Așteptare

 Pentru tine, munții vor fi doar niște pietre pe care zeii vor încerca să le arunce în calea ta. Pentru mine, o stâncă va fi sfârșitul visului. Aș vrea să ne întâlnim undeva la mijloc.

Și să pășim, mânați de o dorință arzătoare de a descoperi lumea, unul spre celălalt. Să ne căutăm acolo unde știm că umbrele noastre încă se ridică, molcome, eterne. 

Poate că unul dintre noi va ajunge primul și-l va aștepta pe celălalt. Sau poate, crezând că a întârziat, va pleca mai departe, spre noi orizonturi. Dar, în inima mea de ființă muritoare, sper că există ceva ce se numește Soartă, ceva ce ne va spune să așteptăm.

Cum crezi că va fi a noastră reuniune? Ne vom da seama simultan că celălalt a ajuns? Ne vom privi pentru o clipă eternă? Ne vom zâmbi? Sau va fi o fărâmă de timp în care ne vom aminti cine se află în fața noastră?

O să-ți spun cât mi-ai lipsit sau, în felul meu, voi păstra tăcerea, sperând că tu, cum obișnuiai odinioară, îmi vei putea citi chipul, îmi vei putea desluși cele mai intime gânduri doar privindu-mi fruntea ridată?

Necunoașterea este o povară ce nu dispare niciodată. Indeciziile, adunate una câte una, acoperă pământul, ca un strat gros de zăpadă. Tăcerile, mici și mari, stau la baza orașelor din care am vrut să fugim.

Când îmi voi părăsi, odată pentru totdeauna, trupul lipsit de eternitate, mă vei aștepta?

Recenzie literară: Legendary (Caraval, #2) de Stephanie Garber (2018)

Noaptea în care Scarlett câștigă jocul organizat de Legend este plină de veselie; toți participanții se distrează, dansează și se bucură de magia din jur, însă Tella, a cărei găsire a reprezentat cheia spre trofeu, este nefericită. Bea, dansează cu oricine și ajunge la un moment dat în brațele unui necunoscut, care-i pune-n palmă o monedă.

Tella are un secret bine păzit: un prieten, căruia i-a scris de nenumărate ori și i-a cerut să-i găsească mama în schimbul unui serviciu: numele adevărat a lui Legend. Dacă Scarlett refuză să vorbească despre mama lor, Tella are multe amintiri legate de acastă femeie și se învinuiește pentru faptul că aceasta a dispărut.

Donatella era pasionată de bijuteriile mamei sale și la un moment dat, găsește în cutia cu pietre prețioase un set de cărți de jucat și acestea se adveresc a fi foarte frumoase, magice și periculoase. Dintre toate, îi atrage atenția Aracle, cartea care-ți arată viitorul. Mama o găsește pe Tella cu cărțile în mâini și a doua zi dispare, iar fata rămâne doar cu Aracle, cu amintirile despre mama ei și cu inima frântă.

Deși Caraval se organizează o singură dată pe an, la scurt timp după încheierea acestuia Legend anunță că va mai ține un spectacol în Elantine, pentru a celebra ziua de naștere a reginei. Aici, Tella are ocazia să afle ceea ce-și dorește prietenul ei - numele lui Legend, însă acesta - prietenul - se adeverește a fi un personaj pe care îl cunoaște deja; un personaj foarte periculos.
În aceste împrejurări, tânăra află lucruri despre trecutul mamei sale, despre cărțile de joc ce țin în frâu Sorțile, puteri distrugătoare care tind să iasă din nou la suprafață. În același timp, trebuie să facă o alegere: să afle numele adevărat a lui Legend și astfel să își plătească datoria față de prietenul misterios sau să se asigure că acesta nu va afla care este identitatea magicianului, pentru a proteja omenirea. Deși alegerea pare a fi una simplă, la mijloc apare mama ei și toate secretele acestei femei, iar Tella nu poate să renunțe atunci când adevărul este atât de aproape.
Dacă în primul volum toată magia spectacolului se răsfrânge asupra lui Scarlett și jocul este unul aparent lipsit de pericole vitale, în Legendary jucătorii își dau seama că această ediție s-ar putea să fie mai aproape de realitate, iar evenimentele - palpabile.
Magia spectacolului, culorile și personajele din prima carte se regăsesc și în cel de-al doilea volum, însă totul este mai potențat, iar personajele suferă o transformare: Scarlett începe să ascundă lucruri față de Tella, Julian trece pe planul doi, Dante, un personaj aproape secundar din Caraval, începe să o urmărească pe Tella și să apară în cele mai ciudate momente. Protagonista, despre care cititorul nu află prea multe în primul volum, manifestă trăsături bine definite în Legendary. Nu pot să zic că ea mi-a plăcut mai mult ca Scarlett, însă a evoluat binișor, iar relațiile pe care le construiește cu cei din jur sunt credibile.
Mi-a plăcut acest volum, dar nu la fel de mult ca primul. Dacă în Caraval totul era lipsit de malițiozitate, în Legendary realitatea începe să se schimbe, spectacolul devine o luptă, iar soarta personajelor și implicit, a umanității, devine incertă. Totuși, antagoniștii din cel de-al doilea volum sunt bine reprezentați, mi-a plăcut modul în care arată unele dintre Sorți, puterea pe care o au și modul în care influențează realitatea.
Cel de-al treilea volum, Finale, urmează să apară pe 7 mai și abia aștept să aflu cum se termină povestea surorilor Dragna și a oamenilor care le sunt dragi.

Recenzie literară: Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini (2007)

Atunci când am început să citesc Splendida cetate a celor o mie de sori, nu mi-aș fi imaginat că-mi va plăcea atât de mult. Am terminat cartea și încă mă gândesc la cele citite, la cât de multă emoție conține fiecare capitol și cât de dragi mi-au devenit personajele. Nu am mai citit alte cărți semnate de autor, dar mi-am propus să o fac anul acesta, pentru că tot am auzit despre Khaled Hosseini. Deși prima pe listă era Vânătorul de zmeie, am decis să încep cu această carte (o mai văzusem la o prietenă și la câteva fete dintr-un book club).

Romanul începe cu povestea lui Mariam, o fetiță ce locuiește în apropierea orașului Herat. Este un copil ilegitim, iar tatăl său, Jalil, un om de afaceri foarte bogat, o vizitează o dată pe săptămână. Când împlinește 15 ani, fata decide să-și viziteze tatăl în oraș, dar este ignorată de către acesta. Când se întoarce acasă, o găsește moartă pe mama sa, care se sinucide crezând că fiica a abandonat-o pentru totdeauna. Drept urmare, fata este luată de către Jalil în casa lui și în scurt timp este măritată cu forța cu Rasheed, un pantofar cu vreo treizeci de ani mai în vârstă decât ea, care o duce în Kabul.

Partea a doua o are în miezul acțiunii pe Laila, o fetiță ce și-a petrecut toată viața în Kabul, în același cartier cu Rasheed, alături de părinți intelectuali și un prieten drag, Tariq, un tânăr din vecini. Deși viața ei pare să fie roz, unde are prietene iubitoare, se pregătește să devină o persoană educată și începe să se gândească la un posibil viitor cu Tariq, Laila este prinsă în războaiele timpului, plecare sovieticilor din țară, venirea la putere a mujahaideen-ilor și începutul unei ere negre pentru femeile din Afganistan, unde acestea sunt asuprite, li se interzice absolut orice libertate de care au avut parte în vremea sovieticilor și, evident, sunt forțate să își ascundă chipul sub burka.

În urma unei explozii, familia ei este ucisă, iar Laila ajunge în casa lui Rasheed și a lui Mariam, unde își dă seama că a rămas însărcinată cu copilul lui Tariq și pentru a-i asigura acestui copil un viitor, acceptă să se căsătorească cu Rasheed. Desigur, această nouă soție a lui Rasheed nu-i pică bine lui Mariam, care la cei aproape patruzeci de ani ai săi nu a reușit să-i dăruiască un copil.

Povestea celor două femei nu are cum să nu te sensibilizeze. Viața sub același acoperiș a două persoane ce provin din medii diferite, alături de un soț patriarhal și abuziv, situația politică din anii 90 ai secolului trecut, mizeria și foametea, dar și iubirea, care este diferită pentru fiecare în parte, transformă Splendida cetate a celor o mie de sori într-un roman frumos prin durerea pe care o portretizează. 

Mariam și Laila sunt foarte diferite, dar te atașezi de ele aproape imediat. Rasheed, deși este un tiran violent, nu este lipsit de umanitate. Tariq mi-a amintit mult de Inman din Cold Mountain, deși nu este la fel de prezent în acțiune precum alte personaje. Aziza, copilul dorit, reprezintă speranța într-un viitor unde există și bine, iar Zalmai, fiul lui Rasheed și al Lailei, este un element ce umanizează fața severă a tatălui său.

Splendida cetate a celor o mie de sori e un roman ce mi-a arătat cât de importantă este, de fapt, educația oferită unui popor și cât de mult este asuprită femeia (încă!) în unele părți ale lumii și cât de privelegiată sunt eu și femeile din  jurul meu în ceea ce privește libertatea de mișcare, de gândire și drepturile de care ne bucurăm.

Am aflat și puțină istorie a Afganistanului și evenimentele ce au marcat această țară din anii 60 ai secolului trecut (când s-a născut Mariam) până în anii 2000, războaiele duse din interese ce nu aveau de-a face cu populația pașnică, durerea și pierderile aduse mamelor și soțiilor în timpul războaielor.

Senzația pe care o lasă lectura este de o melancolie apăsătoare, o stare depresivă și un discomfort continuu și o dorință arzătoare de a schimba lucrurile din trecut, de a îndemna personajele să ia alte decizii și să nu regrete viața pe care au trăit-o. Finalul, deși are o notă optimistă, nu m-a consolat. Nu am putut trece peste anumite lucruri și am mari regrete în ceea ce privește soarta unuia dintre personaje. Cu toate acestea, Splendida cetate a celor o mie de sori este o lectură superbă, care mă face să mă gândesc doar la cum ar fi fost lucrurile dacă anumite evenimente nu ar fi avut loc; dacă anumite personaje ar fi spus altceva; dacă, dacă, dacă...

PS: Tomata cu scufiță, la care am văzut această carte, a scris pe blogul ei despre aceasta, vă invit să citiți recenzia ei aici.

Recenzie literară: Spovedania unui preot ateu de Ion Aion (2017)

Spovedania unui preot ateu de Ion Aion a fost una dintre senzațiile Bookfest 2017. Cel puțin, eu așa am perceput cartea respectivă, despre care s-a vorbit - și încă se vorbește - mult, mai ales pe internet. Deși am fost la târgul de carte, nu mi-a trecut prin minte să o achiziționez și după mi-a părut rău - nu o mai găseam pe la librăriile pe unde am trecut și nici la Bookfestul din Iași, care a avut loc cu ocazia FILIT. Mare mi-a fost norocul cu Secret Santa de la facultate, că am primit volumul în preajma sărbătorilor. Și un moment mai potrivit ca 25 decembrie pentru a începe lectura nici că se putea găsi.

Volumul începe cu descrierea de către personajul principal - preotul - cum are loc o zi obișnuită din viața sa ca slujitor al domnului. Mersul pe la babe nesuferite pentru a le împărtăși sau pentru a le asculta poveștile, înmormântări cu pomeni, bețivii satului, viața de rahat în care se chinuie să trăiască.

Mi-a plăcut cum a început cartea: o imagine a vieții pe care o duce un om care, lipsit de ambiție și de o șiră a spinării, decide să ia drumul preoției de gura mamei, nu pentru că asta și-ar fi dorit de fapt. Zilele îi sunt monotone, observând cum înflorește moartea în jurul său, într-un sat plin de oameni bătrâni, bolnavi și bețivi, care încearcă din răsputeri să trăiască, să nu piardă lupta pentru viață. 

Pe la jumătatea cărții tonul naratorului se schimbă, acțiunea începe să devină din ce în ce mai axată pe personajul principal, care-i arată cititorului că pe lângă viața în sutană, mai este capabil de câteva încercări de a trăi așa cum și-ar fi dorit de fapt - prietenia cu Andrei, fost coleg de seminar, dar care a ales viața în afara lăcașelor sfinte și este fericit acolo unde e. 

Tot în acestă perioadă, preotul află un lucru neplăcut, care-l apropie din ce în ce mai mult de moarte, de propria moarte, iar conștientizarea acestui lucru îl face să pună în practică un plan foarte ciudat...

Spovedania unui preot ateu nu este o carte de căpătâi. Nu are tendința - și nici pretenția - de a schimba un om și toate valorile în care acesta crede. Este un volum scris de un bărbat care se urăște pe sine și totodată, tot ceea ce-l înconjoară. Nu pentru că ar fi un om rău, ci pentru că e un om, cum ziceam mai sus, lipsit de tărie de caracter. Știu că acțiunea este bazată pe fapte reale, nu știu în ce măsură sau în ce procentaj, dar ceea ce am înțeles eu din acest volum este că un om și-a dat seama prea târziu de faptul că nu trăiește și că ceea ce face acum nu-l reprezintă deloc. Și acest lucru, lăsând la o parte lipsa de calități pe care ar trebui să le aibă un preot, este foarte trist. Eu cel puțin m-am găsit în situația în care-l compătimeam pe autor și condiția în care era. Asta nu înseamnă că am fost de acord cu atitudinea față de enoriașii săi, dar la urma urmei, nu poți înțelege pe deplin un om până când nu te regăsești în locul lui.

Volumul a fost interesant și promițător la început, ca pe la mijloc să devină ceva destul de banal, iar spre final să se transforme în literatură fantastică. Interesantă această trecere de la un stil la altul, făcută relativ natural, doar că pe mine nu a reușit să mă facă să întrevăd în aceste rânduri o capodoperă. 

Spovedania unui preot ateu nu este sub nicio formă o carte ce schimbă lumea din jur. Dacă o citești ca atare, fără a o privi ca un îndemn la a-ți schimba ideile religioase, este un jurnal al unui om care este singur într-o lume pe care nu a ales-o niciodată. Ion Aion nu încearcă să converstească un creștin la ateism și nici nu încearcă să-l asigure pe ateu că există o zeitate. Mi-a plăcut mult o idee din carte, cum că faptul că el este un necredincios nu înseamnă musai că îi urăște sau că îi desconsideră pe cei care aleg să creadă într-o forță supremă. Unii oameni, pur și simplu, au nevoie de prezența unei entități supreme care să le ușureze viața, căreia să i se închine și să creadă că aceasta îi ajută în tot ceea ce fac. Unii oameni sunt mult prea slabi pentru a face față vieții așa cum este ea, dură, incorectă, lipsită de compasiune pentru furnica pe nume om. 

Nu am citit deloc despre autor sau despre ce anume a stat în spatele acestei cărți și ce impact a avut publicarea acesteia asupra vieții sale. Nu mă interesează, tot ce am vrut să știu despre carte se află printre filele sale. 

Romanul lui Ion Aion este o lectură ușoară, pe alocuri grețoasă datorită descrierilor amănunțite a unor lucruri, dar foarte apropiată de realitate - un limbaj simplu, dur, plin de emoția de care este copleșit autorul.  

Spovedania unui preot ateu nu este sub nicio formă  un îndemn la rebeliune; este jurnalul intim al unui om ce se lovește de viață și nu știe cum să o trăiască.

Recenzie literară: Autoportretul unui visător cu ochii deschiși de Artur Lundkvist (1966)

Autobiografiile sub formă de jurnal sunt o formă aparte de a face cunoștință cu un scriitor. Am ales să citesc Autoportretul unui visător cu ochii deschiși din mai multe motive: mi-a plăcut nespus de mult titlul, nu știam cine este Artur Lundkvist și cu ce se mănâncă, mi s-a făcut dor de citirea unui jurnal.

Artur Lundkvist reprezintă o figură interesantă pe scena literară suedeză: poet, critic și membru al uniunii scriitorilor, este cel mai bine cunoscut pentru numeroasele traduceri din spaniolă și franceză în limba natală. Câțiva scriitori a căror opere au fost traduse de Lundkvist se numără printre laureații premiului Nobel. 

Autoportretul începe cu o scenă din copilărie, unde Artur se naște într-o zonă rurală, unde prețul se pune pe munca fizică și nu cea intelectuală. De mic decide să devină scriitor și se luptă cu înverșunare cu piedicile reprezentate de familie, situația socială și financiară, dar la o vârstă fragedă reușește să plece de acasă și să descopere marele orașe din țară și nu numai. Viața de student, de colaborator la diferite ziare, întâlnirile cu diferite personalități literare a timpului, jurnale de călătorie, dificultatea de a scrie și nu în ultimul rând, viața amoroasă sunt acele momente pe care Lundkvist le discută cu sine însuși în cartea de față, sub forma unui interviu virtual.

Îmi place modul în care a fost concepută această cronică a propriei vieți, cu întrebări scurte, dar relevante din partea ”reporterului” și răspunsuri lungi, dar la subiect, a ”intervievatului”. Stilul autorului de a-și descrie propria viață este interesant și antrenant, căci e destul de dificil să vorbește despre tine cu tine.

E puțin probabil să citesc vreo operă de-a lui Artur Lundkvist în viitorul apropiat din varii motive, dar cartea de față, sau mai bine zis jurnalul-interviu mi-a dat impresia că l-am cunoscut pe autor, că dacă ajung vreodată să-i citesc o carte, cred că o voi vedea din altă perspectivă față de cineva care nu cunoaște omul din spatele cuvintelor.