Recenzie literară: Vaporul alb de Cinghiz Aitmatov (1970)

Vaporul alb de Cinghiz Aitmatov este o poveste plină de melancolie, dor și durere, dar aceste sentimente sunt trăite într-un fel aparte de către protagonist. Pentru băiat, natura este sacră, bunicul un adevărat zeu, iar rânduiala lumii se supune voii Maicii Cerboaicei cele Cornute, creatura mitică, despre care bunicul spune că este mama tuturor și că aceasta trebuie cinstită pentru ca viața să fie dulce pentru toți.

Fără a apela la un limbaj pompos, autorul prezintă cititorului o lume izolată, familia unui pădurar kârgâz, unde domnește ura și prostia, singurul om căruia îi pasă de copil fiind bunicul Momun. Acesta, deși este un bătrân care a trecut prin multe, e considerat un nimeni de către pădurar, ginerele lui, un om înrăit de faptul că soția lui nu poate să-i aducă pe lume un copil. Autorul arată realitatea familiei tradiționale, ambițiile unui om aflat la putere, dar care nu are inimă, cât și lupta deseori lipsită de victorie a bătrânului pentru a-i oferi copilului o viață cât mai lipsită de griji.

Recenzie literară: Cutii de Cătălina Bălan (2019)

 Atunci când dialogul tău interior cu tine

începe să devină dialoguri cu altcineva

e un fel de a te îndrăgosti

ca o macara de cer

ca un soldat ciunt

de picioarele unei femei

Cutii de Cătălina Bălan, apărut la Editura Paralela 45, este un volum de poezie contemporană, în care eul liric se luptă cu dorința de a păstra vie în amintire viața de înainte de plecare și dorința de a lăsa trecutul să zacă în cutii, destul de aproape încât să fie la-ndemână, destul de departe pentru a nu sări în ochi.

Cătălina Bălan, în câteva cuvinte simple, dar încărcate de însemnătate, se întoarce în Chișinăul copilăriei sale, un oraș atât de imperfect, dar atât de drag datorită trecutului pe care-l marchează. Departe de acel loc, sufletul autoarei continuă să se întoarcă la origini, la zilele când își dorea să plece și la zilele când era recunoscătoare că anume în acel oraș a început adevărata viață.

Cutii, deși e un volum de poezie contemporană, o poezie prea puțin cunoscută mie, m-a făcut să mă întorc în acele timpuri când începutul adolescenței mele a fost marcat de un oraș astăzi străin, dar ridicat pe un piedestal în sala cu melancolii din sufletul meu. Cătălina Bălan m-a făcut să mă trezesc în amintirile de altă dată, să revăd locurile care-mi sunt dragi, dar în care nu m-aș mai întoarce. Cutii e un volum ce mi-a spus clar că mă pot mereu întoarce în amintirile și melancoliile mele, dar adolescența e o perioadă pe care nu o voi mai revedea niciodată, iar orașul copilăriei mele nu mă va mai primi cu brațele deschise. Ca un  învățător care și-a învățat elevii alfabetul și tabla înmulțirii, orașul meu natal mi-a oferit tot ce i-a stat în puteri, pregătindu-mă pentru o altă etapă a vieții, fără a-mi oferi o cale de întoarcere spre inima lui.

Te vei gândi zece minute după

vei răspunde neapărat

ceva subtil, amuzant, un pic defensiv

și poate vei fi melancolic

Recenzie literară: În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu (2011)

Ce se întâmplă atunci când adolescența este cea mai frumoasă perioadă din viață, iar tot ce urmează dupa aceasta este o eternă suferință? Ce se întâmplă atunci când tot ce îți dorești este să fii acceptat așa cum ești, să observi cum cei din jur nu se schimbă radical, nu devin umbre - sau imitații - ale oamenilor pe care i-ai cunoscut cândva? Cum să faci față unei vieți lipsite de sens, cu zile monotone, departe de minunata perioadă când aveai mulți prieteni și viața ta era plină de aventură?

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu îl are ca protagonist pe Victor, un bărbat care își petrece zilele în fața televizorului, așteptând ca ceva să se schimbe. Trăiește cu Veronica, consoarta, sau mai bine zis, o clonă foarte bună a femeii pe care a iubit-o cândva, dar care în prezent este o ființă indezirabilă. Pierdut în amintirile sale de pe vremea liceului, Victor relatează cititorului cei mai buni ani pe care i-a trăit. Monotonia vieții lui Victor se schimbă atunci când în viața acestuia apar doi străini, care-i propun să meargă cu ei într-un sat uitat de lume, pentru a duce cadouri unor copii cu dizabilități dintr-un centru de plasament.

Narațiunea se desfășoară pe două planuri: prezentul, unde Victor este un ratat, un bețiv și un om lipsit de perspective și trecut, unde Victor, cunoscut pentru cei apropiați ca Franzelă, își petrece zilele cu Bastârcă, Paganel, Fasolă, Văru și alți prieteni la cataramă. Gașca intră în tot felul de belele, iar modul în care sunt relatate aventurile tinerilor este comic și face lectura savuroasă.

În iad toate becurile sunt arse este un roman care a avut un start lent, dar care m-a cucerit pe parcurs. Numeroasele cuvinte adresate personajelor, poreclele și limbajul folosit între băieții din gașcă denotă vremurile în care aceștia au trăit, societatea și categoria din care făceau parte tinerii. Dialogurile mi s-au părut foarte amuzante, iar poveștile din tinerețea lui Victor, pe care acesta le evocă cu o melancolie nestăpânită și în cele mai mici detalii fac din romaanul lui Dan Lungu o călătorie tragi-comică în trecut.

Totuși, în roman există o permanentă senzație de tristețe și neputință, chiar dacă lucrurile par să meargă bine. Anturajul din care face parte protagonistul, viața pe care o duce și modul în care interacționează cu ceilalți, fie că este vorba despre trecut sau despre prezent, toate aceste lucruri plasează personajul în situația în care acesta este, drumul lui fiind întrezărit încă de la începutul cărții.

Romanul poate fi privit și ca o poveste de Crăciun, datorită faptului că această sărbătoare apare la început și la sfârșit, oferind intensitate acțiunii și evidențiind trăsăturile principale ale protagonistului. 

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu este o carte în care se regăsește copilăria, inocența, bucuria și viața omului de rând în fostul regim, dar și prezentul, maturitatea și lipsa de perpectivă pentru o anumită categorie de oameni. Mi-a plăcut acest roman și cu siguranță voi mai citi ceva semnat de acest autor.

Recenzie literară: Dandelion Wine de Ray Bradbury (1957)

Salut! Cartea din această săptămână este despre copilărie și melancolie și un pic de vin făcut din păpădii. Despre ce este vorba, mai exact, vă las să aflați din filmuleț :)

Recenzie literară: Cântecul stepei, cântecul munților de Chinghiz Aitmatov (1973)

De ce am luat în mână această carte? Pentru că Elenei îi plac titlurile frumoase. Ce a ieșit din această întâlnire? Multă melancolie.

Cântecul stepei, cântecul munților cuprinde patru nuvele: Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb și Cocorii timpurii, patru povești diferite dar conectate între ele prin sentimentul de melancolie interminabilă ce m-a ținut în mrejile sale pe tot parcursul lecturii.

În cele patru lucrări, deși poveștile sunt diferite, atmosfera e aceeași: cititorul este înghițit de peisajul rural, munții și stepele, satele kirghize, dar și oamenii și obiceiurile acestora, oameni ce încearcă să ducă o viață normală în anii grei ai războiului. Geamilia este o nevastă tânără care nu și-a mai văzut soțul demult, dar îl așteaptă; întemeierea unei familii, bazată pe înșelăciune, nu aduce bucurie în Plopșorul meu...; visele unui copil nedorit sunt împletite cu elemente mitologice în Vaporul alb; Cocorii timpurii sunt un semn bun...

Ca un mare spoiler, nimic în cartea aceasta nu este vesel; nici momentele fericite, care ar trebui să umbrească tristețea, nu au cum să alunge din mintea cititorului incomensurabila singurătate și melancolie ce se resimte în fiecare pasaj, în fiecare poveste.

După mine, Cântecul stepei, cântecul munților este o odă adusă poporului său de către autor. Cred că multe evenimente au fost inspirate din realitate, iar satele, oamenii și poveștile pe care le descrie Aitmatov în nuvelele sale sunt fărâme din trecut, amintiri foarte dragi care sunt purtate cu sfințenie în suflet. Cel puțin, mie asta mi-a inspirat volumul.

Într-un fel, mi-a dat impresia că ascult un om în vârstă ce-mi povestește evenimente ce au avut loc în trecut, la care acesta a fost martor. Iar la sfârșitul lecturi închide ochii, adoarme în jilț și mă lasă pe mine, interlocutorul, să frământ în minte gânduri și cuvinte nespuse și să mă las copleșită de o melancolie repetitivă...

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.

Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.

Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 

Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...

Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.

Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.

Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...

 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.

Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.

 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.

În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.

Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.

Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 

În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.

Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.

Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi

Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.

Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 

La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.

Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.

Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 

Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.