Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.

În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.

Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.

Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.

Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.

Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.

Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.

Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.

Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 

Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 

Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.

Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.

Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 

Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...

Micul prinț și apusurile din Constanța

Am început să scriu acest articol de două ori. De două ori am avut vreo 4-5 paragrafe care nu mi-au plăcut și le-am șters imediat. Nu am mai pățit astfel de stagnări. Nu, nu îmi place stilul meu de a scrie atât de mult încât să-l consider fără cusur. Dar nici nu pot să spun că tot ce scriu are sens. În fine, astăzi - sau mai bine zis, de câteva zile - am vrut să scriu despre povestea Micul prinț și despre apusurile din Constanța. Poate merge a treia oară să scriu despre și să îmi placă. 

Revenind... am aflat despre ecranizarea poveștii lui Antoine (Marie Jean-Baptiste Roger, Count) de Saint-Exupéry acum un an și am fost foarte sceptică, pentru că e foarte dificil să ecranizezi ceva frumos și să nu-i strici tot farmecul. Așa că mi-am luat inima în dinți, prietenul de mână și așteptările de o aripă (le-am aruncat cât colo) și am mers la film.

Înainte de a vorbi despre film, vreau să menționez că Micul prinț a fost dragoste la a doua vedere. Pentru că la prima lectură mi s-a părut o poveste idioată pentru copii - eram prin clasa a 5-a. Maică-mea mi-a zâmbit ciudat și a ascuns cartea. De atunci nu am mai văzut volumul respectiv. 

A doua oară când am citit povestea a fost în liceu, prin clasa a 12-a (în loc să învâț pentru BAC, nerușinata de mine, bla bla bla), mai mult forțat: nu aveam de gând să revin vreodată la povestea lui Saint-Exupéry, dar am primit cadou un volum care cântărea vreo 10 kg (glumesc, doar 1). Volumul respectiv l-am văzut la un târg de carte, dar nu m-a atras deoarece era o antologie de povești și prima era despre micul prinț. Dar băiatul ăla care s-a născut la o distanță de 10 minute de mine (aka fratele meu geamăn) a zis că ar fi o idee bună să mă reîntorc la povești și mi-a pus volumul pe birou. Și uite așa Elena s-a ales cu o carte care arată foarte fancy (cei de la Wordsworth Classics sunt niște oameni de treabă oricum - cărți mai ieftine și totodată calitative nu am mai văzut prin comerț). 

Am recitit povestea Micul prinț și am rămas zombată vreo două zile. Cum de nu mi-a plăcut prima dată? E o carte genială și am fost oarbă de nu i-am văzut farmecul din prima. Dar cred că am o scuză: eram mică și-l vedeam pe Micul prinț ca pe o poveste, nu ca pe o experiență.

Pentru cei care nu știu ce-i cu Micul prinț ăsta: este o poveste pentru oameni mari și începe cu un aviator a cărui avion a căzut în pustiul Sahara. Aici, aviatorul întâlnește un copil blond care-i cere să-i deseneze o oaie. Nu are sens să vă povestesc tot ce se întâmplă în carte, pentru că nu am talent de povestitor și pentru că Micul prinț este o creație cu puține pagini și multe desene - de aceea este deseori confundată cu o carte doar pentru copii.

Și pentru că am îndrăgit povestea atât de mult, m-am codit mult și bine înainte să decid să merg să văd și filmul. Nu voiam să văd o mizerie ordinară care să-mi strice povestea. Noroc de faptul că nu am avut așteptări, pentru că am avut parte de o experiență inedită - să traduc: am bocit tot filmul, iar când micul prinț a vorbit cu Vulpea (porțiunea preferată din carte), am citat în gând fiecare replică.

Nu mă așteptam să bocesc, pentru că, teoretic, știam povestea și nu aveam niciun motiv să vărs lacrimi de crocodil. Dar uite că le-am vărsat și am ieșit cu ochii roșii din cinema. 

În ce privește ecranizarea, mie mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost păstrată esența, că am văzut povestea așa cum am înțeles-o eu, că s-au folosit mai multe tehnici de desen și s-au introdus desenele din carte - care sunt realizate chiar de autor. M-a întristat finalul, deși îmi era deja cunoscut, dar cel mai mult m-a făcut să bocesc aviatorul: în carte acesta este chiar naratorul care eșuează în marea de nisip, povestea fiind bazată pe o experiență din viața scriitorului. Antoine de Saint-Exupéry a dispărut fără urmă în 1944, considerându-se că avionul acestuia a fost doborât de armata germană. Deși câteva segmente din avionul lu is-au găsit de-a lungul timpului, corpul lui Saint-Exupéry nu a fost recuperat niciodată. Tristă soartă, dar și misterioasă, nu?

Deci vă recomand să mergeți să vedeți filmul. Neapărat. Dacă sunteți un copil mare, cu siguranță veți înțelege mesajul.

A, să nu uit: apusurile. Micul prinț iubește faorte mult apusurile. Într-o zi, a vâzut multe-multe apusuri (vreo 44), pentru că planeta lui este mică și-i permite să vadă atâtea apusuri. În ziua în care am văzut filmul, apusul s-a adeverit a fi unul ca din poveste. Ce să zic, Constanța; numai în Constanța am văzut apusuri atât de frumoase, magice și liniștitoare. Și pentru că încă eram sub efectul filmului, apusul mi s-a părut mai deosebit ca niciodată; poate undeva, într-un univers exuperian, micul prinț râde cu vocea lui de clopoțel.