Am început să scriu acest articol de
două ori. De două ori am avut vreo 4-5 paragrafe care nu mi-au plăcut și
le-am șters imediat. Nu am mai pățit astfel de stagnări. Nu, nu îmi
place stilul meu de a scrie atât de mult încât să-l consider fără cusur.
Dar nici nu pot să spun că tot ce scriu are sens. În fine, astăzi - sau
mai bine zis, de câteva zile - am vrut să scriu despre povestea Micul prinț și despre apusurile din Constanța. Poate merge a treia oară să scriu despre și să îmi placă.
Revenind... am aflat despre ecranizarea poveștii lui Antoine (Marie Jean-Baptiste Roger, Count)
de Saint-Exupéry acum un an și am fost foarte sceptică, pentru că e
foarte dificil să ecranizezi ceva frumos și să nu-i strici tot farmecul.
Așa că mi-am luat inima în dinți, prietenul de mână și așteptările de o
aripă (le-am aruncat cât colo) și am mers la film.
Înainte de a vorbi despre film, vreau să menționez că Micul prinț a
fost dragoste la a doua vedere. Pentru că la prima lectură mi s-a părut
o poveste idioată pentru copii - eram prin clasa a 5-a. Maică-mea mi-a
zâmbit ciudat și a ascuns cartea. De atunci nu am mai văzut volumul
respectiv.
A doua oară
când am citit povestea a fost în liceu, prin clasa a 12-a (în loc să
învâț pentru BAC, nerușinata de mine, bla bla bla), mai mult forțat: nu
aveam de gând să revin vreodată la povestea lui Saint-Exupéry,
dar am primit cadou un volum care cântărea vreo 10 kg (glumesc, doar
1). Volumul respectiv l-am văzut la un târg de carte, dar nu m-a atras
deoarece era o antologie de povești și prima era despre micul prinț. Dar
băiatul ăla care s-a născut la o distanță de 10 minute de mine (aka
fratele meu geamăn) a zis că ar fi o idee bună să mă reîntorc la povești
și mi-a pus volumul pe birou. Și uite așa Elena s-a ales cu o carte
care arată foarte fancy (cei de la Wordsworth Classics sunt niște oameni de treabă oricum - cărți mai ieftine și totodată calitative nu am mai văzut prin comerț).
Am recitit povestea Micul prinț
și am rămas zombată vreo două zile. Cum de nu mi-a plăcut prima dată? E
o carte genială și am fost oarbă de nu i-am văzut farmecul din prima.
Dar cred că am o scuză: eram mică și-l vedeam pe Micul prinț ca pe o poveste, nu ca pe o experiență.
Pentru cei care nu știu ce-i cu Micul prinț ăsta: este o poveste
pentru oameni mari și începe cu un aviator a cărui avion a căzut în
pustiul Sahara. Aici, aviatorul întâlnește un copil blond care-i cere
să-i deseneze o oaie. Nu are sens să vă povestesc tot ce se întâmplă în
carte, pentru că nu am talent de povestitor și pentru că Micul prinț
este o creație cu puține pagini și multe desene - de aceea este deseori
confundată cu o carte doar pentru copii.
Și
pentru că am îndrăgit povestea atât de mult, m-am codit mult și bine
înainte să decid să merg să văd și filmul. Nu voiam să văd o mizerie
ordinară care să-mi strice povestea. Noroc de faptul că nu am avut
așteptări, pentru că am avut parte de o experiență inedită - să traduc:
am bocit tot filmul, iar când micul prinț a vorbit cu Vulpea (porțiunea preferată din carte), am citat în gând fiecare replică.
Nu
mă așteptam să bocesc, pentru că, teoretic, știam povestea și nu aveam
niciun motiv să vărs lacrimi de crocodil. Dar uite că le-am vărsat și am
ieșit cu ochii roșii din cinema.
În
ce privește ecranizarea, mie mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost
păstrată esența, că am văzut povestea așa cum am înțeles-o eu, că s-au
folosit mai multe tehnici de desen și s-au introdus desenele din carte -
care sunt realizate chiar de autor. M-a întristat finalul, deși îmi era
deja cunoscut, dar cel mai mult m-a făcut să bocesc aviatorul: în carte
acesta este chiar naratorul care eșuează în marea de nisip, povestea
fiind bazată pe o experiență din viața scriitorului. Antoine de
Saint-Exupéry a dispărut fără urmă în 1944, considerându-se că avionul
acestuia a fost doborât de armata germană. Deși câteva segmente din
avionul lu is-au găsit de-a lungul timpului, corpul lui Saint-Exupéry nu a fost recuperat niciodată. Tristă soartă, dar și misterioasă, nu?
Deci vă recomand să mergeți să vedeți filmul. Neapărat. Dacă sunteți un copil mare, cu siguranță veți înțelege mesajul.
A,
să nu uit: apusurile. Micul prinț iubește faorte mult apusurile. Într-o
zi, a vâzut multe-multe apusuri (vreo 44), pentru că planeta lui este
mică și-i permite să vadă atâtea apusuri. În ziua în care am văzut
filmul, apusul s-a adeverit a fi unul ca din poveste. Ce să zic,
Constanța; numai în Constanța am văzut apusuri atât de frumoase, magice
și liniștitoare. Și pentru că încă eram sub efectul filmului, apusul mi
s-a părut mai deosebit ca niciodată; poate undeva, într-un univers
exuperian, micul prinț râde cu vocea lui de clopoțel.