Trei cărți optimiste

Vi s-a întâmplat să citiți cărți scrise într-o manieră optimistă, care cumva asigură cititorul că totul va fi bine și că viața, cu tot cu dificultățile ei, este totuși pictată în culori vii? Astăzi voi vorbi despre trei cărți care – cred eu – sunt pline de viață.

 

I.                   Un oraș ca Alice (1950) de Nevil Shute

Cu toții ne dorim o viață mai frumoasă, un soare blând deasupra capului, un umăr drag pe care să visăm; totuși, tindem să complicăm lucrurile, uitând să observăm acele mici bucurii ce ne înconjoară.

Londra, o dimineață rece, cețoasă. O ceașcă de cafea tare și un testament în față. Moștenitoarea – o englezoaică tânără, Jean Paget,  povestea vieții ei fiind subiectul principal al naratorului, Noel.

Jean a trăit în Malaya, unde împreună cu un alt grup de femei a reușit, cumva, să treacă peste ororile războiului. Întoarsă acasă, dactilografa de la Pack & Levi descoperă că a devenit deținătoarea unei sume frumoase, pe care decide să o investească cu cap, în primul rând, mulțumind oamenilor care au ajutat-o în timpul războiului; în al doilea rând, tânăra se aventurează până în Australia, pentru a-l găsi pe salvatorul ei, martirul din război, despre care credea că a murit.

Iubirea poate schimba multe lucruri, poate transforma apa în sânge, iar distanțele mari nu pot fi și nici nu vor fi vreodată un impediment.

Un oraș ca Alice, scrisă de Nevil Shute, nu este una dintre cele mai serioase și filozofice cărți; totuși conturează o poveste foarte frumoasă, plasată în limitele unui real puțin abstract, despre simplitatea oamenilor cu sufletul mare și gesturile de care aceștia sunt capabili. Desigur, iubirea joacă un rol major, se conturează un triunghi amoros, dar cu marginile foarte pale, căci rațiunea unui personaj nu distruge fericirea celorlalte două.

Mi-a plăcut cartea, scrisă într-o manieră simplă, cu personajele mai mult sau mai puțin conturate, fiecare însă având o câte o trăsătură greu de confundat. Potrivită pentru serile înăbușitoare de vară – scenele din Anglia, sau diminețile reci de iarnă – locurile exotice din Malaya, cartea cuprinde în sine o lume frumoasă, plăcută, lăsând o anumită siguranță că totul, până la urmă, va fi bine.

II.                Femeia de la picioarele bărbatului meu (2010) de Valeria Florea-Dascăl

Cartea în sine prezintă doar nuvele, împărţite în cinci capitole mai mari: O vară cu lilieci, Îngheţuri devremi, Continentul Vienez, De patru ori femeia şi Fericire - floare de nu-mă-uita. Iniţial, am avut impresia că Femeia de la picioarele bărbatului meu  este un titlu de roman, însă am rămas puţin dezamăgită că am găsit altceva – părere ce s-a schimbat pe parcurs.

Ca de obicei, titlul cărţii mi-a captat atenţia, după care nu am mai fost în stare să las cartea din mâini până ce nu am terminat-o. E autobiografică, seamănă mult cu un jurnal intim, cu multe detalii şi sentimente printre rânduri. Am asemănat-o cu jurnalul lui Mihail Sebastian – au în comun tristeţea pe care o lasă fiecare cuvânt, frază şi pagină. Femeia de la picioarele bărbatului meu  descoperă o lume urâtă în care naratoarea încearcă să vadă frumosul; o lume în care familia înseamnă iubire, iar munca la televiziune – fericire. Mi-a plăcut și modul în care autoarea îl conturează pe soțul ei, evenimentele din viața cuplului și iubirea nemărginită pe care o poartă bărbatului care i-a marcat viața.

O carte absolut superbă, deşi, după părerea mea, dedicată femeilor. Mi-a părut rău când am citit ultimul rând: ca o visare, s-a terminat. Filele cărţii m-au făcut să mă gândesc mai profund la ce fac şi ce am, şi ce ar trebui să preţuiesc cel mai mult – viaţa, familia, inima.

III.             Accidentul (1940) de Mihail Sebastian

Totul începe cu un accident stupid de tramvai, unde victimă este o profesoară de franceză, Nora. Omul care o ajută să ajungă acasă este un avocat pe nume Paul, care în acea seară împlinește 30 de ani. Nora îi organizează aniversarea spontan și un pahar de șampanie savurat lent se transformă într-o noapte de dragoste, după care Paul pleacă fără să-și ia rămas bun.

Paul e îndragostit de Ann, o pictoriță tânără, pe care o iubește nebunește, dar care îi provoacă deziluzii dureroase. Ann nu apare în roman decât la sfârșit, dar amintirea ei vie se oglindește în mintea lui Paul pe tot parcursul cărții. Idila celor doi se stinge după nenumăratele ei „evadări” din viața lui, plecări, vacanțe, vernisaje care pentru ea însemnă, adesea, noi iubiri. Conștientizarea bruscă a acestor lucruri despre iubita sa și realitatea crudă îl fac pe Paul un om neputincios, care nu mai reușește să găsească sensul vieții. Accidentul din seara când împlinește 30 de ani îi schimbă viața: dimineața o găsește pe Nora în apartamentul său. Ea îi propune o vacanță la munte. Deși nu pare încântat de această idee, Paul cedează și pleacă împreună cu Nora.

Accidentul nu este, cu siguranță, o capodoperă, dar este un roman care îți rămâne în suflet ca un fel de adiere a unei povești simple, tandre, a unui om plecat în căutarea propriului suflet. Discursul clar, relatarea într-un limbaj simplu, dar frumos a poveștii te fac să ai sentimentul că, de fapt, nu ai citit o carte, ci ai auzit o întâmplare povestită, în tren, de un prieten vechi. Cu toate acestea, autorul a reușit să creeze personaje viu conturate, fiecare cu problemele, cu caracterul și cu sentimentele sale. Nu lipsește nici drama, nici seriozitatea și nici profunzimea  sentimentelor. Printr-o operă de o simplitate uluitoare, autorul reușește să zugrăvească o lume în care noi înșine ne putem regăsi, în care personajele pot fi, de fapt, oameni care ne înconjoară.

Simplificând oarecum povestea, am putea conchide că Accidentul ne demonstrează că și bărbații suferă din dragoste, că nu toate femeile sunt la fel și că o vacanță la munte poate schimba soarta cuiva…

Cărți magice

Un pic de magie nu strică! În postarea de azi vă prezint câteva cărți a căror lectură m-a dus pe tărâmuri noi și mi-au creat stări de spirit cel puțin greu explicabile.

I.                   Nouăsprezece trandafiri (1980) de Mircea Eliade

Un buchet misterios este găsit la ușa cuplului Damian, proaspăt întorși din luna de miere. Întrebarea este: cine a trimis buchetul? Cu ce ocazie? Dar după o numărătoare minuțioasă, cifra de 19 trezește amintiri demult uitate...

Pasiunea, misterul, iubirea și timpul demult pierdut reprezintă esența cărții de față, a cărei trăsătură fantastică aduce cititorul lângă personaje. Maestrul Pandele, brusc transformat dintr-un scriitor plictisit într-un dramaturg entuziasmat, Niculina, femeia ce-și caută tatăl, privind lumea cu ochi de demon, Laurian Serdaru, fiul pierdut, dar și Eusebiu Damian însuși sunt personaje ale căror vieți se întâlnesc, brusc, pentru a schimba realitatea pentru totdeauna.

Dacă aș dezlega misterul buchetului de 19 trandafiri, care, de altfel, semnifică o dragoste mare, eternă, această recenzie și-ar pierde tot farmecul. Voi lăsa în umbră evenimentele, cuvintele, gesturile personajelor, însă pot să afirm că sfârșitul m-a lăsat într-o stare ciudată, de mister etern, care persistă pe tot parcursul cărții; nu există o limită între realitate și magie, între timp și spațiu, doar un buchet de trandafiri ce stârnește întrebări fără răspuns, amintiri atemporale și viscolul unei nopți de iarnă în Sibiu, ajunul Crăciunului...

II.                Dragoste în vremea holerei (1985) de Gabriel García Márquez

Tot timpul m-a fascinat modul în care scrie Márquez: imaginile orientale, realitatea și iluzia, pierzându-se într-un spațiu fără timp, personajele himerice și totodată, viu conturate. Dragostea în vremea holerei este un alt tărâm necunoscut, plasat, aparent, într-o epocă anume și într-un loc bine definit.

Tema morții, a iubirii și a timpului este întâlnită în multe opere, dar nicăieri atât de profunde și mistice ca în opera lui Márquez: nicăieri acestea nu se împletesc într-un fir narativ aparent dezordonat, evenimentele amestecându-se între ele, revenind la un punct, sărind apoi mult mai departe în timp...

Frumusețea femeii, în viziunea lui Márquez, a fost mereu reprezentată de o personalitate, nu doar un chip frumos. Astfel, Fermina Daza, o tânără imprevizibilă, puternică, și totodată firavă și indecisă, nu atrage inima lui Florentino Ariza doar prin înfățișarea ei, ci și prin modul de a gândi, sălbăticia de căprioară, capacitatea de a simți profund un sentiment. Pe de altă parte, Florentino Ariza nu reprezintă un ideal tipic masculin: bolnăvicios, ciudat, enigmatic și foarte persistent, acesta își va păstra imaginea pe tot parcursul vieții, fără ca timpul să-și poată lăsa amprenta asupra lui.

O dragoste imposibilă în timpul unei molime ucigașe: holera. Lumile celor doi oameni există în timpuri diferite, urmându-și cursul în direcții diferite. Căsătorită, alături de un soț iubitor, copii frumoși și respectul unanim în oraș, Fermina Daza nu se întreabă niciodată de soarta lui Florentino, care în acest timp urcă pe scara socială, pierzându-se în valurile iubirilor carnale. Oare dragostea are vârstă? Această întrebare și-o pun copiii Ferminei, Fermina însăși, dar nu și Florentino, pentru care totul este clar.

Romanul Dragoste în timpul holerei, deși savuros, mi-a lăsat o senzație de sfărșit atemporal, un sentiment de ceva neterminat. Realitatea narării, împăienjenită de iluzii, colorată în cuvinte ciudate și imagini paradisiace reprezintă universul celor doi îndrăgostiți, acest lucru plasând romanul într-o lumină aparte. Personajele ajutătoare, deși apar foarte puțin, nu sunt conturate vag, căci imaginea lor rămâne bine ancorată în acțiune. Totuși, sentimentul de tristețe continuă să urmărească cititorul pe tot parcursul romanului.

III.             Valea pasiunilor (2001) de Lidia Jorge  

 

Am avut o oarecare reținere în a face o recenzie acestei cărți. Am cumpărat-o într-o librărie ce mirosea a ceai și scorțișoară și vară caldă și m-a atras atât titlul, cât și coperta.

Nu știu nimic despre autoare și nici nu am auzit despre ea sau Valea pasiunilor până recent. Totuși, tind să cred că literatura portugheză și spaniolă reprezintă o cu totul altă lume – căci maniera romanului mi-a amintit de Márquez și atmosfera unei lumi mistice, necunoscute omenirii, ce înflorește în paginile romanelor sale. Așa a fost și în cazul povestirii despre omul ce desena păsări.

Walter Dias reprezintă enigma fiicei sale, care, totodată, îi este și nepoată. Într-o lume micuță și limitată, Valmares, Walter este un neadaptat, un fiu de agricultor ce nu iubește pământul și munca, un vântură-lume, după cum îi spune tatăl. Fiind atât de diferit de frații săi, acesta este cunoscut drept un soldat vicios, obsedat de pătura lui soldățească –despre care se zic lucruri urâte, dar și un pictor talentat ce își exprimă dragostea pentru păsări prin reproducerea fidelă a acestora pe petice de hârtie.

Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoată” pentru Walter, ”soră” pentru verișorii ei, o ființă tăcută ce își reamintește imaginea tatălui intrând teptil în camera ei. Celelalte personaje nu fac altceva decât să intensifice senzația de mister ce acoperă orășelul, plasând-o pe fiica lui Walter pe o scenă vizibilă tuturor, mai puțin cititorului.

Valea pasiunilor are un final deschis, ce oferă spațiu de gândire și reprezentare pentru cititor, cât și o ușoară urmă de melancolie după ceva, sentiment ce este, de altfel, impregnat în paginile și personajele cărții. Mi-a plăcut foarte mult povestirea pentru că are o urmă ușoară de tristețe și  lectura lasă un gust dulceag-amar, pecetluind un univers aparte, plin de mister și miros de flori de smochin din Valmares...

IV.             Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian

Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi tânăra a început să privească lumea cu alți ochi. Toate năzbâtiile din trecut i se păreau  foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu, un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind ” blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri citind, cântând și trăind adolescența. În următoarea iarnă li s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și serile împreună.

În cea de-a treia iarnă, Adriana pleacă în vacanța de Crăciun la niște rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello  Viorin, compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.

Orașul cu salcâmi înfățișează în toată splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, fiind o lectură perfectă pentru adolescente, dar mai ales pentru oamenii mari care vor să-și amintească de iubirile din liceu.

Ce cărți magice ați citit de curând?