Crescusem în aşa măsură, încât marginile trupului începură să se piardă în întuneric. Rătăceau pe undeva, la câţiva kilometri depărtare. Nu le mai simţeam. Rămăsese numai interiorul. Era imens. Un spaţiu întortocheat, o prăpastie între gândirea mea şi lume. De fapt, nici lumea nu mai exista. Mă aplecam fără suflare deasupra propriului meu abis. Acolo unde înainte aveam plămâni, măruntaie, vene, acum erau numai gânduri uriaşe. Mi-am văzut în ele viaţa. Era despicată, turtită, ardea, se carboniza, devenea cenuşă. Se împrăştia într-o pulbere de foc, într-o Sahară neagră. Ea era viaţa mea.
