Recenzie literară: Echo North (Echo North, #1) de Joanna Ruth Meyer (2019)

Echo North de Joanna Ruth Meyer este un basm plin de magie, cu o atmosferă sumbră și personaje desprinse din folclorul norvegian. Echo se adeverește a fi o protagonistă simpatică: umilă și cu un puternic simț al datoriei, fata e decisă să-și respecte partea ei de învoială, descoperind în casa lupului nu doar nenumărate camere pline de secrete, cât și o bibliotecă magică, plină de povești în care Echo se poate pierde. Aici, întâlnește un tânăr ce îi este oarecum familiar, iar căutarea răspunsurilor legate atât de tânăr, cât și de lup și lumea în care acesta domnește devin țelurile ei principale.

Joanna Ruth Meyer are un stil plăcut de a scrie, îmbinând abil elementele de basm tradițional: lupta binelui cu răul, evoluția personajului, căutarea adevărului, încălcarea înțelegerii sacre, urmările acestui gest necugetat. Mi-a plăcut să o urmăresc pe Echo în lumea în care se trezește: acolo unde un animal vorbitor se adeverește a fi mai mult de atât, puterile conducătoare ale universului - Cele Patru Vânturi - sunt înșelate de o entitate malefică, iar protagonista trebuie să dea dovadă de tărie de caracter pentru a trece peste greutăți.

Recenzie literară: Castelul din nori de Kerstin Gier (2017)

Castelul din nori este o lectură potrivită pentru iarnă, magică și plină de aventuri. Hotelul ascunde multe secrete, angajații din cadrul acestuia sunt oameni cât se poate de diferiți, o adunătură pestriță de caractere, care oferă suflet hotelului. Oaspeții, la rândul lor, sunt persoane influente, oameni de vază, politicieni sau actori, iar interacțiunea dintre aceștia oferă o imagine amplă despre înalta societate.

Aventura și misterul sunt la ordinea zilei în această poveste, pe fundalul unei ierni elvețiene superbe. Acțiunea e alertă și te acaparează în totalitate. Romanul nu este lipsit de momente de tensiune, dar acestea sunt credibile și felul în care personajele ies din încurcătură este realist. Elementul de romance apare și el în Castelul de nori, dar nu este forțat, nu este cireașa de pe tort în poveste și am apreciat mult acest lucru.

Recenzie literară: Legendary (Caraval, #2) de Stephanie Garber (2018)

Noaptea în care Scarlett câștigă jocul organizat de Legend este plină de veselie; toți participanții se distrează, dansează și se bucură de magia din jur, însă Tella, a cărei găsire a reprezentat cheia spre trofeu, este nefericită. Bea, dansează cu oricine și ajunge la un moment dat în brațele unui necunoscut, care-i pune-n palmă o monedă.

Tella are un secret bine păzit: un prieten, căruia i-a scris de nenumărate ori și i-a cerut să-i găsească mama în schimbul unui serviciu: numele adevărat a lui Legend. Dacă Scarlett refuză să vorbească despre mama lor, Tella are multe amintiri legate de acastă femeie și se învinuiește pentru faptul că aceasta a dispărut.

Donatella era pasionată de bijuteriile mamei sale și la un moment dat, găsește în cutia cu pietre prețioase un set de cărți de jucat și acestea se adveresc a fi foarte frumoase, magice și periculoase. Dintre toate, îi atrage atenția Aracle, cartea care-ți arată viitorul. Mama o găsește pe Tella cu cărțile în mâini și a doua zi dispare, iar fata rămâne doar cu Aracle, cu amintirile despre mama ei și cu inima frântă.

Deși Caraval se organizează o singură dată pe an, la scurt timp după încheierea acestuia Legend anunță că va mai ține un spectacol în Elantine, pentru a celebra ziua de naștere a reginei. Aici, Tella are ocazia să afle ceea ce-și dorește prietenul ei - numele lui Legend, însă acesta - prietenul - se adeverește a fi un personaj pe care îl cunoaște deja; un personaj foarte periculos.
În aceste împrejurări, tânăra află lucruri despre trecutul mamei sale, despre cărțile de joc ce țin în frâu Sorțile, puteri distrugătoare care tind să iasă din nou la suprafață. În același timp, trebuie să facă o alegere: să afle numele adevărat a lui Legend și astfel să își plătească datoria față de prietenul misterios sau să se asigure că acesta nu va afla care este identitatea magicianului, pentru a proteja omenirea. Deși alegerea pare a fi una simplă, la mijloc apare mama ei și toate secretele acestei femei, iar Tella nu poate să renunțe atunci când adevărul este atât de aproape.
Dacă în primul volum toată magia spectacolului se răsfrânge asupra lui Scarlett și jocul este unul aparent lipsit de pericole vitale, în Legendary jucătorii își dau seama că această ediție s-ar putea să fie mai aproape de realitate, iar evenimentele - palpabile.
Magia spectacolului, culorile și personajele din prima carte se regăsesc și în cel de-al doilea volum, însă totul este mai potențat, iar personajele suferă o transformare: Scarlett începe să ascundă lucruri față de Tella, Julian trece pe planul doi, Dante, un personaj aproape secundar din Caraval, începe să o urmărească pe Tella și să apară în cele mai ciudate momente. Protagonista, despre care cititorul nu află prea multe în primul volum, manifestă trăsături bine definite în Legendary. Nu pot să zic că ea mi-a plăcut mai mult ca Scarlett, însă a evoluat binișor, iar relațiile pe care le construiește cu cei din jur sunt credibile.
Mi-a plăcut acest volum, dar nu la fel de mult ca primul. Dacă în Caraval totul era lipsit de malițiozitate, în Legendary realitatea începe să se schimbe, spectacolul devine o luptă, iar soarta personajelor și implicit, a umanității, devine incertă. Totuși, antagoniștii din cel de-al doilea volum sunt bine reprezentați, mi-a plăcut modul în care arată unele dintre Sorți, puterea pe care o au și modul în care influențează realitatea.
Cel de-al treilea volum, Finale, urmează să apară pe 7 mai și abia aștept să aflu cum se termină povestea surorilor Dragna și a oamenilor care le sunt dragi.

Recenzie literară: Caraval (Caraval, #1) de Stephanie Garber (2016)

Scarlett Dragna este o adolescentă care locuiește împreună cu sora ei mai mică și cu un tată despotic pe o insulă, unde familia Dragna se află la conducere. De mică, Scarlett a visat să participe la un spectacol organizat anual,Caraval, de un magician misterios, Legend, despre a cărui reprezentații dăinuie legende.

Tânăra a ajuns la vârsta majoratului, iar tatăl ei decide că e timpul să îi găsească un soț, în chipul unui conte, pe care Scarlett nu l-a văzut niciodată, dar care-i scrie scrisori foarte frumoase. Ea așteaptă cu nerăbdare ziua în care se va căsători și va părăsi insulele, pentru că de atunci de când a dispărut mama ei, șapte ani în urmă, tatăl a devenit un adevărat tiran, iar viața ei și a Donatellei - un calvar.

Deși i-a scris lui Legend în fiecare an, rugându-l să vină să dea o reprezentație pe insula lor, în anul respectiv Scarlett nu i-a mai scris, în schimb, la scurt timp după ce i-a fost stabilită data căsătoriei, fata primește o scrisoare din partea magicianului împreună cu trei invitații pentru a participa la Caravalul ce urmează să înceapă. Tânăra decide să nu se ducă, însă sora ei, Donatella, împreună cu un marinar, Julian, o răpesc pe Scarlett și o forțează să li se alăture. 

Atunci când se trezește, protagonista descoperă că se află pe o barcă, împreună cu Julian și se îndreaptă spre insula unde urmează să se desfășoare spectacolul. Deși inițial, cei doi trebuie să o întâlnească pe Donatella pe insulă, atunci când ajung pe uscat fata este de negăsit, iar magia la care a visat Scarlett de mică începe să se manifeste pe această insulă ciudată.

Seara se apropie, tânăra și marinarul găsesc drumul spre intrarea în lumea lui Legend, pe care Scarlett nu o înțelege și află că anul acesta, premiul cel mare poate fi câștigat doar dacă cei care participă la festival o găsesc pe... Tella. Astfel, chiar dacă inițal Scarlett s-a împotrivit acestei nebunii, dorindu-și să se căsătorească cât mai repede și să scape de sub influența tatălui său, acum tânăra trebuie să joace în faimosul Caraval,  pentru a o găsi și pentru a o salva pe sora ei mai mică.

Caraval de Stephanie Garber este o carte a cărei lectură m-a absorbit din primul paragraf. Nu știam la ce să mă aștept, pentru că nu am citit nimic despre volum înainte să-l deschid. Felul de a scrie a lui Stephanie Garber, plin de mertafore, comparații și elemente de magie m-au făcut să mă simt ca într-o poveste, conferind astfel oricărui lucru o culoare și o aură misterioasă.

Personajele sunt plăcute și puțin aiurite, cel puțin, în ceea ce o privește pe Scarlett. Este o tânără aparent cu picioarele pe pământ, însă uneori greșește în cele mai simple situații. O iubește nespus de mult pe Tella și este gata să se sacrifice pentru ea, însă are tendința să aibă încredere în oamenii nepotriviți și să urmărească o pistă falsă.

Cel mai mult însă mi-a plăcut festivalul în sine și regulile jocului, sacrficiile care trebuie făcute, indiciile bine plasate și ingenioase și decorul, unde realitatea se contopește cu magia, iar jucătorii sunt preveniți să nu fie înghițiți de joc.

Desigur, există și misterul lui Legend: un magician puternic, atrăgător și cu un trecut sumbru. Despre acesta, circulă nenumărate zvonuri, unele dintre ele fiind de-a dreptul înfricoșătoare, și, cumva, familia Dragna este implicată în una dintre cele mai urăte povești din viața magicianului.

Caraval nu este lipsită de magie și sacrificii făcute pentru cei dragi, dar și iubire. Pe parcursul celor cinci nopți ale spectacolului și implicit, a jocului, Scarlett ajunge să fie prinsă atât în căutarea surorii sale, dar și în marea de necunoscut în ceea ce-l privește pe Julian, care ajunge să îi fie alături în timpul jocului. Întrebările legate de acest tânăr sunt mai numeroase decât răspunsurile, iar Scarlett trebuie să decidă, o dată și pentru totdeauna, dacă poate avea încredere în acest străin sau nu.

Romanul semnat de Stephanie Garber este potrivit pentru cei care caută magia în cărți, sunt pasionați de lumi fantastice, jocuri fascinante și personaje care sunt gata să renunțe la tot pentru o cauză nobilă. Mi-a plăcut mult cartea și m-am bucurat când am aflat că este, de fapt, primul volum din trilogie, așă că m-am aventurat să citesc următorul volum, Legendary, despre care vă voi povesti cât de curând.

Ați citit Caraval? V-a plăcut?

Recenzie literară: Rugul de György Dragomán (2014)

Rugul de György Dragomán este un roman pe care l-am citit în cadrul unui book club, fiind nominalizat drept cartea lunii noiembrie. Nu am reușit să o termin până la finele lunii, din mai multe motive, dar îmi pare nespus de bine că am ajuns să lecturez această carte. Interesul mi-a fost stârnit și de numele autorului, György Dragomán, care a fost anul acesta unul dintre invitații de onoare în cadrul festivalului FILIT, la care am fost blogger acreditat. Oarecum, îmi pare rău că nu l-am descoperit pe Dragomán atunci, pentru că o dată ce am terminat Rugul, aș fi vrut să discut cu autorul, să-l întreb despre mai multe lucruri și să-mi exprim recunoștința pentru faptul că datorită lui am avut parte de o lectură nespus de interesantă. 

Emma, o fetiță de 13 ani, devenită orfană în urma unor evenimente nefaste, se află la un orfelinat. Într-o zi, este chemată în cabinetul directoarei, unde descoperă că este așteptată de o bătrână necunoscută, care afirmă că este bunica ei pe linie maternă și că a venit să o ia de aici. Emma pare nehotărâtă la început, dar acceptă invitația străinei și pleacă cu aceasta. Odată ce ajung în casa bătrânei, fetița începe să descopere lucruri mistice ce se petrec în casă și în jurul ei. În același timp, încearcă să se acomodeze cu noul oraș și în special, cu noua sa școală, unde este evitată sau chiar marginalizată datorită reputației pe care o are bunica și familia acesteia în oraș. 

Prima treime din carte mi-a plăcut foarte mult, dar lectura a cam stagnat pe la pagina 100. Apoi, m-am ambiționat să termin cartea, cu gândul că a avut un start bun și poate-poate continuarea e la fel de bună, doar că m-am cam plictisit eu. Adevărul este altul - odată ce am trecut peste hopul cu pagina 100, acțiunea a căpătat o aură aparte și Rugul s-a citit foarte repede, intens. 

Peripețiile fetiței sunt pline de evenimente, oameni și lucruri ce țin de realismul magic. Deși aparent tot ceea ce se întâmplă este natural, obișnuit, normal, în spatele a multe lucruri se ascund niște puteri mistice. György Dragomán are o capacitate aparte de a transforma cuvintele în imagini - pe tot parcursul lecturii m-am simțit ca într-o piesă de teatru sau un film, pentru că am văzut tot ceea ce o înconjoară pe Emma, emoțiile stârnite de anumite evenimente sau obiectele pe care le admiră fata. 

Mi-a plăcut mult și stilul în care este scris Rugul - lipsa unui dialog, dar totodată evidențierea cuvintelor și a gândurilor personajelor printre rânduri. Imaginile pe care le creează naratorul au avut un impact major asupra imaginației mele. De exemplu, într-un pasaj unde Emma află că părinții ei nu mai sunt, se duce la baie și începe să se pieptăne cu peria mamei sale, din care cade un fir de păr negru. Emma, involuntar, dă drumul la apă în chiuvetă și încearcă din răsputeri să pescuiască firul de păr căzut, ca o ultimă încercare de a se agăța de imaginea unui părinte care nu mai este. Apoi, într-un alt pasaj, ea descoperă că nu are voie să intre în magazia de lemne, iar pentru a-i limita accesul la aceasta, bunica răspândește pietre mici și albe, care seamănă cu niște dinți, peste care fata nu poate să treacă - simte că este mușcată de picior. 

Mi-a plăcut mult și cum este construit personajul Emma cea mică - o orfană care nu se victimizează, nici nu încearcă să stârnească milă sau să profite cumva de faptul că nu are părinți. Totodată, nu este atotputernică sau foarte bună la toate. Emma cea mare, sau bunica, e un personaj foarte interesant, prin faptul că nu prea îți dai seama ce gândește sau de ce procedează într-un anumit fel. Are în mânecă o groază de ritualuri ce țin mult de domeniul magiei, iar nepoata ei ajunge să fie inițiată în majoritatea acestora. 

Mai sunt două personaje interesante - Bunicul și Peter. Bunicul este mai mult o idee, pe care fetița o vede doar uneori, dar pe care bunica o cunoaște și o venerează. Nu este o stafie, dar nici o prezență materială - e undeva între. Mi-a plăcut mult de acest personaj și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el. Peter, în schimb, este un băiat ceva mai mare decât Emma, care se îndrăgostește de fată. Este un băiat de treabă, care o protejează și care pare a fi cu adevărat interesat de ea, nu neapărat de aspectul fizic, ci de personalitatea ei. Astfel, Rugul tratează și tema iubirii adolescentine, fără însă a o transforma în ceva banal sau zaharisit.

Un alt aspect din Rugul care mi-a plăcut a fost povestirea bunicii, pe care Emma o ascultă fără prea mult interes - la început, dar apoi este din ce în ce mai marcată de trecutul bunicii sale și de evenimentele ce au loc în acea magazie de lemne și totodată, în toată țara. Bertuka, cea mai bună prietenă din copilărie a bunicii, este un personaj care deși nu spune prea multe, are un impact major asupra soartei bunicii și a întregii familii. Am făcut oarecum o paralelă cu Krizstina, colega de clasă a Emmei, care-și pierde sora geamănă și o învinuiește pe Emma pentru cele întâmplate.

Din punctul meu de vedere, dacă aș fi trăit în perioada Revoluției, cred că această carte mi-ar fi plăcut și mai mult. Au fost anumite aspecte în narațiune, ce țineau de evenimentele din acea perioadă, pe care eu nu le-am înțeles foarte bine, datorită faptului că habar nu am de anumite nuanțe ce țineau, de exemplu, de sistemul de învățământ din anii 90 sau atitudinea față de alte naționalități în aceeași perioadă.  Sunt și destule nuanțe ce țin de tradițiile ungurești și de mentalitatea românilor din Transilvania, o zonă care mie nu îmi este cunoscută prea mult și din acest motiv, sunt sigură că îmi scapă multe lucruri în cadrul lecturii.

Dar per total, Rugul este o carte strălucită, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Stilul de a relata evenimentele, elementele de magie ce se împletesc cu viața cotidiană, fetița, imaginile simbolice, relațiile interumane și soarta care pare să-i urmărească pe toți cei implicați în acțiune m-au cucerit. Rugul este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta și a ajuns, fără nicio discuție, în lista mea cu romane preferate. Sunt curioasă de celelalte cărți semnate de Dragomán, Cartea desfacerii și Regele alb care, alături de Rugul, au apărut în română la editura Polirom. 

Finalul, care pentru unii a fost forțat, mie mi s-a părut  potrivit. Deși acțiunea capătă amploare și punctul culminant se află undeva printre ultimele file, sfârșitul volumului  pare a fi plasat undeva în atemporalitate, departe de evenimentele din jur. Mi-a plăcut cum s-a terminat cartea - cumva abrupt, dar din punctul meu de vedere, potrivit cu acțiunea și tot ceea ce s-a construit în jurul acesteia pe tot parcursul romanului.

Recenzie literară: Magicianul de John Fowles (1965)

Să scriu despre un roman semnat de Fowles îmi este la fel de greu ca în cazul lui Murakami; lucrările acestor scriitori sunt atât de complexe și-mi trezesc o mulțime de sentimente și gânduri, astfel încât nu îmi doresc să umbresc, prin interemediul cuvintelor mele simple, fascinația și magia care se desfășoară între coperți. Dar pentru că tot nu am cui să-i destăinui gândurile mele despre Magicianul, mi-am zis să o fac aici, pe blog, cu riscul de a nu mă exprima clar. 

 Nicholas Urfe este un tânăr absolvent al Oxfordului și un poet în devenire. Plictisit de Anglia și tot ce înseamnă viața sa de zi cu zi, acesta acceptă un post de profesor de engleză într-o școală din Phraxos, o insulă mică din Grecia. Cu ceva timp înainte de a afla despre acest post, Nicholas face cunoștință cu Allison Kelly, o tânără originară din Australia; cei doi sunt prinși într-o relație amoroasă complicată, care se sfârșește în momentul în care tânărul decide să plece. 

Odată ajuns în Grecia, Nicholas se plictisește foarte repede de școală, elevi, insula mică și prea puțin interesantă. Totuși, undeva la distanță de sat se află casa unui domn misterios, Maurice Conchis, care în scurt timp îl invită pe noul venit la o cafea. Conchis este un om foarte bogat, dar a cărui viață este învăluită de mister, iar prin sat se zvonește că acesta ar fi ajutat naziștii în timpul războiului. Nicholas devine un vizitator permanent în conacul lui Conchis, unde observă că au loc niște evenimente ciudate, care-l pun pe gânduri; faptul că Maurice locuiește singur, după spusele sale, dar apar multe indicii ce duc la descoperirea unei prezențe feminine în casă; poveștile din viața stăpânului, care sut plasate undeva la limita dintre mit și realitate; numeroasele taine pe care le ascunde casa și locuitorii acesteia. Treptat, misterele încep să se destrame, iar Nicholas descoperă că femeia din conac este Lily (sau Rose?), o rudă a lui Conchis care suferă (și nu suferă) de o boală mintală. Fără să-și da seama, Nicholas Urfe este prins într-o poveste-labirint, plină de mister, elemente de șoc și o dragoste care începe să se infiripe pentru o femeie demult moartă...

Romanul de față este prima operă scrisă de către Fowles, dar cronologic, e a treia care a apărut pe lume. Am căutat câteva informații despre Magicianul și am găsit câteva idei interesante din spatele acestei lucrări - faptul că insula Phraxos a fost conturată pe seama amintirilor lui John Fowles despre Spetses, când acesta a predat limba engleză pentru doi ani într-o școală locală. Titlul inițial - The Godgame - a fost intens criticat, iar romanul în sine a apărut pentru prima dată în 1965 și în ciuda succesului pe care l-a avut (și încă se bucură de acesta), autorul nu a fost mulțumit și a lucrat la el încă 12 ani, până când opera a fost definitivată în 1977.

Am citit acest roman, sau mai bine zis, l-am început într-o călătorie. Prima jumătate m-a ținut cu sufletul al gură, pentru că tot misterul ce învăluia personajele și locurile din carte nu mă lăsa în pace, ci mai mult mă îndemna să citesc mai departe. A doua jumătate a romanului mi s-a părut ca o întorsătură bruscă, într-o direcție pe care eu nu o prevăzusem. Totul a început să se întâmple atât de repede și într-o formă ciudată, plină de imagini de tot felul, încât m-am trezit abia la final, un final la care mă așteptam; nu pentru că l-aș fi intuit, ci pentru că gustasem din felul în care Fowles pune punct. Citisem cu ceva timp în urmă Iubita locotenentului francez și finalul acestei cărți m-a dus cu gândul că aceasta este semnătura autorului, că astfel John Fowles termină o poveste. 

Mie personal mi-a plăcut cum s-a terminat Magicianul, un final deschis, ambiguu, și care multor fani nu le-a fost pe plac; s-au scris multe scrisori către Fowles, însă acesta a refuzat să dea vreo explicație. Din punctul meu de vedere, un final deschis este mult mai savuros decât un happy end sau un final unde se zice mură-n gură ce se întâmplă. Îmi dă un subiect de gândire și timp să mă detașez de roman... sau să îmi tipăresc mai bine în minte anumite momente...

Magicianul face parte din categoria cărților care nu se uită, a cărților care sunt dinamice, intense, care devorează cititorul, ca abia la final (sau nu) să îl arunce înapoi în lumea reală. Pentru mine, romanul a fost o călătorie plină de culoare și senzații și mi-aș dori tare mult să mai pot citi asemenea cărți; cărți pline de viață și... magie :)

Cărți magice

Un pic de magie nu strică! În postarea de azi vă prezint câteva cărți a căror lectură m-a dus pe tărâmuri noi și mi-au creat stări de spirit cel puțin greu explicabile.

I.                   Nouăsprezece trandafiri (1980) de Mircea Eliade

Un buchet misterios este găsit la ușa cuplului Damian, proaspăt întorși din luna de miere. Întrebarea este: cine a trimis buchetul? Cu ce ocazie? Dar după o numărătoare minuțioasă, cifra de 19 trezește amintiri demult uitate...

Pasiunea, misterul, iubirea și timpul demult pierdut reprezintă esența cărții de față, a cărei trăsătură fantastică aduce cititorul lângă personaje. Maestrul Pandele, brusc transformat dintr-un scriitor plictisit într-un dramaturg entuziasmat, Niculina, femeia ce-și caută tatăl, privind lumea cu ochi de demon, Laurian Serdaru, fiul pierdut, dar și Eusebiu Damian însuși sunt personaje ale căror vieți se întâlnesc, brusc, pentru a schimba realitatea pentru totdeauna.

Dacă aș dezlega misterul buchetului de 19 trandafiri, care, de altfel, semnifică o dragoste mare, eternă, această recenzie și-ar pierde tot farmecul. Voi lăsa în umbră evenimentele, cuvintele, gesturile personajelor, însă pot să afirm că sfârșitul m-a lăsat într-o stare ciudată, de mister etern, care persistă pe tot parcursul cărții; nu există o limită între realitate și magie, între timp și spațiu, doar un buchet de trandafiri ce stârnește întrebări fără răspuns, amintiri atemporale și viscolul unei nopți de iarnă în Sibiu, ajunul Crăciunului...

II.                Dragoste în vremea holerei (1985) de Gabriel García Márquez

Tot timpul m-a fascinat modul în care scrie Márquez: imaginile orientale, realitatea și iluzia, pierzându-se într-un spațiu fără timp, personajele himerice și totodată, viu conturate. Dragostea în vremea holerei este un alt tărâm necunoscut, plasat, aparent, într-o epocă anume și într-un loc bine definit.

Tema morții, a iubirii și a timpului este întâlnită în multe opere, dar nicăieri atât de profunde și mistice ca în opera lui Márquez: nicăieri acestea nu se împletesc într-un fir narativ aparent dezordonat, evenimentele amestecându-se între ele, revenind la un punct, sărind apoi mult mai departe în timp...

Frumusețea femeii, în viziunea lui Márquez, a fost mereu reprezentată de o personalitate, nu doar un chip frumos. Astfel, Fermina Daza, o tânără imprevizibilă, puternică, și totodată firavă și indecisă, nu atrage inima lui Florentino Ariza doar prin înfățișarea ei, ci și prin modul de a gândi, sălbăticia de căprioară, capacitatea de a simți profund un sentiment. Pe de altă parte, Florentino Ariza nu reprezintă un ideal tipic masculin: bolnăvicios, ciudat, enigmatic și foarte persistent, acesta își va păstra imaginea pe tot parcursul vieții, fără ca timpul să-și poată lăsa amprenta asupra lui.

O dragoste imposibilă în timpul unei molime ucigașe: holera. Lumile celor doi oameni există în timpuri diferite, urmându-și cursul în direcții diferite. Căsătorită, alături de un soț iubitor, copii frumoși și respectul unanim în oraș, Fermina Daza nu se întreabă niciodată de soarta lui Florentino, care în acest timp urcă pe scara socială, pierzându-se în valurile iubirilor carnale. Oare dragostea are vârstă? Această întrebare și-o pun copiii Ferminei, Fermina însăși, dar nu și Florentino, pentru care totul este clar.

Romanul Dragoste în timpul holerei, deși savuros, mi-a lăsat o senzație de sfărșit atemporal, un sentiment de ceva neterminat. Realitatea narării, împăienjenită de iluzii, colorată în cuvinte ciudate și imagini paradisiace reprezintă universul celor doi îndrăgostiți, acest lucru plasând romanul într-o lumină aparte. Personajele ajutătoare, deși apar foarte puțin, nu sunt conturate vag, căci imaginea lor rămâne bine ancorată în acțiune. Totuși, sentimentul de tristețe continuă să urmărească cititorul pe tot parcursul romanului.

III.             Valea pasiunilor (2001) de Lidia Jorge  

 

Am avut o oarecare reținere în a face o recenzie acestei cărți. Am cumpărat-o într-o librărie ce mirosea a ceai și scorțișoară și vară caldă și m-a atras atât titlul, cât și coperta.

Nu știu nimic despre autoare și nici nu am auzit despre ea sau Valea pasiunilor până recent. Totuși, tind să cred că literatura portugheză și spaniolă reprezintă o cu totul altă lume – căci maniera romanului mi-a amintit de Márquez și atmosfera unei lumi mistice, necunoscute omenirii, ce înflorește în paginile romanelor sale. Așa a fost și în cazul povestirii despre omul ce desena păsări.

Walter Dias reprezintă enigma fiicei sale, care, totodată, îi este și nepoată. Într-o lume micuță și limitată, Valmares, Walter este un neadaptat, un fiu de agricultor ce nu iubește pământul și munca, un vântură-lume, după cum îi spune tatăl. Fiind atât de diferit de frații săi, acesta este cunoscut drept un soldat vicios, obsedat de pătura lui soldățească –despre care se zic lucruri urâte, dar și un pictor talentat ce își exprimă dragostea pentru păsări prin reproducerea fidelă a acestora pe petice de hârtie.

Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoată” pentru Walter, ”soră” pentru verișorii ei, o ființă tăcută ce își reamintește imaginea tatălui intrând teptil în camera ei. Celelalte personaje nu fac altceva decât să intensifice senzația de mister ce acoperă orășelul, plasând-o pe fiica lui Walter pe o scenă vizibilă tuturor, mai puțin cititorului.

Valea pasiunilor are un final deschis, ce oferă spațiu de gândire și reprezentare pentru cititor, cât și o ușoară urmă de melancolie după ceva, sentiment ce este, de altfel, impregnat în paginile și personajele cărții. Mi-a plăcut foarte mult povestirea pentru că are o urmă ușoară de tristețe și  lectura lasă un gust dulceag-amar, pecetluind un univers aparte, plin de mister și miros de flori de smochin din Valmares...

IV.             Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian

Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi tânăra a început să privească lumea cu alți ochi. Toate năzbâtiile din trecut i se păreau  foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu, un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind ” blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri citind, cântând și trăind adolescența. În următoarea iarnă li s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și serile împreună.

În cea de-a treia iarnă, Adriana pleacă în vacanța de Crăciun la niște rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello  Viorin, compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.

Orașul cu salcâmi înfățișează în toată splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, fiind o lectură perfectă pentru adolescente, dar mai ales pentru oamenii mari care vor să-și amintească de iubirile din liceu.

Ce cărți magice ați citit de curând?

Micul prinț și apusurile din Constanța

Am început să scriu acest articol de două ori. De două ori am avut vreo 4-5 paragrafe care nu mi-au plăcut și le-am șters imediat. Nu am mai pățit astfel de stagnări. Nu, nu îmi place stilul meu de a scrie atât de mult încât să-l consider fără cusur. Dar nici nu pot să spun că tot ce scriu are sens. În fine, astăzi - sau mai bine zis, de câteva zile - am vrut să scriu despre povestea Micul prinț și despre apusurile din Constanța. Poate merge a treia oară să scriu despre și să îmi placă. 

Revenind... am aflat despre ecranizarea poveștii lui Antoine (Marie Jean-Baptiste Roger, Count) de Saint-Exupéry acum un an și am fost foarte sceptică, pentru că e foarte dificil să ecranizezi ceva frumos și să nu-i strici tot farmecul. Așa că mi-am luat inima în dinți, prietenul de mână și așteptările de o aripă (le-am aruncat cât colo) și am mers la film.

Înainte de a vorbi despre film, vreau să menționez că Micul prinț a fost dragoste la a doua vedere. Pentru că la prima lectură mi s-a părut o poveste idioată pentru copii - eram prin clasa a 5-a. Maică-mea mi-a zâmbit ciudat și a ascuns cartea. De atunci nu am mai văzut volumul respectiv. 

A doua oară când am citit povestea a fost în liceu, prin clasa a 12-a (în loc să învâț pentru BAC, nerușinata de mine, bla bla bla), mai mult forțat: nu aveam de gând să revin vreodată la povestea lui Saint-Exupéry, dar am primit cadou un volum care cântărea vreo 10 kg (glumesc, doar 1). Volumul respectiv l-am văzut la un târg de carte, dar nu m-a atras deoarece era o antologie de povești și prima era despre micul prinț. Dar băiatul ăla care s-a născut la o distanță de 10 minute de mine (aka fratele meu geamăn) a zis că ar fi o idee bună să mă reîntorc la povești și mi-a pus volumul pe birou. Și uite așa Elena s-a ales cu o carte care arată foarte fancy (cei de la Wordsworth Classics sunt niște oameni de treabă oricum - cărți mai ieftine și totodată calitative nu am mai văzut prin comerț). 

Am recitit povestea Micul prinț și am rămas zombată vreo două zile. Cum de nu mi-a plăcut prima dată? E o carte genială și am fost oarbă de nu i-am văzut farmecul din prima. Dar cred că am o scuză: eram mică și-l vedeam pe Micul prinț ca pe o poveste, nu ca pe o experiență.

Pentru cei care nu știu ce-i cu Micul prinț ăsta: este o poveste pentru oameni mari și începe cu un aviator a cărui avion a căzut în pustiul Sahara. Aici, aviatorul întâlnește un copil blond care-i cere să-i deseneze o oaie. Nu are sens să vă povestesc tot ce se întâmplă în carte, pentru că nu am talent de povestitor și pentru că Micul prinț este o creație cu puține pagini și multe desene - de aceea este deseori confundată cu o carte doar pentru copii.

Și pentru că am îndrăgit povestea atât de mult, m-am codit mult și bine înainte să decid să merg să văd și filmul. Nu voiam să văd o mizerie ordinară care să-mi strice povestea. Noroc de faptul că nu am avut așteptări, pentru că am avut parte de o experiență inedită - să traduc: am bocit tot filmul, iar când micul prinț a vorbit cu Vulpea (porțiunea preferată din carte), am citat în gând fiecare replică.

Nu mă așteptam să bocesc, pentru că, teoretic, știam povestea și nu aveam niciun motiv să vărs lacrimi de crocodil. Dar uite că le-am vărsat și am ieșit cu ochii roșii din cinema. 

În ce privește ecranizarea, mie mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost păstrată esența, că am văzut povestea așa cum am înțeles-o eu, că s-au folosit mai multe tehnici de desen și s-au introdus desenele din carte - care sunt realizate chiar de autor. M-a întristat finalul, deși îmi era deja cunoscut, dar cel mai mult m-a făcut să bocesc aviatorul: în carte acesta este chiar naratorul care eșuează în marea de nisip, povestea fiind bazată pe o experiență din viața scriitorului. Antoine de Saint-Exupéry a dispărut fără urmă în 1944, considerându-se că avionul acestuia a fost doborât de armata germană. Deși câteva segmente din avionul lu is-au găsit de-a lungul timpului, corpul lui Saint-Exupéry nu a fost recuperat niciodată. Tristă soartă, dar și misterioasă, nu?

Deci vă recomand să mergeți să vedeți filmul. Neapărat. Dacă sunteți un copil mare, cu siguranță veți înțelege mesajul.

A, să nu uit: apusurile. Micul prinț iubește faorte mult apusurile. Într-o zi, a vâzut multe-multe apusuri (vreo 44), pentru că planeta lui este mică și-i permite să vadă atâtea apusuri. În ziua în care am văzut filmul, apusul s-a adeverit a fi unul ca din poveste. Ce să zic, Constanța; numai în Constanța am văzut apusuri atât de frumoase, magice și liniștitoare. Și pentru că încă eram sub efectul filmului, apusul mi s-a părut mai deosebit ca niciodată; poate undeva, într-un univers exuperian, micul prinț râde cu vocea lui de clopoțel.