Se afișează postările cu eticheta literatura romana. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatura romana. Afișați toate postările

sâmbătă, 2 august 2025

Recenzie literară: Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci (1977)

Unele cărți le descoperim prin intermediul unor recomandări, sau auzim de ele în trecere, sau le vedem pe un raft într-o librărie și ceva ne face să vrem să le luăm acasă. Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost un titlu despre care am citit în cel mai recent roman semnat de Marian Coman, Ultima carte. O mică paranteză - în volumul respectiv, protagonistul primește trei cărți din partea unui necunoscut. Magicianul de John Fowles, De veghe în lanul de secară  de J.D. Salinger și Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci. Cred că a fost pentru prima dată când un titlu menționat într-o carte m-a făcut să-l caut - titlul - și să îl citesc. Dacă Magicianul și De veghe în lanul de secară sunt povești pe care le-am citit în trecut și recunoșteam detaliile legate de acestea în acțiunea din romanul lui Marian Coman, despre volumul obscur de Cătălin Bursaci nu știam ce să zic. Dar m-a intrigat - rău de tot - așa că, după ce am închis cartea, m-am dus să caut pe Vinted (locul preferat în momentul de față pentru a vâna cărți pentru mine) dacă e cineva care vrea să se despartă de cartea semnată de Cătălin.

Lăsând paranteza la o parte, tot ce știam despre carte, înainte de a mă aventura în aceasta, e faptul că e un volum publicat postum. Cătălin Bursaci a fost un adolescent ce abia a împlinit optsprezece ani atunci când totul s-a terminat pentru el. Autorul a fost răpus de cancer și până-n ultima clipă a vrut să își facă auzită vocea, ultimele pagini fiind transcrieri ale discuțiilor pe care le avea cu mama sa și nu numai de pe casete.

Cu toate că știam în ce mă bag, am fost afectată emoțional de ce am găsit în Prima carte, ultima carte. Prima pătrime din volum este o colecție de scrisori de-ale lui Cătălin de când era copil, în principal către părinții săi, câteva poezii, dar și câteva file de jurnal. Următoarea parte este formată din două începuturi de romane, care sunt, evident, puternic marcate de biografia autorului, și ultima parte din volum este parcursul lui Cătălin din clipa în care află că e bolnav, totul de aici fiind un declin continuu.

Deși la început avem parte doar de niște gânduri răzlețe, de copil, despre lucruri aparent banale, acestea conturează bine de tot viața lui Cătălin și mai ales, dinamica din inima familiei. Cătălin a fost fiul actorului Andrei Bursaci și a actriței și poetei Cristina Tacoi, iar din volum reiese că părinții au fost, de-a lungul timpului, mai mult absenți fizic, și mai ales, emoțional, din viața tânărului. Cartea explorează foarte intim relația pe care a avut-o Cătălin cu mama - o relație plină de momente pe care eu una nu le pot înțelege. Lăsând la o parte „așa au fost vremurile”, mama lui Cătălin, pe care o cunoaștem prin intermediul acestui volum, e o femeie absolut îngrozitoare. Nu de puține ori mă întrebam cum poate o mamă să procedeze atât de crud cu propriul copil, și, chiar dacă ieșirile ei erau „normale”, eu am perceput-o ca pe o mamă care-și varsă frustrările pe fiul ei. Dar asta m-a făcut și mai curioasă de ce are de zis Cristina Tacoi despre Cătălin, în volumul pe care l-a scris ca o scrisoare netrimisă (?) pentru el, Plâng, iubite prinț. Sunt decisă să o citesc și revin cu impresii.

Partea cea mai stufoasă a cărții, cele două începuturi de roman, m-a surprins prin vocea narativă. Textul e plin de descrieri amănunțite - ale unor oameni de la țară, puternic inspirați din familia lui Cătălin și vecinii bunicii sale, și ale unor tineri adolescenți, ce-și descoperă tinerețea, visele și sexualitatea - protagonistul acestui roman pare a fi chiar Cătălin, care se vede dintr-o parte, atribuindu-i lui Andi propriile gânduri. Mi-ar fi plăcut enorm să pot afla cu ce se termină cele două romane - Cătălin Bursaci, din punctul meu de vedere, a avut potențial și cu siguranță ar fi devenit o voce puternică în literatura română din anii 80-90.

Ultima parte a volumului m-a distrus. Știam la ce să mă aștept, și totuși, am suferit pe tot parcursul lecturii. De la o vizită de rutină la medic, la niște complicații neașteptate, la plecarea din țară pentru tratament, la ura față de propria neputință, la visele despre cum va fi „după”, la conflictele nerezolvate cu mama, culminând totul cu renunțarea - am rămas marcată. M-am gândit mult timp după ce am terminat cartea la tot ceea ce am citit. La cine a fost Cătălin - un băiat ce a rămas pentru totdeauna la vârsta de optsprezece ani, care a visat să devină regizor, care și-a dorit să fie văzut și auzit de părinții săi, care nu a apucat să trăiască. Prima carte, ultima carte a fost o lectură depresivă, plină de resentimente, vise, dorințe, neîmpliniri, dar și de iubire, speranță, opimism. E o carte pe care, simt, că o voi reciti cândva în viitor - e de o profunzime neașteptată pentru un scriitor atât de tânăr, iar stilul lui Cătălin te acaparează, făcându-te parte din poveste. M-a trecut prin o mulțime de stări și mi-a dat de gândit și, mă repet, e păcat că poveștile autorului nu s-au materializat în romane de-a binelea.

Nu știu cui aș putea să-i recomand acest volum, pentru că nu e nici non-ficțiune, nici ficțiune, ci câte puțin din fiecare. E o viață de om, scurtă și tragică, dar plină de compasiune, visare, dorință de afirmare și de a fi acceptat și o sete nepotolită de a trăi. O viață răpită de o boală necruțătoare, ce a retezat aripile unui adolescent care abia a ales o cale pe care voia să o urmeze.

joi, 24 iulie 2025

Recenzie literară: 30. Antologie aniversară de Editura Paralela 45 (2024)

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Antologia antiversară, coordonată de Diana Iepure, a fost o lectură plină de descoperiri. Am citit povestiri care m-au afectat emoțional, din cauza meticulozității de care dă dovadă autorul în ceea ce privește construcția personajelor, am citit și povestiri ce m-au amuzat sau înduioșat, cert este că o bună parte dintre acestea au rămas cu mine. Ce mi-a plăcut enorm la această antologie este faptul că am reîntâlnit autori pe care i-am citit cu alte ocazii, dar am descoperit și voci noi, care scriu foarte pe sufletul meu, și sigur voi citi și altceva semnat de aceștia.

joi, 20 martie 2025

Recenzie literară: Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană (2023)

Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană e o lectură ce te acaparează și care oferă foarte multe perspective în ceea ce privește iubirea, ca sentiment, indiferent de natura acesteia. Deși povestirile sunt scurte, autoarea reușește să creioneze foarte bine decorul și atmosfera, dar mai ales, trăirile personajelor. Că e vorba despre prima dragoste, o relație ce duce spre nicăieri, iubirea maternă sau o prietenie ce rezistă probei timpului, autoarea le abordează într-un fel intim și imediat te face să intri în pielea personajelor.

Pe cine iubești mai mult? este un volum ce mi-a trezit multe emoții și am trecut prin foarte multe stări, citind frânturi din poveștile unor personaje atât de variate, dar pe care le leagă o dorință comună: de a iubi și de a fi iubite. Vă recomand volumul dacă vreți să citiți despre câte forme poate lua iubirea și cum este abordată și trăită aceasta de oamenii ce provin din cele mai variate medii sociale.

joi, 30 ianuarie 2025

Recenzie literară: Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic (2022)

Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic este un volum care, odată ce-l începi, nu te lasă până nu-i afli toate secretele. Vocea narativă este captivantă și te imersează în ce povestește, zici că faci parte din întâmplarea redată sau că-l cunoști personal pe un personaj sau pe altul. Autorul creionează o lume plină de contraste, arătând realitatea pe care o trăiau oamenii pe atunci: colectivizarea, cenzura, contrabanda, pasiunea aflată la limită cu fanatismul pentru fotbal, certurile dintre vecini, politica internă, nelipsitele bârfe și conflictele dintre generații.

Goran Mrakic are un stil de a așterne pe hârtie impresiile și amintirile de altă dată într-un mod ce te face melancolic, chiar dacă nu ai copilărit nici în acele timpuri, nici pe acele meleaguri. Prin intermediul acestui volum, oferă o viziune nu doar despre satul bănățean din anul revoluției, ci și despre oamenii care formau comunitatea respectivă, dincolo de religia pe care o aveau, locul de proveniență a strămoșilor sau viziunea despre scena politică a timpului. M-am distrat copios urmărind ciondănelile dintre vecini, prostiile pe care le făceau elevii și cum erau pedepsiți, desfășurarea unui meci de fotbal local și cât de tare puteau să se încingă spiritele din cauza unei mingi. Și nelipsitele sindrofii, tradițional bahice, care duceau la niște decizii sau evenimente comice și memorabile.

joi, 23 ianuarie 2025

Recenzie literară: Medalionul domniței de K.J. Mecklenfeld (2024)

Medalionul domniței de K.J. Mecklenfeld este un roman polițist cu elemente de thriller și multe referințe istorice, urmărind două morți suspecte și cum protagonistul, colaborând și interacționând cu măicuțele, polițistul din zonă și alte personaje misterioase, încearcă să afle cine i-a omorât pe cei doi - Magdalena și Frantz, dacă morțile lor sunt legate una de alta, ce caută o persoană precum Ruxandra printre măicuțe, și ce legătură are totul cu Safta Brâncoveanu, un personaj istoric despre care aflăm foarte multe lucruri pe parcursul romanului.


Povestea celor două morți, a cuvintelor ciudate pe care le bâiguie măicuța Magdalena când o găsește Toma, dar și a activității Saftei Brâncoveanu la mănăstire în timpul vieții este complexă, plină de secrete, ghicitori și puzzle-uri pe care personajele trebuie să le deslușească și rezolve pentru a afla adevărul.

sâmbătă, 23 decembrie 2023

Recenzie literară: Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale (2023)

Auzise un strigăt în acea seară furtunoasă de septembrie. Patul era dedesubtul ferestrei, așă că de fiecare dată când deschidea ochii, putea să vadă crengile copacului bătrân din curtea de spate fâlfâind în bătaia vântului. Mereu fusese înspăîmântată de acea priveliște, deși, la vârsta de doar șapte ani, știa că nu exista nimic dincolo de sentimentul de teamă pe care acele crengi scheletice i-l conferea.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale urmărește viața Fatimei Freeman, în trecut o fetiță speriată și abuzată de cei care ar fi trebuit să o apere - familia și biserica, în prezent un detectiv care tinde să întreacă măsura din dorința de a afla adevărul. Viața Fatimei este marcată de o mare pierdere - sora ei mai mare, Angela, cea care a apărat-o cum a putut, dispare în spatele ușilor spitalului de psihiatrie Sf. Maria, și douăzeci de ani mai târziu, Fatima încă nu știe ce s-a întâmplat cu Angela, dacă mai trăiește și unde e.

Atunci când corpul neînsuflețit al unei tinere e descoperit în râul din apropierea spitalului, Fatima știe că doctorii au un cuvânt de spus în toată situația asta - dar nu e atât de ușor să ajungi la oamenii sus-puși, care dețin puterea. Fatima însă are un as în mânecă: pe lângă faptul că nu-i pasă de nimic și e dispusă să calce pe cadavre pentru a ajunge la scopul vieții sale, tânăra poate comunica cu anumite entități...

Romanul de debut al autoarei m-a captivat de la prima pagină, atât prin felul în care e construită protagonista, cât și prin modul în care se desfășoară acțiunea. Fatima e bine conturată, e nihilistă până-n măduva oaselor, dar acesta are rădăcini adânci în copilăria tinerei, o copilărie plină de abuzuri, frică și traume. Fatima are o relație complicată cu religia în care a fost crescută, îi este greu să lase oamenii să se apropie de ea, alege să fugă atunci când simte că începe să aibă sentimente față de o persoană sau alta. Un moment care m-a pus pe gânduri - și foarte bine construit - este portretizarea relației defectuase cu mama ei - am simțit toată revolta, supărarea și incertitudinea prin care trece Fatima atunci când e nevoită, adultă fiind, să comunice cu mama sa.

Cimitirul de pe fundul râului este un roman cu o premisă extraordinar de atractivă pentru mine, o carte cu acțiune dinamică, ce m-a ținut captivă în povestea care curge, precum un râu, legând abil trăirile personajelor cu evenimentele ce au loc. Narațiunea este alertă, plină de evenimente, la un moment dat cititorul urmărește în paralel mai multe cazuri la care lucrează Fatima, fără a uita însă de țelul ei principal: să descopere ce legătură are spitalul de psihiatrie cu dispariția Angelei.

Mi-aș fi dorit ca volumul să fie mai lung, nu mă puteam sătura de Fatima și replicile ei pline de venin sau ironie, relațiile pe care aceasta le are cu Martha, prietena ei cea mai bună și cu Daniel, partenerul alături de care tânăra rezolvă cazurile. Oamenii ce apar în viața Fatimei sunt deseori niște creaturi mârșave, care dețin puterea și abuzează de aceasta, iar domnișoara detectiv le dă de hac.

Cimitirul de pe fundul râului de Farrah Hale dezbate teme precum fanatismul religios și impactul acestuia asupra minților tinere, traficul de persoane, abuzul și toate formele acestuia, capcaitatea banilor de a ascunde orice fărădelege. Nu este o lectură lejeră în ceea ce privește temele abordate, iar autoarea le dezvoltă într-un mod dinamic și atractiv în povestea pe care o țese.

Recomand volumul cititorilor ce apreciază thrillerele cu elemente de paranormal, personajele antipatice care primesc ceea ce merită, secretele ce se ascund în spatele zâmbetelor false și protagonistele care au un set propriu de valori, complet diferit față de ce majoritatea consideră a fi normal.

sâmbătă, 21 ianuarie 2023

Recenzie literară: Urletul gheții de Diana Boitor (2022)

Într-o lume în care anotimpurile încep să se comporte ciudat, Mura, o copilă de om crescută printre orci, încearcă să înțeleagă încotro i se îndreaptă viața. O iubește mult pe mama ei adoptivă, Tuakki, o femeie orc ce o învață arta supraviețuirii în pădure, dar relația celor două este plină de momente de tensiune. Declinul Alb, un anotimp ce devine din ce în ce mai lung și îngreunează viața ființelor de pe insulă, aduce cu sine nu doar frigul și foamea, ci și amenințarea unui sfârșit dureros. Tuakki decide să plece din sat într-o misiune secretă, însă Mura nu poate tolera să fie lăsată în urmă, așa că pleacă în căutarea femeii-orc.

Urletul gheții de Diana Boitor este o carte în care magia planează peste o lume ce o consideră a fi o putere malefică, întunecată, o putere menită să distrugă și să subjuge. Am apreciat multitudinea de rase existente în poveste și istoria apariției acestora, dar și relațiile ce se construiesc între comunități. Faptul că oamenii se consideră a fi o rasă dispărută a fost interesant - în lumea Dianei Boitor, nu oamenii sunt rasa pe care se axează acțiunea, ceea ce a fost interesant.

În ceea ce privește personajele, au fost numeroase și variate, cititorul făcând cunoștință cu tot felul de creaturi interesante, cu poveștile lor, cu lumile din care vin și credințele pe care le au. Relația muritorilor cu zeii este una complexă și deseori complicată, iar misterul din jurul unui anumit zeu se adâncește cu fiecare pagină parcursă.

Mura se adeverește a fi o adolescentă explozivă, care acționează din impuls atunci când vine vorba despre Tuakki. Iubirea ei pentru mama adoptivă este una dificilă, aflată la un pas între adorație și suspiciune, dinamica fiind una atipică. Tuakki, la rândul ei, e plină de secrete și cu greu le spune altora ce gândește, ceea ce o face un personaj ermetic. Talla, o tânără ce ascunde un secret sumbru, mi-a plăcut prin replicile ei simpatice și prin capacitatea de a se stăpâni în cele mai tensionate momente.

Urletul gheții este o poveste despre călătoriile spre inima pământului și spre inima celor mai întunecate gânduri din propria persoană, o cascadă de emoții și trăiri, o adevărată armată de creaturi ce încearcă să supraviețuiască Declinului Alb, o epopee a cunoașterii și descoperirii.

marți, 17 ianuarie 2023

Recenzie literară: Sâmbătă seara, în Cișmigiu de Aurelia Chircu (2022)

 În iarna lui 1912, trei colege de clasă din Bucureşti creează clubul Busuioacelor, acesta având menirea să le ajute să-şi viseze ursiții şi să se căsătorească cu aceştia. Anemona, Cesonia şi Aimée sunt fericite în micul lor univers, dar o serie de crime odioase se întâmplă în capitală şi ursiții fetelor sunt vizați de forțe necunoscute...


Lisandra este mătuşa Anemonei. Puțin mai în vârstă decât nepoata, Lisandra creaază probleme acasă: are o reputație nu tocmai de fată cuminte, respinge orice pretendent la inima ei şi e destul de rece cu Anemona. Viața Lisandrei se schimbă atunci când în peisaj apare un tânăr enigmatic ce-i suceşte mințile, iar relația celor doi scoate la iveală lucruri sinistre.
Sâmbătă seara, în Cişmigiu de Aurelia Chircu este o poveste-carnaval, unde totul începe aparent banal, într-un decor de poveste, dar uşor-uşor în scenă apar noi elemente, care schimbă atât pulsul oraşului, cât şi viața protagoniştilor. Normalul devine mistic, irealul începe să capete sens, iar destinele personajelor iau întorsături neaşteptate.
Mi-a plăcut ritmul poveştii, evenimentele care se succed rapid şi te țin mereu interesat de ce se întâmplă, personajele pestrițe - unele îngâmfate, altele indecise, unele malefice şi absolut toate fascinante prin originalitatea lor.
Lisandra mi-a plăcut cel mai mult - o femeie tânără, aparent sigură pe ce vrea şi independentă, Lisandra este infectată cu virusul iubirii pătimaşe şi ajunge să revizuiască toată viața sa şi visele pe care le are. Anemona e o tânără încă naivă, dar care atunci când e pusă în fața unei decizii dificile, gândeşte clar şi rațional. De Cesonia şi Aimée nu mi-a plăcut - sunt exact tipul prietenului fals, care îşi urmăreşte interesul şi apropie un om doar când are nevoie de acesta. Atitudinea lor față de Anemona nu le-a făcut cinste şi am apreciat felul în care primesc de la viață exact ceea ce oferă.
Cât priveşte personajele masculine, Adam nu a fost neapărat pe placul meu, în schimb Amza şi Prichindel m-au amuzat teribil - firi puternice, încăpățânate, cu un mod original de gândire.
Vă recomand volumul Aureliei Chircu dacă vă pasionează thrillerele setate în spațiul românesc, poveştile alerte, misterul şi personajele inedite.

duminică, 15 ianuarie 2023

Recenzie literară: 10 povești și rețete pierdute prin Deltă de Teodor Hossu-Longin (2020)

10 poveşti şi rețete pierdute prin Deltă de Teodor Hossu-Longin nu este doar o carte. Este un album plin de imagini din alte vremuri, o serie de poveşti cărora numai bătrânii le pot da aripi, un omagiu adus naturii şi atemporalității.

Vocea narativă este acaparatoare şi te face să te simți implicat trup şi suflet în ce spun oamenii pe care-i cunoaşte şi întâlneşte autorul, fie că sunt prieteni de o viață sau personaje cu adevărat rupte din basme, dar care, cumva, sălăşuiesc pe pământ, ducând un trai molcom, aşteptând călătorul pentru a-i spune mai departe povestea.

Formatul volumului mi-a plăcut enorm - poveştile de viață, evenimentele demult uitate, miturile şi mai ales rețetele, care-ți lasă gura apă şi te fac să vrei să te teleportezi azi, acum, în curtea în care se găteşte un adevărat festin boieresc, alternează cu imagini ce imortalizează Delta ca un organism întreg, complex, cu natura sa luxuriantă, flora şi fauna bogată, oamenii de ieri şi de azi.

10 poveşti şi rețete culese de prin Deltă nu este doar un album al vremurilor demult apuse, ci şi o adevărată lecție de istorie, etică, etnografie, gastronomie. O lume pe care vă invit să o descoperiți - o lume ce există la câteva ore distanță cu trenul de Bucureşti, unde te trezeşti în alt timp, simțind cum sufletul se reconectează cu natura - aşa cum omul modern a uitat să o mai facă.

joi, 22 septembrie 2022

Recenzie literară: Mila 23 de Dan Ivan (2019)

Mila 23 de Dan Ivan este un jurnal de amintiri, fragmente din viața deloc ușoară din acea perioadă, dar plină de peripeții și tot felul de evenimente demne de un scenariu de film. Tânăr bucureștean, care a trecut cu brio prin armată și apoi a absolvit facultatea, deși un eveniment tragic din familie îl face să vrea să se lase de meserie, Dan Ivan își ia lumea în cap și alege să fie desemnat medic într-o localitate unde cuvântul confort există doar în dicționare.

Dan Ivan are un stil foarte simplu de a scrie, astfel încât volumul de față dă impresia că te afli la masă cu autorul, care-ți povestește despre cum a fost în tinerețe și cum s-a format ca medic într-un mediu în care avea foarte puține resurse pentru a excela în această profesie. Totodată, datorită felului în care este construită însăși viața, tânărul medic trebuie să facă față realității și să învețe din mers, având la dispoziție resurse finite, pe care trebuie să știe să le folosească în favoarea sa.

joi, 1 septembrie 2022

Recenzie literară: Treisprezece. Proză fantastică - Antologie (2021)

Treisprezece. Proză fantastică este un volum ce invită cititorul să iasă din cotidian și să se lase purtat de povestiri inedite, semnate de treisprezece autori. Fiecare povestire este o poartă spre o lume nouă - uneori, cititorul, alături de personaje, pășește din viața de zi cu zi într-o întâmplare fantastică, alte ori, autorul creează o lume nouă, în care cititorul ajunge să se piardă sau, în cazuri mai rare, să facă parte din evenimentele care au loc.

O antologie este mereu o cale bună de a descoperi autori noi și de a reîntâlni scriitori pe care i-ai citit deja. Mi-au plăcut povestirile, fiecare fiind bizară, crudă sau amuzantă în felul său. Realul se amestecă cu fantasticul, posibilul cu improbabilul, logicul cu etericul. Fiecare povestire aduce în prim-plan personaje diferite, prinse în propriile drame, trăind evenimente care se adeveresc a fi definitorii, descoperind ce sunt, de unde provin, care sunt oamenii care îi înconjoară. 

joi, 18 august 2022

Recenzie literară: Castelul de apă de Margareta Sterian (1972)

Castelul de apă e o carte ce te imersează complet în atmosfera de la începutul secolului trecut, scoțând la iveală rânduiala lumii, atmosfera Bucureștilor de altă dată, relațiile complicate din sânul unei familii, poveștile care circulă cu viteza luminii și care sunt cunoscute de toată mahalaua.

Romanul semnat de Margareta Sterian este, mai degrabă, un jurnal ce include cărți poștale din alte vremuri, scrisori despre evenimente importante în viața unei copile orfane sau pur și simplu, frânturi dintr-o viață care nu a fost dulce tot timpul, dar pe care bunica a putut să o facă de vis.

joi, 16 iunie 2022

Recenzie literară: Bilili de Andrei Crăciun (2022)

În Bilili, cititorul face cunoștință cu o mână de personaje, fiecare încercând să-și spună propria poveste într-un mod deloc coerent. Bilili, tânăra care-i fură mințile lui Panait Istrati, încearcă să vorbească despre sentimentele sale. Panait Istrati, un om cu o personalitate aparte și cu o istorie a vieții despre care se pot scrie romane, explică cititorului că poți să iubești simultan mai mulți oameni, dar cel mai mult poți - și trebuie - să iubești viața. Anna, soția lui Panait, care știe din start că ziua în care soțul ei îi va spune că are o amantă va veni mai devreme decât și-ar fi dorit, își reface rănile departe de toți cei pe care i-a cunoscut, ducând o corespondență secretă cu noua pasiune a soțului ei.

Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod au fost elementele care mi-au plăcut în această carte. Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată. Mi-a plăcut și modul în care autorul îi oferă naratorului propriul spațiu de a-și spune povestea, care contrastează cu confesiunile unor personaje ce au existat în secolul al XX-lea.


joi, 31 martie 2022

Recenzie literară: Orfanele de Alex Constantin Manea (2020)

 La vârsta de 105 ani, domnul Ștefan se stinge din viață, lăsând în urmă două fiice, Romina și Sanda. Două firi total opuse, cele două trebuie să își pună în ordine lucrurile și mai ales, gândurile, apropiindu-se și ele de finalul călătoriei. Nimeni nu s-a așteptat ca tatăl lor să trăiască atât, iar o viață îndelungată, plină de povești, le pune pe cele două surori în ipostaza de a-și revedea propriile vieți și realizări de-a lungul timpului.

Mi-a plăcut mult romanul, datorită unor personaje principale care știu că drumul lor ia sfârșit și fiecare gestionează în felul său îmbătrânirea și, mai ales, uitarea. Felul în care scrie autorul este unul plăcut, captivant. Povestea nu este alertă, iar tot ce se întâmplă are loc într-un fel de lentoare, însă Alex Constantin Manea are acel ceva în felul său de a scrie, care te ancorează în poveste și te face să citești în continuare, să afli ce se mai întâmplă.

joi, 10 iunie 2021

Recenzie literară: Toate pânzele sus! de Radu Tudoran (1954)

Toate pânzele sus de Radu Tudoran este povestea unui grup de oameni dornici de aventură, adunați pe o corabie sub conducerea unui căpitan iscusit, idealist și romantic. Anton Lupan cucerește oamenii prin sinceritatea, istețimea și corectitudinea sa, iar echipajul Speranței - noul nume pe care-l primește corabia - este pregătit să-l urmeze oriunde.

Mi-a plăcut foarte mult construcția dialogului, felul în care autorul reușește să surprindă vastitatea lumii prin intermediul descrierilor sale și a peripețiilor în care sunt prinse personajele. Viața de la sfârșitul anilor 1800, pirații, călătoriile periculoase și importanța încă majoră a corăbiilor în comerț și comunicare între locuri îndepărtate - sunt aspecte pe care Radu Tudoran le abordează într-un mod aparte, ce te cucerește imediat și te implică în atmosferă. Un aspect care mie personal mi-a plăcut, dar e posibil să nu fie pe placul altor cititori, este faptul că, din când în când, naratorul oprește povestea pentru a-i face cunoștință cititorului cu nautica, înșirând pe mai multe pagini informații despre nave, despre viața marinărească sau despre unitățile de măsură folosite pe mare.

luni, 12 aprilie 2021

AM SCRIS UN ROMAN + GIVEAWAY!!!

Pe canal am vorbit puțin despre romanul meu, Împărăția ultimului cerb și, dacă vreți să citiți cartea, găsiți în descrierea clipulețului toate linkurile spre locurile de unde îl puteți procura. Și, pentru că am trecut de 2.000 de subscriberi pe canalul meu de Booktube, vă invit să vă înscrieți la Giveawayul pe care îl organizez pe contul meu de Instagram, unde aveți șansa să intrați în posesia volumului cu autograf 

joi, 18 martie 2021

Recenzie literară: Recviem pentru umbre de Ioana Mihaela Curaleț (2020)

Pe multe nici nu le cunoștea, avea doar niște idei asupra identității lor. Nici nu le cunoștea numele. Erau ca niște umbre care îi zgâriau sufletul, forțând-o să-și retrăiască amintirile și să le descopere sensul.



joi, 13 februarie 2020

Recenzie literară: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman despre iubirea care macină sufletul. Regretul se amestecă cu ura, ura cu dragostea și dragostea cu regretul; acest cerc neîntrerupt topește în el drama unei iubiri marcate de gelozie. Este în fond, un fel de cortină care se ridică după ce dragostea și-a luat zborul.
 
 
Nelinişte metafizică? Nelinişte metafizică e ...să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.
 
 
De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă.
 
Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu , nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută.

sâmbătă, 27 octombrie 2018

Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.
În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.
Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.
Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.
Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.
Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

duminică, 7 octombrie 2018

FILIT 2018 - Ziua 4 - Cui îi pasă de literatura română?, Booktrailer, Booktube și Bookblog, Celebritatea în online și efectele ei

Ziua de sâmbătă s-a adeverit a fi cea mai plină de evenimente FILIT pentru mine - am reușit să ajung la trei, unul după altul, iar impresiile sunt pe măsură.
Primul eveniment la care am participat a fost o discuție pe tema Cui îi pasă de literatura română?, ținut în sala B. P. Hașdeu al B. C. U. Mihai Eminescu. Monica Joiță a fost cea care a moderat discuția, la care au luat parte invitații speciali, traducătorii - Ingrid Baltag (Germania), Mauro Barindi (Italia), Olga Bartosiewicz (Polonia), Elena Borrás García (Spania), cuplul Florica Ciodaru-Courriol și Jean-Louis Courriol (Franța), Inger Johansson (Suedia), Eva Ruth Wemme (Germania), Antònia Escandell Tur (Spania), Bruno Mazzoni (Italia), pe care l-am „prins” la mai multe evenimente la care am participat, la fel și Steinar Lone (Norvegia) și Philippe Loubière (Franța), Paula Braga Šimenc (Slovenia), Maria-Sabina Draga Alexandru (România). Au fost prezenți și Cristina Hermeziu (jurnalist cultural), Alexandru Matei (critic literar și traducător), Carmen Mușat (manager cultural). 
Evenimentul, deși mi-a stârnit curiozitatea, nu mi-a plăcut. Din cele două ore alocate dezbaterii, una a fost dedicată prezentărilor, mult prea ample, din punctul meu de vedere. Când s-a ajuns la discuții, s-a pus accent pe taberele pentru traducători existente la noi în țară și sprijinul pe care îl acordă (sau nu) instituțiile culturale. 
La întrebarea Monicăi Joiță Cât le pasă cititorilor străini de literatura română?, răspunsurile au fost: traducătorii sunt cei care caută ce autor român să traducă, în funcție de cererea de pe piață, tot traducătorii decid la ce editură s-ar preta mai bine un autor tradus, accentul se pune pe operele comerciale, autori tineri, în viață, care eventual pot interacționa cu potențialii cititiori străini; traducerea trebuie să fie cât mai profesionistă, pentru a informa publicul, pentru a-l educa să citească literatură bună.
Nu am stat până la sfârșit, pentru că am vrut să ajung la un alt eveniment, dar mi s-a părut că subiectul nu prea a fost adus în discuție. Pentru cineva din afara grupului, cum am fost eu, evenimentul nu a adus nicio informație nouă.
Evenimentul la care am mers după s-a ținut la Casa FILIT și mi-a plăcut foarte mult. A fost o discuție liberă pe tema Booktrailer, Booktube și Bookblog, moderată de Eli Bădică (jurnalist cultural) - un moderator foarte bun, care a ținut discuția interesantă și la subiect. Pentru fiecare categorie, publicul a avut ocazia să asculte un reprezentant.
Despre fenomenul de Booktrailer a vorbit doamna Claudia Popescu, manager proiect la Biblioteca Județeană Brașov, care a prezentat și o aplicație interesantă pentru telefon, iziLIT, dar a vorbit și despre un concurs literar - CLIP[L]IT – Carte în 7Arte. Dumneaei a prezentat părerea bibliotecarilor în ceea ce privește literatura pe care o consumă publicul în ziua de azi, dar a povestit și despre modul în care în biblioteci a fost introdusă ideea de recomandare de carte. 
Pe partea de Booktube, publicul a avut ocazia să o cunoască pe Daria Câmpeanu, cunoscută în online ca Daria Prietenă cu Cărțile, canalul ei de Booktube depășind numărul de 14.500 de abonați. Daria, la cei 12 ani ai săi, este o persoană sinceră și directă, e o plăcere să o asculți și să vezi ce păreri argumentate are.
Categoria de Bookblog a avut-o drept reprezentantă pe Raisa Beicu, colaborator și contribuitor la Harper`s Bazaar România. Raisa a fost o descoperire pentru mine - nu îi cunoșteam activitatea până ieri, iar modul ei de a gândi și opiniile pe care le are vizavi de cărți, cititori și literatura contemporană m-au cucerit. Este o persoană foarte carismatică și cu siguranță îi voi urmări blogul.
Discuția a fost interesantă și nici nu am simțit cum a trecut ora. Invitatele au vorbit despre punctele forte ale comunității pe care au creat-o în jurul proiectelor sale, dar și despre punctele slabe. Daria este de părere că cei care-și fac canal de Booktube trebuie să prezinte material de calitate; Raisa a spus că își dorește în continuare să promoveze cărțile bune, literatura care contează, cea care contribuie la dezvoltarea individului și că-și dorește ca oamenii să citească poezie (l-a recomandat pe I. Mușină), literatura de actualitate, nu ceea ce este deja în programa școloară. Doamna Claudia Popescu a îndemnat tinerii prezenți în sală - și nu numai - să citească și să acceseze aplicația iziLIT, dar să și participe la concursul sus-menționat. Mi-a plăcut foarte mult evenimentul și am plecat cu multe impresii frumoase.
Cel de-al treilea eveniment la care am ajuns ieri a fost unul organizat de către Storia Books, în parteneriat cu Librarium Iulius Mall. Celebritatea în online și efectele ei a fost subeictul dezbaterii, iar invitații speciali făceau parte din categorii foarte variate. Discuția a fost moderată de Iuliana Soșu, iar Daria Câmpeanu (Booktuber), Iuliana Enache (Bookblogger), Andreea Chirilă (Say Rouge), Alexandra Popa (Booktuber), Oana Turcea (Bookstagrammer) și Iulia Cruț (psihoterapeut și blogger) au vorbit despre celelbritatea în online și în ce măsură sunt afectate (pozitiv și nu numai) de către aceasta. 
Inițial, discuția trebuia să plece de la romanul Francescăi Zappia, Eliza și monștrii ei, dar a devit într-o altă direcție, și anume fenomenul de Cyberbullying. Cu toate acestea, am aflat mai multe lucruri interesante despre invitate, părerile lor despre cărți și comunitate, dar și despre cum reacționează la mesajele negative din online.
Andreea Chirilă, despre care eu am aflat mai demult, prin intermediul proiectului ei foarte fain, Fashion@theMuseum, a zis că nu-i place deloc termenul de influencer, că toți suntem, într-o oarecare măsură, influenceri. La întrebarea dacă s-a gândit vreodată să scrie pentru domeniul în care activează, Andreea a zis că și-ar dori să facă un doctorat, dar o împiedică lipsa informațiilor pentru subiectul abordat. 
Iuliana Enache a vorbit foarte frumos despre felul în care a reușit să-și influențeze colegii de școală să citească, iar acum există și un club de lectură la care participă - e admirabil faptul că a reușit așa ceva. Iuliana este pasionată de literatura fantasy, iar la întrebarea moderatoarei dacă s-a gândit vreodată să scrie, a răspuns că da, însă consideră că nu este la vârsta potrivită pentru așa ceva. Autoarea ei preferată este Veronica Roth.
Daria a zis că un influencer nu poate oferi o informație falsă, că trebuie să se informeze înainte de a vorbi, iar cărțile sunt o necesitate. La întrebarea moderatoarei, în ce roman s-ar vedea un personaj, Daria a răspuns că în niciunul și că dacă ar fi să scrie o carte, ar face-o dacă ar avea o idee încă neexploatată, nu de dragul de a scrie ceva. 
Oana Turcea a vorbit despre cum a crescut contul ei de Instagram și ce a îndemnat-o să facă asta, care sunt avantajele și dezavantajele de a fi un bookstagramer. La întrebarea dacă își dorește sau lucrează la un proiect mai mare, Oana a spus că a avut o idee legată de cărți, lumânări și alte nimicuri drăguțe, sub forma unui subscription box, dar aceasta nu s-a materializat încă.
Alexandra Popa a vorbit despre cum a descoperit pasiunea pentru citit și cum i-a ,molipsit” pe cei din familia ei să citească genul ei de literatură. În viitor, Alexandra își dorește foarte mult să termine romanul la care lucrează de ceva timp.
Iulia Cruț a vorbit despre fenomenul de hărțuire în online, care sunt metodele de a apăra și educa copii în acest sens și faptul că orice informație dată la public trebuie asumată.
Ce mi-a plăcut foarte mult la evenimentele de sâmbătă a fost faptul că am cunoscut foarte multe persoane interesante, fiecare cu o poveste de spus. Desigur, timpul nu a fost de partea nimănui, mi-aș fi dorit să stau mai mult cu aceștia și să-i ascult în continuare, dar însăși faptul că am avut ocazia să particip la discuțiile propuse m-a încântat foarte mult. Pentru mine, FILIT este un eveniment la care aș participa 365 de zile pe an, pentru că ai ce învăța, iar experiența este unică.