De ce am luat în mână această carte? Pentru că Elenei îi plac titlurile frumoase. Ce a ieșit din această întâlnire? Multă melancolie.
Cântecul stepei, cântecul munților cuprinde patru nuvele: Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb și Cocorii timpurii, patru povești diferite dar conectate între ele prin sentimentul de melancolie interminabilă ce m-a ținut în mrejile sale pe tot parcursul lecturii.
În cele patru lucrări, deși poveștile sunt diferite, atmosfera e aceeași: cititorul este înghițit de peisajul rural, munții și stepele, satele kirghize, dar și oamenii și obiceiurile acestora, oameni ce încearcă să ducă o viață normală în anii grei ai războiului. Geamilia este o nevastă tânără care nu și-a mai văzut soțul demult, dar îl așteaptă; întemeierea unei familii, bazată pe înșelăciune, nu aduce bucurie în Plopșorul meu...; visele unui copil nedorit sunt împletite cu elemente mitologice în Vaporul alb; Cocorii timpurii sunt un semn bun...
Ca un mare spoiler, nimic în cartea aceasta nu este vesel; nici momentele fericite, care ar trebui să umbrească tristețea, nu au cum să alunge din mintea cititorului incomensurabila singurătate și melancolie ce se resimte în fiecare pasaj, în fiecare poveste.
După mine, Cântecul stepei, cântecul munților este o odă adusă poporului său de către autor. Cred că multe evenimente au fost inspirate din realitate, iar satele, oamenii și poveștile pe care le descrie Aitmatov în nuvelele sale sunt fărâme din trecut, amintiri foarte dragi care sunt purtate cu sfințenie în suflet. Cel puțin, mie asta mi-a inspirat volumul.
Într-un fel, mi-a dat impresia că ascult un om în vârstă ce-mi povestește evenimente ce au avut loc în trecut, la care acesta a fost martor. Iar la sfârșitul lecturi închide ochii, adoarme în jilț și mă lasă pe mine, interlocutorul, să frământ în minte gânduri și cuvinte nespuse și să mă las copleșită de o melancolie repetitivă...
