Salutare!
Am început luna în formă - cu trei cărți la activ, una începută în octombrie, două pe întâi, dar m-am lămurit repede care-i treaba cu un anumit titlu. Adică am început luna cu un abandon, dar asta e, mergem mai departe :)
The Lies We Steal de Monty Jay este prima carte din seria The Hollow Boys și este un dark romance. Eu nu mă dau în vânt după acest subgen, dar titlul a ieșit cartea lunii noiembrie la bookclubul la care particip și am zis să-i dau o șansă - o șansă care a ținut fix două capitole. Am citit cartea în engleză, deci nu pot da vina pe traducere pentru tonul absolut ridicol pe care-l abordează personajul masculin. E un adolescent, dar vorbește de parcă ar fi un bărbat trecut de 30 de ani din 1950. Fiind dark romance, personajele principale sunt criminali - romaticizați, de altfel, și adevărul e că nu (mai) sunt atrasă de astfel de povești. Mi se pare și o combinație ciudată rău între ya, pentru că personajele sunt elevi la un liceu, și romance, unde apar și scene picante. Nu a apărut nicio astfel de scenă în primele capitole, dar direcția în care se îndreaptă povestea clar nu e una care să mă facă să vreau să îmi consum timpul cu acest volum.
Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, pe atât de dezamăgită am fost de această carte. Regatele sfărâmate de N.K. Jemisin urmărește o tânără oarbă, care are un talent aparte la pictură. Evenimentele au loc la zece ani după ce se întâmplă în Cele O Sută de Mii de Regate și autoarea pune accent pe cum se schimbă lumea, în special cea a muritorilor, după finalul primei cărți. Deși partea de fantasy e cea care m-a împins să ajung până la 39% din carte, din păcate pentru mine nu a fost suficientă, pentru că partea de romance primează aici, și într-un mod absolut neinteresant pentru mine. Protagonista, Oree, e oarbă, dar vede magia din jur, și asta a fost cea mai faină parte până unde m-am oprit. Oree este, din motive absolut necunoscute, atractivă pentru toți cei din jur, deși ea ca personaj e plictisitoare rău, până la pagina 148, unde m-am oprit, a leșinat de cel puțin patru ori. Nici faptul că apare un triunghi amoros (și cred că nu va fi singurul) nu a fost de ajutor, pentru că nu îmi place deloc acest trope. Oree e foarte #notlikeothergirls și poate că acum câțiva ani nu m-ar fi deranjat asta, dar după ce am citit mai multe cărți în același registru, pentru mine a devenit cam obositor. Drept urmare, nu voi continua nici acest volum, nici seria - deși sistemul magic, relațiile dintre zei și urmașii lor, politica din univers sunt interesante, dar partea de romance - și protagonista din acest volum - strică toată experiența.
Xingu de Edith Wharton este o povestire scurtă, dar atât de inteligent și amuzant scrisă, încât s-a simțit cât un roman. Pe scurt, pe la începutul anilor 1900, un grup de doamne din înalta societate au un club literar, unde se discută doar cărți simandicoase - una dintre participante e luată la doi păzește de organizatoarea clubului când spune că „nu am citit cartea lunii, am citit altceva, de distracție”. Pentru doamnele acestea, să citești de distracție era efectiv sfârșitul lumii, iar autoarea descrie scena foarte amuzant. La una dintre ședințe, este invitată o autoare foarte populară, și din una în alta, discuția ajunge la Xingu, doar că... niciuna dintre doamnele de la club nu-și amintesc să fi citit cartea, ba nici nu știu ce înseamnă cartea, dar nu au de gând să pară picate din copac, așa că... discuția despre Xingu se adevrește a fi o aventură. Edith Wharton descrie foarte bine înalta societate a vremii (ea însuși făcând parte din aceasta), aerele de superioritate și frica de a nu pica de incult, atmosfera din inima unui club de carte, unde totuși există o ierarhie foarte rigidă. E o povestire alertă și amuzantă, perfectă pentru fanii autoarei, cum sunt eu, sau pentru cititorii care vor să facă cunoștință cu scriitura lui Edith Wharton.
Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie e cartea lunii decembrie la bookclubul la care particip, dar cum nu m-am înțeles cu cartea lunii noiembrie, vezi mai sus, am decis să mă apuc de asta. E o poveste construită după rețeta clasică a autoarei: un grup foarte mare de personaje, relații de familii complicate plus cel puțin un secret murdar, un spațiu restrâns, o crimă odioasă, un detectiv cu un spirit de observație excelent, Hercule Poirot. Aici avem un bătrân bogat, avar și cam răutăcios, care-și ține în frâu copiii, iar de Crăciun decide să-și invite nu doar niște rude îndepărtate, ci și pe copiii adulți pe care ori i-a renegat, ori i-a îndepărtat prin comportamentul său. În ajunul Crăciunului bătrânul este ucis în propria casă, plină de oameni, ziua în amiaza mare, și aici intră în scenă Poirot, gata să-l ajute pe omul legii care se ocupă de caz. Fiecare personaj e suspect, rufăria murdară începe să fie scoasă la suprafață, iar Poirot trebuie să afle cine și de ce l-a omorât pe bătrân. Mi s-a părut un volum standard pentru Christie, mie mi-a plăcut, nu am mai citit demult ceva semnat de autoare, dacă vă place „rețeta” autoarei, cu siguranță e o carte potrivită pentru perioada sărbătorilor.
You`ve Reached Sam de Dustin Thao este un YA care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de acest gen, pentru că e o poveste scrisă exact ca acele cărți pe care le citeam acum mai bine de cinci ani, când YA nu era preponderent despre frământările hormonale ale personajelor. Premisa e cât se poate de sumbră - Julie e o adolescentă de șaptesprezece ani ce tocmai iși pierde iubitul, pe Sam, într-un accident rutier. Nu e gata să-și ia adio, se izolează de lume și simte că totul în jurul ei se năruie. Într-un moment de disperare, îl sună, știind foarte bine că e inutil, dar spre surpriza ei, Sam îi răspunde. Romanul explorează impactul pe care-l are moartea lui Sam asupra lui Julie, dar și asupra familiei, prietenilor, a colegilor de școală și a comunității. Dustin Thao conturează într-un fel duios modul în care Julie încearcă să facă față pierderii, să se împace cu asta, iar legătura pe care o are cu Sam e una specială, și chiar dacă pe Sam îl cunoaștem doar din perspectiva lui Julie și a oamenilor ce l-au cunoscut, este evident că a fost genul acela de om ce e prea bun pentru lumea asta și pleacă prea devreme. Mi-a plăcut foarte mult povestea, chiar dacă a fost pe alocuri previzibilă. Personajele sunt realiste, se comportă și gândesc ca niște adolescenți, iar toate acele mici momente despre care-și amintește Julie sau despre care discută cu Sam sunt absolut înduioșătoare. Și procesul de doliu, cu toate etapele sale, mi s-a părut reușit portretizat. Singurul minus, pentru mine, a fost felul în care toți cei din jurul protagonistei cumva încearcă să-i grăbească procesul de a trece peste, inclusiv familia lui Sam, ceea ce mi s-a părut un pic cam forțat - din partea lor. Din acest motiv, am scăzut o stea - nu mi se pare normal să-i spui cuiva care tocmai a pierdut un om drag hai, treci peste, viața merge înainte.
Ce dor mi-a fost de un roman detectiv old school, iar Wilkie Collins cu a sa Piatra lunii nu m-a dezamăgit. Ca atmosferă de mister, aș compara cartea cu un alt volum citit luna asta, Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie. Dacă în romanul Agathei Christie avem de-a face cu o crimă, în Piatra lunii e vorba despre un furt, într-o casă respectabilă, unde sunt foarte mulți oameni, nobili și slujitori deopotrivă. Aici, narațiunea are loc pe o perioadă mai lungă de timp, urmărim firul narativ din mai multe perspective, astfel autorul oferind o imagine amplă despre eveniment - dispariția unei pietre prețioase din sertarul deținătoarei. Avem o anchetă foarte întortocheată, multe necunoscute, multe bârfe și acuzații, câteva drame și chiar tragedii, totul acoperit de o alură de mister și de tăcerea personajelor-cheie din această situație. Mi-a plăcut foarte mult să mă reîntorc la Wilkie Collins, la poveștile pe care le țese cu atâta măiestrie și fler. Aveam volumul de mult timp pe listă și mă bucur că în sfârșit am ajuns la e.
Femeia-Demon. 4000 de ani de mituri, seducție și mister de Sarah Clegg a fost o lectură captivantă despre parcursul demonilor de sex feminin de-a lungul istoriei. De la Lamashtu, zeița-demon la care apelau femeile rugându-se pentru o sarcină fără complicații, o naștere ușoară și protecție pentru copiii lor, la Lamia, văzută drept un monstru ce mănâncă copii în antichitate, la Lilith, presupusa primă soție a lui Adam, izgonită din Eden pentru că a vrut să fie egala bărbatului său, în scrierile biblice, la sirene, văzute de către victorieni drept opusul idealului feminin, la imaginea de vampă din filmele mute de la începutul secolului trecut, la viziunea actuală asupra acestui demon feminin, atât de schimbat și modificat, iubit și urât de-a lungul timpului. Volumul mi-a plăcut mult datorită atât documentării ample și a explicațiilor de ce, și cum, și în ce fel o zeitate „a migrat” dintr-o porțiune geografică în alta, obținând sau pierzând anumite trăsături/puteri, dar și datorită modului absolut revoltător, exemplificat cu lux de amănunte, în care femeia frumoasă, puternică, ce știe ce vrea, a fost demonizată, la propriu și figurat, de către bărbat - în special de către fețele bisericești și de către societatea victoriană, ceva mai recent - secole și secole la rând. Cu siguranță este un volum interesant atât din punct de vedere antropologic, cât și mitologic, pe care-l recomand dacă subiectul vă captează atenția.
Cartea orașelor este un volum colectiv de povestiri scurte, unde șaisprezece autori români contemporani au fost invitați să scrie o povestire despre orașul lor/care are loc în orașul lor de baștină. Unele povestiri mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin, câteva au fost plictisitoare de-a binelea și unele m-au făcut curioasă de alte texte semnate de autorii respectivi. E o antologie pe care o recomand dacă vreți să descoperiți voci noi în literatura română contemporană și dacă vreți să citiți despre orașul vostru natal văzut prin ochii altcuiva.
Quicksand de Nella Larsen urmărește viața Helgăi Crane, o tânără care nu reușește să-și găsească locul în societatea americană din anii 1920. Fiica unei mame albe, imigrantă din Danemarca, și a unui tată negru, care a dispărut din peisaj și nu i-a fost alături, Helga predă la o școală pentru negri din Sud, dar simte că nu se integrează în peisaj. Decide să plece în Nord și să-și găsească rostul, ulterior ajungând în Harlem, și mai târziu, în Danemarca. Romanul urmărește felul în care protagonista încearcă să se adapteze, să-și găsească locul într-o lume unde ea nu este nici albă, nici afro-americancă și prin ochii Helgăi observăm cum este percepută de către comunitatea din Harlem, dar și cum o văd danezii. E un roman puternic influențat de autobiografia autoarei și a fost interesant de urmărit modul în care o persoană cu sânge amestecat e percepută de societatea americană și cea daneză din anii 1920. Protagonista, ca persoană, nu mi-a plăcut în multe instanțe, dar mi s-a părut credibilă, iar zbuciumul ei sufletesc a fost bine conturat.
Ultima lectură terminată pe luna asta a fost The Ghost Stories of Edith Wharton - mereu e o plăcere să mă reîntâlnesc cu autoarea. Titlul cuprinde opt povestiri horror, cu/despre fantome, acțiunea având loc în perioada victoriană sau edwardiană. Chiar dacă nu toate mi-au plăcut în egală măsură, m-am delectat cu stilul lui Edith Wharton de a creiona personaje și de a crea o atmosferă acaparatoare - de data asta, una întunecată și misterioasă. Preferatele mele au fost The Triumph of Night și Bewitched.
Nu m-am putut liniști până nu m-am asigurat că termin luna cu dnf-s :D Better Than the Movies de Lynn Painter e un ya despre prima dragoste și despre cum nu tot ce zboară se și mănâncă, iar ceea ce-ți dorești, de fapt, deseori se poate afla chiar sub nasul tău. Am rezistat doar două capitole - nu știu dacă e stilul de scriere, sau efectiv nu mai rezonez cu literatura ya de acest tip, dar protagonista nu mi-a trezit niciun interes și mi-a fost evident cine urmează să fie marea iubire și care va fi marea dezamăgire pe parcursul cărții. Sau poate că am citit atât de multe cărți din acest gen, încât povestea e foarte previzibilă și sincer nu am niciun chef să citesc o carte ce seamănă cu multe altele pe care le-am lecturat.
The King of Elfland`s Daughter de Lord Dunsany era pe lista mea de foarte mult timp, dar am putut asculta până la capitolul 3, mai departe am știut că nu are sens să insist. E un old school fantasy, dar scris într-un fel atât de plictisitor și pretențios, încât nici varianta audio, care la mine e ultima încercare în a citi un titlu, dacă nu merge pe hârtie sau format ebook, nu a funcționat. Asta e, nu toate poveștile fantasy scrise în secolul trecut sunt la nivelul lui Tolkien.
Acestea au fost lecturile lui noiembrie. Voi ce ați mai citit?
