fi un bookstagramer. La întrebarea dacă își dorește sau lucrează la un proiect mai mare, Oana a spus că a avut o idee legată de cărți, lumânări și alte nimicuri drăguțe, sub forma unui subscription box, dar aceasta nu s-a materializat încă.

Alexandra Popa a vorbit despre cum a descoperit pasiunea pentru citit și cum i-a ,molipsit” pe cei din familia ei să citească genul ei de literatură. În viitor, Alexandra își dorește foarte mult să termine romanul la care lucrează de ceva timp.

Iulia Cruț a vorbit despre fenomenul de hărțuire în online, care sunt metodele de a apăra și educa copii în acest sens și faptul că orice informație dată la public trebuie asumată.

Ce mi-a plăcut foarte mult la evenimentele de sâmbătă a fost faptul că am cunoscut foarte multe persoane interesante, fiecare cu o poveste de spus. Desigur, timpul nu a fost de partea nimănui, mi-aș fi dorit să stau mai mult cu aceștia și să-i ascult în continuare, dar însăși faptul că am avut ocazia să particip la discuțiile propuse m-a încântat foarte mult. Pentru mine, FILIT este un eveniment la care aș participa 365 de zile pe an, pentru că ai ce învăța, iar experiența este unică.

FILIT 2018 - Zilele 2 și 3 - Delia Calancia, Traducerea - o poveste de dragoste?, Automutilarea - teribilism sau problemă reală?

Nu am reușit să vă povestesc despre evenimentele la care am participat ieri, dar pentru că e sfârșit de săptămână și următoarele două zile mă pot dedica FILIT-ului aproape în totalitate, vă povestesc despre experiența mea din ultimele zile.

Ieri mi-am propus să merg la două evenimente - primul la casa FILIT, unde urma să se țină o sesiune de lecturi cu cea mai tânără autoare care a publicat la editura Humanitas - este vorba despre Delia Clancia, cu volumul O zi din viața Deliei. Din păcate, evenimentul s-a amânat pentru o oră și nu am putut sta prea mult, dar am reușit să fac câteva poze și să o observ pe Delia (și broscuța ei Lili) dând câteva interviuri. 

Cel de-al doilea eveniment a avut loc în blocul C al UAIC, unde am participat la o discuție pe tema Traducerea - o poveste de dragoste?. Invitatul special, traducătorul Bruno Mazzoni, pe care l-am întâlnit la un alt eveniment și moderatoarea Paula Onofrei, lector universitar, au dezbătut subiectul într-un mod interesant. 

S-a discutat traducerea autorilor români în străinătate, experiența lui Bruno Mazzoni cu editurile din Italia și modul în care publicul italian a perceput literatura română. Traducătorul a fost și profesor la Universitatea din Pisa, iar la întrebarea moderatoarei cum a motivat studenții să citească, Bruno Mazzoni a răspuns că un an le preda poezie, celălalt an proză; a căutat elementul de amuzament în literatura română pentru ca prin comic să atragă atenția cititorilor - de exemplu, Poema chiuvetei de M. Cărtărescu. La întrebarea cum percepe publicul italian literatura română, răspunsul a fost că acesta este sensibil la literatura bună, indiferent de țara de origine. Traducătorul a afirmat despre FILIT că este un festival foarte bine organizat, o idee originală, un eveniment de importanță internațională și a lăudat pasiunea voluntarilor, implicarea acestora și modul în care festivalul reprezintă un spațiu de comunicare pentru scriitori, traducători și public.

A doua zi, adică astăzi, am avut un plan bine pus la punct în ceea ce privește evenimentele la care voiam să particip, dar nu am reușit să ajung la casa FILIT pentru a îi asculta pe Victor Miron și Daria Câmpeanu citind Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Pe Daria am cunoscut-o când a avut loc întâlnirea Booktubers on Tour și am revăzut-o în seara aceasta, la un eveniment organizat de Storia Books la cărturești Palas Mall. 

Automutilarea - teribilism sau problemă reală? a fost subiectul serii și discuția a avut ca punct de plecare romanul lui Kathleen Glasgow, O fată din bucăți. Am citit această carte de curând, mi-a plăcut mult (urmează să postez o recenzie pe canalul meu de Youtube) și eram curioasă de discuția care se va stârni pe marginea acestui roman. Invitații speciali - Corina Mighiu, psiholog de la Salvați Copiii Iași, bookbloggerițele Oana Turcea și Alexandra Popa, împreună cu moderatoarea Liviana Tane au dezbătut problema cu publicul. Discuția a fost dinamică, întrebările și răspunsurile date foarte variate, dar cu opinii bine argumentate de către public și de către gazde, dar și discuția despre carte și evenimentele ce au loc în aceasta, problemele adolescenților și cum le rezolvă aceștia au făcut ca cele două ore să treacă instant.

Mi-a plăcut mult ziua de azi și chiar dacă nu am ajuns peste tot unde mi-am propus, atmosfera de la evenimentul de la Cărturești, plin de oameni faini, idei de dezbătut și opinii variate m-au inspirat să mai particip la astfel de activități. Mâine vreau să ajung la câteva evenimente, articolul îl voi posta seara, dar mă puteți urmări pe Instagram ca să fiți la curent cu noutățile.

FILIT 2018 - Ziua 1 - Cum se traduc clasicii modernității?

Atmosfera FILIT se simte anul acesta ca niciodată. Ce-i drept, 2017 a fost primul meu FILIT, pe care l-am prins în calitate de persoană implicată în eveniment, nu doar un trecător oarecare ce a văzut un banner pe tramvai. Dacă tot am adus discuția despre promovare, anul acesta am văzut posterele cu FILIT peste tot - transport public, panouri publicitare, hypermarketuri, clădiri. Și am tot trăit într-o continuă așteptare până în ziua Z, adică ziua 1, când festivalul propriu-zis a început.

Am participat la o discuție foarte interesantă, ținută în sala B. P. Hașdeu din cadrul Bibliotecii Centrale a Universității „M. Eminescu” (o clădire impresionantă, de altfel), în compania a trei traducători. Subiectul discuției - Cum se traduc clasicii modernității - mi-a stârnit interesul în momentul în care am studiat programul. Cum de multe ori cititorul este interesat strict de titlu/autor, poate editură, dar în foarte mică măsură de traducător - inclusiv eu - cunoașterea acestei meserii „din umbră”, fie și superficial, m-a îndemnat să merg să văd cum sunt acești traducători, cum arată o zi obișnuită din viața lor, dar și în ce măsură traducerea unui roman/volum de poezie, teatru sau proză este influențată de om și nu de alți factori.

Discuția a fost moderată de către Doris Mironescu, lector la Facultatea de Litere a UAIC Iași și critic literar; mi-a plăcut modul în care dumnealui a canalizat discuția, întrebările adresate traducătorilor, dar și felul său carismatic de a fi.

Cei trei traducători invitați au fost Steinar Lone, Philippe Loubière și Bruno Mazzoni, iar discuția în sine a fost una dinamică, informativă și într-o atmosferă prietenoasă. Reprezentanții a trei țări, respectiv Norvegia, Franța și Italia, invitații acestui eveniment și-au împărtășit experiența, motivația de a traduce din română în limba natală, dar și situația actuală în ceea ce privește clasicii moderni și nu numai. Poveștile despre cum au interacționat pentru prima dată cu limba și literatura română mi-au plăcut mult, dar și felul în care s-a discutat despre scriitorii români și valoarea pe care o au scrierile acestora în străinătate. 

Bruno Mazzoni a fost fermecat de versurile lui N. Stănescu, pentru dumnealui literatura română modernă reprezentând curajul de a continua, de a merge mai departe. „Literatura nu este doar o supapă, ieșire dintr-o lume sumbră[...] literatura  este un țesut viu”. Autor al unei lucrări de licență despre Școala Ardeleană, traducătorul este pasionat de literatura română de ieri și de azi.

Steinar Lone a studiat un an la București în anii 70, iar romanul care l-a impresionat mult este Patul lui Procust de Camil Petrescu. Aproape coleg de facultate cu Mircea Cărtărescu, Lone și-a manifestat admirația față de acesta prin a-i traduce un număr considerabil din opere. Un alt roman pe care l-a tradus este Baltagul lui Mihail Sadoveanu, cele două romane fiind, din punctul său de vedere, reprezentative pentru perioada ante și postbelică - un roman ce reprezintă mediul citadin ( Patul lui Procust) și unul ce reprezintă mediul rural (Baltagul). Traducătorul este de părere că literatura unei țări depinde foarte mult de scrierile anterioare perioadei de referință.

Philippe Loubière și-a început descoperirea literaturii române văzând un afiș cu o piesă de teatru, Don Juan moare ca toți ceilalți, scrisă de Teodor Mazilu. În ceea ce privește poezia, domnul Loubière a tradus din L. Blaga și T. Arghezi, motivând alegerea acestor poeți prin faptul că cei doi sunt greu de tradus, datorită costrângerii de formă - care a reprezentat o provocare pentru traducător.

La întrebarea despre cum putem interesa publicul din ziua de astăzi de scrierile clasicilor moderni, P. Loubière a afirmat că sunt două stiluri de a traduce, iar în traducere există anumite obstacole - de exemplu, modul de a vorbi a personajelor ( cu referire la țăranii din romanele lui Rebreanu), limbajul colocvial, dar și formulele de politețe, care sunt diferite în franceză și deseori, trebuie interpretate din context (pronumele sau formula de adresare folosită). S. Lone consideră că mitul limba română este complicată face deseori intenția de a traduce un scriitor român să nu se materializeze. La fel, contează mult și ce are de spus o editură străină, cât de mult este interesată de un anumit scriitor (traducerea într-o altă limbă străină, dacă există, reprezintă un mare avantaj pentru volumul în cauză). Un alt impediment pentru a traduce autorii români este stilistica limbii noastre, destul de diferită față de limbile străine. B. Mazzoni evidențiază faptul că piața de referință pentru o traducere este un factor important în ceea ce privește literatura română în străinătate.

Discuția s-a încheiat prin sublinierea anumitor idei și anume a faptului că un scriitor este pe cont propriu; că editurile sunt, de obicei, interesate de autori deja consacrați sau de acei autori ce au fost deja traduși în alte țări; că acum nu este momentul potrivit pentru clasici, deoarece ei nu sunt o actualitate, iar editurile sunt interesate în a vinde, nu neapărat promova. Când literatura română va fi destul de cunoscută, atunci se vor traduce și clasicii acesteia. Există și o greșeală - faptul că scriitorii, editorii și traducătorii sunt interesați foarte mult de piața anglofonă, ignorându-le pe celelalte.

Mi- plăcut mult acest eveniment deoarece pentru cineva din afară a fost foarte informativ, cu o discuție ce a decurs într-o atmosferă prietenoasă, cu opinii argumentate. Datorită traducătorilor cititorii au posibilitatea de a descoperi cărți noi, scrise de autori din toată lumea, cărți ce ar rămâne necunoscute unui anumit public, datorită barierei lingvistice, dacă nu acele persoane a căror nume apare, scris cu font mic, sub titlu: traducere din limba x de...

Aceasta a fost ziua 1 din FILIT 2018 pentru mine. Voi la ce evenimente ați aprticipat?

Recenzie literară: Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu (2003)

Salutare!

Nu știu dacă am mai vorbit despre o carte românească, dar astăzi vreau să vă povestesc despre un volum care mie mi-a plăcut foarte mult. Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu este o carte ce m-a amuzat, m-a întristat, mi-a spus multe lucruri noi și m-a făcut să-mi doresc să pășesc pe străzile capitalei noastre de altă dată. Voi ați citit-o?

Recenzie literară: Haiganu. Furia oarbă de Marian Coman (Haiganu #2) (2017) - Autor prezent la FILIT 2017

Cartea de față reprezintă continuarea poveștii lui Haiganu din primul volum, Fluviul șoaptelor, despre care am scris aici. Zourazi, personajul principal - care nu este nici om, nici zeu, nici mag, dar prin sângele căruia curge puterea celor trei, se trezește într-un loc necunoscut. Undeva în altă parte, prințesa Celor Mărunți, micuța Păi, este închisă într-o temniță din Xantipor, lucru ce se datorează magului Garlaan. În fruntea mortăciunilor a lui Moroianu, se află Dekibalos, a cărui scop începe să devină din ce în ce mai neclar...

Furia oarbă este al doilea volum pe care l-am primit de la autor și vreau să-i mulțumesc pe această cale pentru carte. Am primit coletul și pentru că primul volum al seriei nu m-a dat pe spate, am fost plăcut surprinsă când am terminat de citit cartea. În Furia oarbă, construcția narațiunii mi s-a părut mult mai bună și mai pe înțelesul meu. Scriam la recenzia pentru Fluviul șoaptelor că totul mi se pare încețoșat, că firul narativ este greu de urmărit și că pentru un cititor neavizat cu universul Harap Alb Continuă!, tot ce se întâmplă în Haiganu nu prea are sens. Se pare că în volumul doi, acest aspect a fost înlăturat - mi-a fost foarte ușor să urmăresc personajele și să văd încotro se îndreaptă. Împărțirea unui capitol în subcapitole, atunci când se schimba naratorul sau perspectiva acestuia, a fost un pas ce m-a apropiat mai mult de personajele din carte. În ceea ce privește personajele, din punctul meu de vedere au devenit mai complexe, trăsăturile principale au fost conturate mai bine, iar cele secundare puse în fața cititorului sub formă de gesturi, decizii sau imagini abia perceptibile, dar suficient de bine creionate.

Dintre cele trei (patru) perspective, preferata mea a fost cea a magului Garlaan, care suferă o transformare substanțială, foarte bine prezentată. Dintre toate personajele, Garlaan mi s-a părut cel mai complex și mi-a dat impresia că autorul, în acest volum, l-a ales pe mag drept personajul preferat. În cealaltă extremă este Haiganu, care mi s-a părut un personaj fad în acest volum. Apare rar și e foarte abstract tot ceea ce se întâmplă în jurul său.

Un alt aspect care mi-a plăcut în acest volum a fost numărul mare de imagini de impact - distrugerea unui oraș, călătoria lui Ghilmax, stanele de piatră care ascund ceva... Imaginile acestea au fost foarte bine conturate, astfel încât m-am lăsat, involuntar, furată de peisaj. Nici nu mi-am dat seama când am terminat volumul, ca mai apoi să revin cu gândul la personaje și la ce se va întâmpla în următorul volum.

Haiganu. Furia oarbă de Marian Coman este o carte fantasy de care are nevoie literatura română. La început, e puțin dificil să înțelegi proveniența personajelor, dar mai ales a numelor acestora și a scopului pe care-l îndeplinesc (fapt ce l-am simțit citind primul volum). Dar începând cu Furia oarbă, totul devine mult mai clar și mai complex, fără însă a bulversa cititorul. Aștept cu nerăbdare următorul volum, să văd încotro se îndreaptă acțiunea și ce mai pun la cale personajele.
PS: Pentru fanii ieșeni ai autorului, Marian Coman va veni la Iași în cadrul FILIT, unde îl veți putea întâlni la Casa Fantasy, miercuri, 4 octombrie, intervalul orar 16-17:30.