Pentru tine, munții vor fi doar niște pietre pe care zeii vor încerca să le arunce în calea ta. Pentru mine, o stâncă va fi sfârșitul visului. Aș vrea să ne întâlnim undeva la mijloc.
Și să pășim, mânați de o dorință arzătoare de a descoperi lumea, unul spre celălalt. Să ne căutăm acolo unde știm că umbrele noastre încă se ridică, molcome, eterne.
Poate că unul dintre noi va ajunge primul și-l va aștepta pe celălalt. Sau poate, crezând că a întârziat, va pleca mai departe, spre noi orizonturi. Dar, în inima mea de ființă muritoare, sper că există ceva ce se numește Soartă, ceva ce ne va spune să așteptăm.
Cum crezi că va fi a noastră reuniune? Ne vom da seama simultan că celălalt a ajuns? Ne vom privi pentru o clipă eternă? Ne vom zâmbi? Sau va fi o fărâmă de timp în care ne vom aminti cine se află în fața noastră?
O să-ți spun cât mi-ai lipsit sau, în felul meu, voi păstra tăcerea, sperând că tu, cum obișnuiai odinioară, îmi vei putea citi chipul, îmi vei putea desluși cele mai intime gânduri doar privindu-mi fruntea ridată?
Necunoașterea este o povară ce nu dispare niciodată. Indeciziile, adunate una câte una, acoperă pământul, ca un strat gros de zăpadă. Tăcerile, mici și mari, stau la baza orașelor din care am vrut să fugim.
Când îmi voi părăsi, odată pentru totdeauna, trupul lipsit de eternitate, mă vei aștepta?