Un pic de magie nu strică! În postarea de azi vă prezint câteva cărți a căror lectură m-a dus pe tărâmuri noi și mi-au creat stări de spirit cel puțin greu explicabile.
I.
Nouăsprezece
trandafiri (1980) de
Mircea Eliade
Un buchet misterios este găsit la ușa cuplului Damian, proaspăt întorși
din luna de miere. Întrebarea este: cine a trimis buchetul? Cu ce ocazie? Dar
după o numărătoare minuțioasă, cifra de 19 trezește amintiri demult uitate...
Pasiunea, misterul, iubirea și timpul demult pierdut reprezintă esența
cărții de față, a cărei trăsătură fantastică aduce cititorul lângă personaje.
Maestrul Pandele, brusc transformat dintr-un scriitor plictisit într-un
dramaturg entuziasmat, Niculina, femeia ce-și caută tatăl, privind lumea cu
ochi de demon, Laurian Serdaru, fiul pierdut, dar și Eusebiu Damian însuși sunt
personaje ale căror vieți se întâlnesc, brusc, pentru a schimba realitatea
pentru totdeauna.
Dacă aș dezlega misterul buchetului de 19 trandafiri, care, de altfel,
semnifică o dragoste mare, eternă, această recenzie și-ar pierde tot farmecul.
Voi lăsa în umbră evenimentele, cuvintele, gesturile personajelor, însă pot să
afirm că sfârșitul m-a lăsat într-o stare ciudată, de mister etern, care
persistă pe tot parcursul cărții; nu există o limită între realitate și magie,
între timp și spațiu, doar un buchet de trandafiri ce stârnește întrebări fără
răspuns, amintiri atemporale și viscolul unei nopți de iarnă în Sibiu, ajunul
Crăciunului...
II.
Dragoste în vremea holerei (1985) de Gabriel García Márquez
Tot timpul m-a fascinat modul în care scrie Márquez: imaginile
orientale, realitatea și iluzia, pierzându-se într-un spațiu fără timp,
personajele himerice și totodată, viu conturate. Dragostea în vremea holerei
este un alt tărâm necunoscut, plasat, aparent, într-o epocă anume și
într-un loc bine definit.
Tema morții, a iubirii și a timpului este întâlnită în multe opere, dar
nicăieri atât de profunde și mistice ca în opera lui Márquez: nicăieri acestea
nu se împletesc într-un fir narativ aparent dezordonat, evenimentele
amestecându-se între ele, revenind la un punct, sărind apoi mult mai departe în
timp...
Frumusețea femeii, în viziunea lui Márquez, a fost mereu reprezentată
de o personalitate, nu doar un chip frumos. Astfel, Fermina Daza, o tânără
imprevizibilă, puternică, și totodată firavă și indecisă, nu atrage inima lui
Florentino Ariza doar prin înfățișarea ei, ci și prin modul de a gândi,
sălbăticia de căprioară, capacitatea de a simți profund un sentiment. Pe de
altă parte, Florentino Ariza nu reprezintă un ideal tipic masculin:
bolnăvicios, ciudat, enigmatic și foarte persistent, acesta își va păstra
imaginea pe tot parcursul vieții, fără ca timpul să-și poată lăsa amprenta
asupra lui.
O dragoste imposibilă în timpul unei molime ucigașe: holera. Lumile
celor doi oameni există în timpuri diferite, urmându-și cursul în direcții
diferite. Căsătorită, alături de un soț iubitor, copii frumoși și respectul
unanim în oraș, Fermina Daza nu se întreabă niciodată de soarta lui Florentino,
care în acest timp urcă pe scara socială, pierzându-se în valurile iubirilor
carnale. Oare dragostea are vârstă? Această întrebare și-o pun copiii Ferminei,
Fermina însăși, dar nu și Florentino, pentru care totul este clar.
Romanul Dragoste în timpul holerei, deși savuros, mi-a lăsat o
senzație de sfărșit atemporal, un sentiment de ceva neterminat. Realitatea
narării, împăienjenită de iluzii, colorată în cuvinte ciudate și imagini paradisiace
reprezintă universul celor doi îndrăgostiți, acest lucru plasând romanul într-o
lumină aparte. Personajele ajutătoare, deși apar foarte puțin, nu sunt
conturate vag, căci imaginea lor rămâne bine ancorată în acțiune. Totuși,
sentimentul de tristețe continuă să urmărească cititorul pe tot parcursul
romanului.
III.
Valea pasiunilor (2001) de Lidia Jorge
Am avut o oarecare reținere în a face o recenzie acestei cărți. Am
cumpărat-o într-o librărie ce mirosea a ceai și scorțișoară și vară caldă și m-a
atras atât titlul, cât și coperta.
Nu știu nimic despre autoare și nici nu am auzit despre ea sau Valea
pasiunilor până recent. Totuși, tind să cred că literatura portugheză și
spaniolă reprezintă o cu totul altă lume – căci maniera romanului mi-a amintit
de Márquez și atmosfera unei lumi mistice, necunoscute omenirii, ce înflorește
în paginile romanelor sale. Așa a fost și în cazul povestirii despre omul ce
desena păsări.
Walter Dias reprezintă enigma fiicei sale, care, totodată, îi este și
nepoată. Într-o lume micuță și limitată, Valmares, Walter este un neadaptat, un
fiu de agricultor ce nu iubește pământul și munca, un vântură-lume, după
cum îi spune tatăl. Fiind atât de diferit de frații săi, acesta este cunoscut
drept un soldat vicios, obsedat de pătura lui soldățească –despre care se zic
lucruri urâte, dar și un pictor talentat ce își exprimă dragostea pentru păsări
prin reproducerea fidelă a acestora pe petice de hârtie.
Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoată” pentru
Walter, ”soră” pentru verișorii ei, o ființă tăcută ce își reamintește imaginea
tatălui intrând teptil în camera ei. Celelalte personaje nu fac altceva decât
să intensifice senzația de mister ce acoperă orășelul, plasând-o pe fiica lui
Walter pe o scenă vizibilă tuturor, mai puțin cititorului.
Valea pasiunilor are un final deschis, ce oferă spațiu de gândire și
reprezentare pentru cititor, cât și o ușoară urmă de melancolie după ceva,
sentiment ce este, de altfel, impregnat în paginile și personajele cărții. Mi-a
plăcut foarte mult povestirea pentru că are o urmă ușoară de tristețe și
lectura lasă un gust dulceag-amar, pecetluind un univers aparte, plin de mister
și miros de flori de smochin din Valmares...
IV.
Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian
Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi
tânăra a început să privească lumea cu alți ochi. Toate năzbâtiile din trecut i
se păreau foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu,
un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind ” blond, slab și
urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă
i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și
verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri citind, cântând și trăind adolescența. În următoarea iarnă li
s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și
serile împreună.
În cea de-a treia iarnă, Adriana pleacă în vacanța de Crăciun la niște
rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello Viorin,
compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și
Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl
refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.
Orașul cu salcâmi înfățișează în toată
splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, fiind
o lectură perfectă pentru adolescente, dar mai ales pentru oamenii mari care
vor să-și amintească de iubirile din liceu.
Ce cărți magice ați citit de curând?