Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.

În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.

Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.

Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.

Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.

Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.

Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.

Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.

Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 

Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 

Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.

Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.

Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 

Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...

Recenzie literară: Donul liniştit (1928) de Mihail Șolohov

Cai pe malul râului. Poză din arhiva personală.

Făcând parte din tezaurul literaturii ruse, alături de Război şi Pace, Fraţii Karamazov și  Ana Karenina, Donul liniştit este  una dintre capodoperele literaturii secolului al XX-lea. Romanul oferă cititorului o frescă a vieții cazacilor de pe malurile Donului, cu tradiţiile şi obiceiurile lor, punându-se accentul  pe contrastul dintre perioada ţaristă și perioada comunistă.

Cea mai mare parte a romanului se petrece în Veshenskaya stanitsa (oraş cazac de pe malurile Donului), unde locuieşte eroul principal, Grigorii Melehov. Acţiunea are loc între anii 1912-1922, incluzând perioada Ţaristă, Primul Război Mondial  şi Războiul Civil (1918-1923), după desfăşurarea Revoluţiei  Ruse din 1917. Viaţa  cazacilor de pe Don şi a lui Grigorii ia o altă întorsătură când începe Primul Război Mondial, rezultatul fiind destrămarea Imperiului Rus şi mai târziu formarea URSS-ului, când pe lângă lupta contra inamicului ţara se împarte în două tabere, după abdicarea ultimului Ţar rus Nicolae al II-lea, venind la putere Partidul Bolşevic. De aici începe sortarea pe menşevici sau Armata Albă – cei care doreau reîntoarcerea Ţarismului (printre care se numărau şi cazacii de pe Don) şi bolşevici sau Armata Roşie (cei ce optează pentru noul regim).

Eroul principal îşi trăieşte liniştit viaţa alături de familie, în satul natal până în momentul în care izbucnește Războiul Civil. Pe tot parcursul romanului, Melehov caută adevărul, încercând să-l găsească  în idiologia comunistă și cea țaristă, dar îl aşteaptă o dezamăgire totală. Dezastrele în viaţa lui vin unul după altul: moartea oamenilor apropiați şi veşnica frică de a nu fi prins şi executat pentru faptele lui din trecut. O mare dramă pentru el o reprezintă dragostea pentru două femei, Axinia, soţia vecinului, prima şi cea mai puternică dragoste şi Natalia, soţia lui, pe care o acceptă cu greu.

Romanul a fost  comentat de critica internațională, generând numeroase controverse. Deşi autorul „oficial” al romanului este Şolohov,  a fost avansată acuzația de plagiat, un argument invocat fiind acela al vârstei autorului – primul volum a apărut în 1928, când scriitorul avea doar 22-23 de ani și doar  patru clase de școală. Viteza cu care au apărut următoarele două volume, cu o diferenţă de mai puţin de un an între ele, a amplificat semnele de întrebare legate de autorul real al cărții. Unul dintre cei care îl învinuiesc pe Şolohov de plagiat este scriitorul Alexandr Soljeniţîn, care demonstrează contrastul față de celelalte lucrări ale lui, mult mai slabe decât Donul liniştit. S-a vehiculat și ideea că autorul real  ar fi  Fyodor Kryukov, un cazac care a luptat de partea Armatei Albe şi a murit de tifos, manuscrisele lui fiind furate şi achiziţionate de Şolohov cu ajutorul socrului acestuia.

Deși paternitatea operei rămâne o enigmă pentru mulți, ea a fost apreciată de lumea criticilor literari, iar Şolohov a luat Premiul Nobel pentru Literatură (1965), motivaţia juriului fiind „…pentru forța artistică și integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viața poporului rus.”.

Recenzie literară: Educația sentimentală (1869) de Gustave Flaubert – albumul unei epoci

Crizanteme. Poză din arhiva personală.

Franța, o țară a romantismului, într-o perioadă boemă, când toată lumea vrea să părăsească orășelul provincial și să plece la Paris, acolo unde toate visele vor deveni realitate, iar viața, ca printr-un miracol, va căpăta un sens. Micii bancheri vor ajunge miliardari, doamnele cu fiice tinere le vor duce pe la baluri, unde un domn cu o avere considerabilă le va cere odrasla de nevastă, iar tinerii abia ajunși la vârsta majoratului, plini de idei infantile și speranțe deșarte, vor pleca în capitală ca să devină avocați de renume.  

Imaginea unui astfel de tânăr este surprinsă în figura lui Frédéric Moreau, care gustă din plin viața Parisului, descoperind pe parcurs jocul de lumini și de umbre de pe scena societății mondene. Frédéric este centrul acestei opere, iar persoana lui atrage în jurul său o mulțime de oameni, total diferiți unul de celălalt, în ”salonul” lor fiind portretizată întreaga societate burheză, și nu numai, a vremii.

Parisul, un munte Olimp al tinerilor din clasa de mijloc, îl întâmpină cu brațele deschise pe tânăr, prinzându-l pentru totdeauna în mrejile sale. Cu un viitor ideal, imaginat de mama sa, cu o înfățișare galantă, admirată de Mareșală și de alte doamne, cu un suflet naiv, pur, întrevăzut de rebela Louise, Frédéric devine un personaj al cărui destin este, în mare parte, dirijat de cei ce-l înconjoară. Ușor influiențabil, acesta ascultă de sfaturile perfide ale lui Charles Deslauriers, un prieten prea puțin adevărat.

Desigur, din viața lui Frédéric nu poate lipsi dragostea, care ia mai multe înfățișări: prima și eterna dragoste o reprezintă doamna Arnoux; o altă dragoste, frivolă, o reprezintă Rosanette Bron, cunoscută și ca ”Mareșala”; Domnișoara Vatnaz, deși nu a reprezentat una dintre iubirile tânărului, face parte din viața lui amoroasă, cunoscund multe detalii mai mult sau mai puțin picante. Pe lângă acestea, Frederic vânează și dragostea altor două femei, a Louisei Roque și a soției bancherului.

În linii mari, romanul lui Flaubert pictează tabloul unei epoci, portretizând în fiecare personaj esențe umane. Oarecum, romanul are loc într-o atemporalitate plasată în Paris, un oraș ce mereu va trezi gânduri romantice și naive. Destinul protagonsitului,  cât și imaginile detaliate ale decorului, întâmplările istorice, idilele amoroase și gândurile fiecărui personaj, împresurate pe parcursul narațiunii, creează o atmosferă relaxantă, plină de culori, făcând cititorul să savureze fiecare capitol, descriere, dialog. Recomand cu multă căldură acest roman în serile ploioase de toamnă sau de iarnă, cu o ceașcă de ceai negru și un cămin cald drept companie.

Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi

Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.

Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 

La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.

Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.

Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 

Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.