Bilanț literar: Octombrie 2025

 Salutare și bine v-am (re)găsit pe blog!

Ne apropiem cu pași rapizi de sfârșitul toamnei, dar până atunci, haideți să vă povestesc un pic despre ce am citit în octombrie - o lună care s-a adeverit, literar vorbind, destul de încărcată emoțional.

Pădurea umbrelor de Anca Manole a fost o lectură sumbră, plină de durere, iar autoarea a reușit absolut minunat să transmită trăirile personajului principal. Narațiunea are loc din perspectiva Anei, o femeie ce tocmai află că e însărcinată. Ar vrea să-i spună imediat soțului ei, Tudor, dar acesta este atât de înrădăcinat într-un proiect, încât nici nu observă că femeia de lângă el se schimbă. Cei doi urmează să plece într-un sat uitat de lume, aflat la marginea unei păduri, și să filmeze un documentar despre credința omului de la țară în Iele. Dar, atunci când ajung la fața locului, Ana începe să simtă că pădurea o cheamă, iar tot ceea ce urmează să se întâmple e învăluit de ceață, mister și groază. 

Tare mult mi-a plăcut această carte - atmosfera creată, limbajul, dar mai ales, trăirile Anei. Anca Manole transformă cititorul în jurnalul tinerei, căruia Ana i se destăinuie fără pic de reținere, și intrăm în mintea, dar mai ales în sufletul acestei femei. Romanul abordează teme precum maternitatea, căsnicia, destinul, singurătatea, nevoia de a fi văzut și uneori, poate, doar îmbrățișat, fără prea multe cuvinte. Pădurea umbrelor e un thriller psihologic cu elemente din mitologia română și o urmărim atât pe Ana și gândurile acesteia, cât și viața unei comunități restrânse, ce reacționează într-un anumit fel atunci când „oamenii de la oraș” vin pentru a tulbura apele. Mi-a plăcut felul în care se împletesc misterul și cotidianul, supranaturalul și realitatea, sentimentele și gândurile Anei în antiteză cu felul în care privește Tudor lumea. Pădurea umbrelor nu e doar despre o pădure, în care, conform sătenilor, sălășluiesc Ielele, Frumoasele, ci e un roman și despre pădurea sufletului unui om, despre umbrele pe care cei din jur nu le observă.

Deși e o carte relativ scurtă, te ține în priză, e plină de povești dureroase, despre oameni și despre destine, despre curgerea lentă a timpului și despre felul în care cel de lângă tine poate să-ți transforme viața, despre credințe vechi și despre dorințe străvechi, ce sunt parte din firea omului încă de la începutul lumii.

Milo prin lumina bucuriei și valea tristeții  semnat de Monica Mereuță și ilustrat de Theodora Morărescu este o carte scrisă pentru copii, dar și ca adult, ai ce învăța din ea. Un arici simpatic trece prin mai multe stări, și încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, doar că uneori soarele parcă nu mai strălucește ca altă dată, merele coapte nu au același gust dulce, iar viața pare să se transforme într-un drum lung și întunecat. E un volum deloc stufos, dar care ajută un copil - și un adult, de ce nu - să înțeleagă de ce uneori o dăm dintr-o extremă în alta și de ce nu poți fi bucuros tot timpul, chiar dacă, aparent, nu s-a schimbat nimic.

Sofia vrea să fie păpușă este un volum pe care am pus ochii încă de când autoarea, Loredana Voicilă, și-a anunțat debutul și ca autoare, ea fiind traducător literar. Tare mi-a plăcut această poveste simpatică, ilustrată de Miruna Prunache, despre cum o fetiță visează să devină păpușă, pentru a nu face lucrurile plictisitoare pe care trebuie să le facă, doar că... și păpușile au problemele lor, iar Sofia urmează să afle asta pe propria piele. O poveste despre dorințe, despre urmările deciziilor pe care le luăm, și despre prieteniile pe care le legăm în cele mai bizare împrejurări.

Nu mai știu când a fost ultima lună în care nu am abandonat nicio carte, dar octombrie nu se poate lăuda cu așa ceva :) The Kiss Curse de Erin Sterling este o poveste numai bună de citit în octombrie, când toamna e la ea acasă, când poveștile cu și despre fantome ies din cele mai întunecate cotloane, când vrei să te lași învăluit de misterele dintr-un orășel mic din munți, unde vrăjitoarele trăiesc printre muritori, fără a renunța la esența lor, fără a se da de gol (poate doar un pic). Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, The Ex Hex, pe atât de mult m-a plictisit acesta. Deși poveștile din cele trei cărți din serie sunt standalone, aici protagonista este un personaj ce mi-a plăcut mult în prima carte, dar care a fost acolo un personaj secundar. Ei bine, nu-mi place de ea aici, dar deloc. Relația ei cu masculul alfa - pardon, interesul romantic, nu pare să se bazeze pe nimic decât „vai ce bine arată”. Am citit un sfert din carte și nu s-a întâmplat nimic relevant, personajele se detestă reciproc dar totodată ar vrea să se trezească în același pat, elementul de magie e prezent, dar parcă împrăștiat în toate colțurile, iar atmosfera generală e una de așteptare. Cartea asta încearcă să fie de toate - și small town romance, și cozy mistery, dar în opinia mea, eșuează la ambele capitole.

Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli este un volum ce a fost ales cartea lunii la bookclubul Oanei, și ca să fiu sinceră, altfel nu aș fi ajuns să citesc cartea de față. Este un thriller - și eu tind să evit genul, pentru că atunci când nu pot empatiza cu personajele principale (și în thrillere de obicei acestea nu sunt tocmai niște persoane de treabă), abandonez cartea. Noelle W. Ihli are o abordare diferită în Întreabă de Andrea - urmărim perspectiva a trei femei, toate trei fiind victimele unui individ dubios. Toate trei sunt moarte, și le observăm trăirile pe parcursul „vieții de apoi”, doar că ele sunt încă prinse între lumi și participă, neputincioase, la evenimentele ce au loc. Nu au cum să-l oprească pe răufăcător - oare? - și la început le urmărim pe fiecare în parte. Pe parcurs, cele trei fire narative se întâlnesc, iar de aici încolo, povestea zboară. Mi-a plăcut foarte mult narațiunea, evenimentele, felul în care autoarea portretizează firea umană. Am apreciat cum a pus accent pe faptul că orice femeie, indiferent de statut social, vârstă sau experiență de viață, poate fi victima unui individ ce-și maschează cu iscusință adevărata natură. Elementul de online dating e realist ancorat în poveste, iar experiențele celor trei victime, înainte de a fi ucise, portretizează foarte bine cât de ușor poate o femeie să devină o victimă, chiar dacă-și ia toate măsurile să evite Răul, chiar dacă face totul cum trebuie pentru a evita astfel de finaluri. Violența împotriva femeilor, femicidul, lipsa unui sistem care să le apere - sunt teme dureros de detaliate în Întreabă de Andrea, expunând un sistem și o societate ce nu sunt (încă) pregătite să-și apere femeile. E o carte ce mi-a dat de gândit și sper că inițiativele precum Întreabă de Andrea vor fi din ce în ce mai multe și mediatizate.

Povești cu scriitoare și copii, o antologie coordonată de Alina Purcaru, e o carte pe care nu plănuiam să o citesc - nici nu auzisem de ea, până când mi-a apărut pe pagina principală de pe Vinted (de unde mi-am tot luat cărți în ultima perioadă). Nici nu am citit descrierea, rămăsesem cu ideea că e o antologie unde fiecare povestire e scrisă de o autoare împreună cu un copil, dar cât de mult puteam să mă înșel! Cu toate acestea, e un volum care parcă a venit în viața mea exact la momentul potrivit. E, de fapt, o invitație a Alinei Purcaru, adresată altor scriitoare, de a-și împărtăși experiența despre cum s-a schimbat scriitoarea din aceste femei odată ce au devenit mame. Cum s-au schimbat tabieturile, dacă scrisul a avut de suferit, dacă s-a schimbat ceva - și ce răspunsuri viscerale au venit!

Scriitoarea din mine s-a înfipt în aceste texte, pentru că, adevărul este următorul: nu cunosc personal nicio scriitoare care să fie și mamă, și cum relația mea cu scrisul s-a schimbat drastic, aveam nevoie de perspectiva cuiva aflat în aceeași situație. Și, chiar dacă multe dintre autoarele din acest volum au oferit și o rază de speranță în textele foarte intime, de altfel, pe care le-au împărtășit, realitatea este una relativ sumbră. Ca să scrii, ai nevoie de liniște, de timp, de susținerea familiei, de un loc al tău, și sunt n factori ce duc la dificultatea de a crea un astfel de „habitat”. Mi-a plăcut mult să văd cum unele scriitoare au avut parte de ajutor, la începutul drumului de mămiciție, și au putut să se concentreze, fie și pentru o oră pe zi, pe scris. Altele au sacrificat porțiuni importante din relațiile lor cu familia, sau chiar copilul, pentru a ajunge să poată scrie. Altele au abandonat scrisul în totalitate, unele autoare au reluat scrisul când copiii au mai crescut, iar o mică parte nu s-au oprit niciodată (cele ale căror copii au fost niște bebeluși și toddleri foarte înțelegători). Povești cu scriitoare și copii este un volum compus din file de jurnal, ce nu e menit să te învețe ceva, ci să împărtășească experiențele a diferitor mame, ce au în sânge scrisul și care au jonglat, fiecare cum au putut, cu maternitatea și scriitura. Nu cred că e o carte de interes pentru publicul larg, dar pentru mine clar a fost ceea ce trebuie. 

Frunze de dor de Ion Druță urmărește viața dintr-un sat moldovenesc de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, unde găsim case pline de femei, copii și bătrâni, unde băieții mici visează să devină soldați, adolescenții la iubire, iar adulții - la ce să pună pe masă. Îl urmărim pe Gheorghe, flăcău rămas fără tată, pentru care grija și iubirea cea mare este pământul, dar când dă cu ochii de Rusanda, o copilă gingașă, simte cum vine primăvara în sufletul lui. O urmărim pe Rusanda, singurul copil, cum îi înflorește sufletul atunci când îl vede pe Gheorghe, și cum visează această copilă la un viitor în care soarele nu apune niciodată. O urmărim pe Domnica, fiica mijlocie dintr-o familie mai nevoiașă, ce simte că se află mereu în umbra celei mai bune prietene ale sale, Rusanda. Trofimaș, fratele mai mic a Domnicăi, visează la cadourile pe care o să i le aducă fratele lor mai mare, aflat pe front, și vede lumea în culorile în care numai un copil o poate face. Și-l urmărim și pe Scridon, un tânăr ce știe deja ce vrea de la viață, dând dovadă de o șiretenie periculoasă. Frunze de dor nu e o carte stufoasă, dar e plină de emoție și sapă adânc în viața unei comunități rurale, cu grijile, bârfele, iubirile, dezlegările sale. Scriitura e lirică și ajunge pînă la suflet, nu am fost nici măcar o clipă indiferentă la ce se întâmplă cu personajele pe parcursul lecturii.

Eu nu sunt genul care să plângă la cărți - ultima dată asta s-a întâmplat la o carte în care se dezbotea relația protagonistei cu mama, am citit-o proaspăt postpartum, poate că hormonii erau de vină, poate textul în sine. Dar ca să revin - pe tot parcursul Frunze de dor îmi venea să vărs lacrimi. De nostalgie, de durere pentru personaje, de dor după o copilărie îndepărtată. E un volum absolut minunat și cred că-l voi reciti cândva în viitor.

Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, de la epoca fanariotă până la domniile pământene de Constantin Gane este al doilea volum din seria Trecute vieți de doamne și domnițe și, ceva mai stufos decât primul (din ediția citită de mine), m-a ținut ancorată în filele istoriei. Fiind o non-ficțiune, relatează viețile femeilor de la curte - așa cum a binevoit istoria să le păstreze. E lucru mare să poți găsi informații despre doamnele și domnițele voievozilor din secolul XVIII-XIX, dar Constantin Gane reușește, și le transpune într-un mod atât de fascinant, încăt ficțiunile precum același Game of Thrones pălesc la capitolul intrigi de la palat, războaiele dintre familii, lupta pentru avere și faimă. Consider că este o lucrare ce arată în detaliu viața de la curte, istoriile familiilor, motivele care i-au împins pe anumiți domnitori să ia o decizie sau alta, dar e și o carte prin intermediul căreia vedem cum era tratată femeia pe vremuri, ce rol avea, pe lângă cel de mamă, și ce influență a avut o Doamnă sau o Domniță în destinul țării pe vremea domniei soțului sau tatălui ei.

Hunt, Gather, Parent: What Ancient Cultures Can Teach Us About the Lost Art of Raising Happy, Helpful Little Humans de Michaeleen Doucleff este o carte de parenting, dar eu am perceput-o mai mult drept un studiu antropologic. Autoarea, mama unei fetițe extrem de „sălbatice”, Rosy,  a călătorit împreună cu aceasta și a locuit în inima a trei comunități ce secole la rând au fost nomade și/sau sunt vânători/culegători. Scopul a fost să vadă cum aceste culturi, departe de a fi „vestice”, își cresc copiii, și cât de mult diferă abordarea lor față de a noastră. Fără a încerca să ofere sfaturi despre cum să crești copii (ceea ce mie nu-mi place absolut la cărțile de parenting, de asta și le evit), autoarea povestește despre ce observă în inima acestor comunități, despre dinamica dintre adulți și copii, despre cum aplică ea anumite lucruri și cum răspunde copilul ei la acestea. Tare mi-a plăcut volumul datorită imaginii de ansamblu pe care o oferă autoarea despre cum sunt crescuți copiii în zone izolate din lume, și datorită explicațiilor privind anumite aspecte normalizate în societatea noastră. Cum am ajuns să fim izolate în perioada de maternitate, când sute de ani femeile nu și-au crescut singure copiii și mereu au avut un sat lângă, făcând parte din acesta? De ce copiii stau atât de prost la capitolul somn, de ce există certuri înainte de culcare, de ce trebuie să doarmă n ore, între ora x și ora y? Sunt doar câteva aspecte pe care le acoperă autoarea, susținută evident de cercetările unor profesori universitari, ce se documentează foarte bine, săpând în trecutul nostru, a oamenilor. Într-un fel, cartea asta a fost și un pic deprimantă - pentru că am rezonat cu multe aspecte din viața noastră, a societății, ce au fost eliminate sau pierdute de-a lungul timpului, în numele progresului sau din interesul cuiva complet neavizat, dar care a avut notorietate. Drept urmare, strict istoric vorbind, este absolut clar că în ziua de azi e mai greu să crești un copil decât a fost vreodată. La capitolul cercetare, autoarea aduce în discuție multe studii care să-i susțină afirmațiile, ceea ce am apreciat enorm, iar la capitolul descriere a propriei experiențe ca mamă am apreciat că și-a expus vulnerabilitatea, fără a încerca să ascundă sub preș sau să minimizeze dificultățile pe care le-a avut cu propriul copil.

Acestea au fost lecturile lui octombrie. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Septembrie 2025

Bine v-am găsit la finalul primei luni din această toamnă!

A fost o lună... mai dificilă. La început, am abandonat două cărți aproape la foc automat, apoi cheful meu de citit și-a luat zborul cine știe încotro... dar unele perioade sunt mai bune, altele mai puțin productive, așa că să purcedem la bilanțul pentru septembrie.

Drawn to Him este o antologie de povestiri romance, 18+, dar nu am putut trece de prima povestire, cea semnată de Willow Winters. Personajele au niște ieșiri cel puțin dubioase, scriitura e foarte cringe și mi-am pierdut orice interes pentru povestirile ce urmau în volum. Ce înseamnă o primă povestire ce nu a mers la cititor!

Cu Ne răspândim de Iain Reid chiar am tras de mine să nu o abandonez, pentru că auzisem despre carte de la Loredana, Bookinista08, și cum avem gusturi similare, eram sigură că povestea o să-mi placă. Dar nu a fost cazul - urmărim o bătrână ce ajunge într-un azil, toți îi spun că defunctul ei soț, împreună cu ea, a luat decizia asta, dar femeia nu-și amintește. Cu cât se întâmplă mai multe lucruri, cu atât e mai neclar dacă evenimentele ce se perindă chiar au loc, sau mintea femeii joacă feste. Am citit cam 30-40 % din poveste și am simțit că pur și simplu nu mă pot împăca cu stilul de scriere. Capitolele au fost scurte, dialogurile interesante, dar nu am putut rezona cu vocea narativă.

Art Nouveau de Cynthia Orzsag e un titlu pe care-l aveam pe listă de foarte mult timp și l-am și vânat (e sold out peste tot) pe Vinted, așa că atunci când l-am văzut, l-am și cumpărat instant. Premisa e tare simpatică: Leon e un vântură-lume, nepotul unui bogătan, care-l trimite în România, mai exact în Constanța, să-i aducă un tablou. Despre acesta se spune că a fost distrus, dar bătrânul afirmă că se află în Cazinou și că trebuie să-l aibă. Îi promite lui Leon, tânăr, chipeș și falit, să-i asigure viitorul din punct de vedere financiar dacă îi aduce acel tablou, iar Leon, care nu se dă la o parte de la nicio afacere, oricât de curată sau necurată ar fi, purcede la drum. Însă în Constanța este luat un pic prin surprindere de Zoe, o chelneriță și actriță la Cazinou, care-l întrigă. Leon nu știe care-i treaba cu fata - care pare acum naivă, acum misterioasă, acum dă dovadă de o maturitate deloc potrivită cu vârsta ei. În plus, în jurul Cazinoului încep să plutească zvonuri despre bărbați ce s-au îndrăgostit iremediabil și și-au pierdut inima mării, auzind un cântec venit din adâncuri...

Mi-a plăcut romanul, limbajul a fost natural, iar autoarea a transmis în puține pagini o poveste plină de evenimente. Relația dintre protagoniști se conturează foarte bine, complex și veridic. Misterul din jurul Cazinoului și a tabloului e ca un ghem de ață - se încâlcește acolo unde nu te aștepți. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai clar în ce perioadă istorică suntem - uneori aveam impresia că e 1920, uneori că e 2000. Finalul... înțeleg de ce a fost cum a fost, dar mi-ar fi plăcut să fie ceva mai dezvoltat, în mai multe capitole.

Per total, Art Nouveau m-a ținut în priză, m-a imersat în poveste, a construit personaje complexe în puține pagini, iar dialogul a fost punctul forte.

Fabule moderne de Tatiana Țîbuleac este primul volum semnat de autoare, și e „doar” o colecție de povestiri scurte, dar ce povestiri! În doar o pagină, maxim trei, Tatiana Țîbuleac deapănă o viață de om, arătând realitatea pentru o femeie, un bătrân, un copil din spațiul post-sovietic, ce încearcă să ducă o viață bună. Autoarea are un fel de a-și alege cuvintele care atinge în mine corzi despre care nici nu știam că sunt acolo și efectiv mă face să trăiesc stările și emoțiile personajelor sale. Am citit cele două romane semnate de autoare înainte de volumul ei de debut, și simt că stilul a rămas același - dur, tranșant, care ajunge până în cele intime colțuri ale sufletului cititorului. Abia aștept să-i citesc romanul ce tocmai s-a lansat.

Jasper de Lulu Moore este primul volum dintr-o serie de povești romance stand alone, despre jucători profesioniști de hochei. Simțeam nevoia să citesc ceva ușurel, un contemporary sports romance fără prea multă dramă, iar cartea lui Lulu Moore a fost perfectă. Ușor puerilă pe alocuri, Jasper urmărește cum se construiește relația de dragoste între două personaje foarte diferite. Protagonista are 38 de ani și e dezamăgită în dragoste - bărbatul ce i-a fost alături mulți ani a dat-o la o parte, iar ea se simte pierdută. Protagonistul dă peste tânără la o cafenea și se îndrăgostește pe loc, iar după ce cei doi se reîntâlnesc, Jasper decide că trebuie să o cucerească. Ce mi-a plăcut în carte este faptul că atracția dintre cei doi este palpabilă și protagoniștii nu ajung în pat în al doilea capitol. E destul de credibil felul în care navighează prin propriile frici și traume și cum ajung să fie împreună. Au fost momente în care am zis că e puțin probabil ca x să se comporte într-un fel în situația y, dar nu au fost deranjante. Per total, dacă vreți un sports romance drăguț, cu personaje mature și cu slow burn, vă recomand cartea asta.

Povestiri din garaj de Goran Mrakic este a doua întâlnire a mea cu autorul, și mi-a plăcut să regăsesc stilul de scriere, umorul și dialogul colorat a personajelor lui Mrakic. Deși mi-a plăcut volumul, cred că pentru cineva din Timișoara, sau care a trăit în Timișoara în perioada revoluției și a anilor 90, cartea asta ar fi ca o întoarcere în trecut. Vă recomand cartea dacă vreți să știți ce simțea, cânta, plângea și respira Timișoara, de la cartierele mărginașe până la buricul orașului, prin intermediul unor tineri prinși între două lumi opuse.

Cum să crești copii puternici mental de Dr. Daniel G. Amen și Dr. Charles Fay a început promițător, dar m-a pierdut foarte repede pe parcurs. Multe informații îmi erau cunoscute deja, problema nu a fost asta, ci modul arogant și ipocrit de abordare a unor situații. Nu am rezonat cu mentalitatea de americani, unde autorii spun ceva de genul „ te vom învăța cum să crești copii puternici și independenți ca să nu te trezești în situația că ai un copil de 18-24 de ani și încă stă cu tine,” ”dacă copilul tău e lent de dimineață și pierde autobuzul spre școală, pune-l să plătească benzina dacă trebuie să-l duci tu la școală,”, etc, etc.

La un moment dat, sunt descrise tipurile de părinți (elicopter, permisiv, instructor militar etc.) și autorii afirmă că nu e ok să faci x sau y, nu e ok să faci chestii „pentru că tu știi mai bine”, ci trebuie și explicat - potrivit vârstei copilului - de ce faci așa și nu altfel. Mai târziu, la capitolul despre limite, unul dintre autori prezintă o situație în care nu își lasă copilul adolescent să meargă la concert DOAR PENTRU CĂ POATE, pentru că el impune limite, nu pentru că e periculos/nu își permite/etc. Am mai răsfoit cartea, am dat de niște „sfaturi” cu care eu nu rezonez deloc (printre acestea - în capitolul privind educația sexuală a adolescentului, autorii propun metoda abstinenței drept a fi cea corectă, când sunt nșpe mii de situații ce demonstrează că nu e deloc eficientă). Poate cărțile de parenting nu sunt de mine, poate am idei foarte diferite de ce propun autorii, cert este că am simțit pe parcursul lecturii o deviere mai mult spre spiritual decât spre științific, sfaturile oferite fiind de multe ori de tipul old school, ambalate diferit. Să nu mai spun de situațiile ipotetice create, unde nu a fost deloc credibil cum reacționa o tabără sau alta (situații de tipul and then everyone clapped). 

Asleep de Banana Yoshimoto e un volum ce pur și simplu nu m-a implicat afectiv în poveste, stilul autoarei plictisindu-mă instant. Urmărim o tânără ce vorbește despre fratele ei, ce a murit acum un an, iar ea găsește o scrisoare pe care i-a scris-o unei foste iubite de-ale fratelui său. Am citit 10% din carte și m-am plictisit teribil, așa că am abandonat lectura.

Fractured Kiss de L.M. Dalgleish este ultima carte din seria Fractured Rock Star, dar cărțile se pot citi separat, fiecare concentrându-se pe povestea de dragoste a unuia dintre membrii trupei rock Fractured. Premisa din acest volum e singura care m-a atras și, ca să fiu sinceră, cred că asta e una dintre cele mai bune cărți romance din câte am citit recent. Îl urmărim pe Zac, basistul trupei, un bărbat foarte închis în sine, care nu crede în relații de durată și, din cauza unor traume, refuză să își deschidă inima. Dar baricadele lui încep să cedeze atunci când tehniciana lui, Cassie, este trădată de logodnicul ei și din circumstanțe, e nevoită să stea în apropierea lui Zac. Volumul ne prezintă ambele perspective, iar narațiunea e la persoana a 3-a - ceva mai rar întâlnit în cadrul acestui gen, dar cumva acest aspect mi se pare că a contribuit la a transforma povestea în ceva atât de frumos și profund. Ambele personaje au traume și ambele navighează prin ceea ce simt unul pentru celălalt, și am adorat modul în care au evoluat atât Zac, cât și Cassie. Unele momente au fost ușor grăbite, iar altele ar fi fost slabe în concepția mea, dacă ar fi avut loc în circumstanțe diferite, drept urmare, am fost implicată în totalitate în poveste și am empatizat mult cu emoțiile și trăirile personajelor. Cu siguranță voi mai citi și alte cărți de la autoare - m-a cucerit.

Acestea au fost lecturile lunii septembrie. Cum a început toamna literară la voi?

Bilanț literar: August 2025

 Salutare!

August a fost o lună cu chef de citit, și fără a fi cu intenție, titlurile care m-au atras au fost semnate preponderent de autori români (și basarabeni) contemporani - cu o singură excepție. Am citit majoritar cărți fizice, pentru că nu am avut chef de ebooks sau de cărți audio. Dar să le luăm în ordine cronologică.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și până aproape de final, mi s-a părut foarte slabă, dar sfârșitul parcă a salvat totul. Aici, îl urmărim pe Honda, deja un bărbat în vârstă, cum merge în Tailanda și o cunoaște pe prințesa nebună, o fetiță ce afirmă că în viața precedentă a fost un băiat japonez. Honda e absolut sigur că fetița este reîncarnarea lui Isao, care, la rândul său, a fost reîncarnarea lui Kiyoaki, ambii personaje importante în Cai în galop, respectiv, Zăpada de primăvară. Voi vorbi despre Templul zorilor mai pe-ndelete într-o viitoare recenzie.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie. Am vorbit despre carte mai multe aici.

Nu se putea fără o abandonată, așa-i? :) De la Alice Feeney am mai citit Piatră, hârtie, foarfecă, și nu mi-a plăcut absolut deloc - am terminat cartea doar pentru că am făcut buddy read cu o prietenă. El & ea este titlul lunii august la bookclubul la care particip, și de aceea i-am dat o șansă, dar nu am putut parcurge mai mult de câteva capitole. Pur și simplu nu rezonez cu scriitura autoarei, și când am căutat spoilere, ca să nu fiu complet din pom la întrunirea bookclubului, m-am bucurat că nu m-am forțat să citesc volumul respectiv. Pe lângă faptul că nu mă dau în vânt după thrillere, pentru că de obicei protagoniștii nu sunt oameni cu toate țiglele pe casă și eu am nevoie să rezonez cu ceva din personalitatea personajului pentru a-mi păsa de povestea sa, Alice Feeney nu e o autoare potrivită pentru mine. Piața de carte thriller e foarte ofertantă și am citit și cărți bune din acest gen, dar El & ea mi-a dat de înțeles de la bun început că nu va fi o lectură care să mă captiveze.

Trecute vieți de doamne și domnițe, volumul I, de Constantin Gane, a fost o adevărată delectare. Istoria, de obicei, e povestită din perspectiva învingătorilor, și de obicei, bărbații sunt cei care stau la cârma schimbărilor. Ei bine, Constantin Gane, printr-un efort de cercetare amănunțit și pe alocuri supraomenesc, reușește să aducă la cunoștință cine au fost femeile care au marcat viețile conducătorilor de pe teritoriul României încă din secolul al XVII-lea, cum au fost soțiile, surorile, fiicele, sau alte femei importante din viața unui conducător sau a altuia. Tare interesant a fost volumul - am aflat despre ilustre doamne, care au vrut binele țării, am aflat și despre femei ce și-au urmărit propriile interese, dar am fost prinsă și într-o complexă lecție de istorie, relatată într-un fel atât de minunat de către autor, încât îmi pare rău că manualele de istorie din școală nu sunt scrise în același stil - Constantin Gane știe cum să capteze atenția prin felul său inedit de povestaș. Nu e un volum doar despre femeile domnitorilor, ci și despre societatea românească de pe vremuri, despre lupta pentru putere și despre eterna perfidie umană. Voi citi al doilea volum cât de curând.

Peștele mălai visează de M.K. Lynn este al treilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni din Micul Paris. De data aceasta, membrii Cabinetului se îndreaptă spre Tomis, unde trebuie 1. să-i cunoască pe colegii lor de la mare și 2. să afle ce s-a întâmplat cu aurul de la Cazinou. Dar mai apare și un punctul 3., și anume, în limbaj liber, ce se întâmplă cu Lisette și domnul Vernescu? Tare mult mi-a plăcut acest volum, alert, amuzant (prin intermediul detectivilor (vai de capul lor, apropo) din Tomis), emoționant chiar, datorită felului în care o anumită dinamică între anumite personaje se schimbă foarte mult. Aștept cu nerăbdare să aflu cu ce se va continua povestea.

Woldemar de Oleg Serebrian a fost ca o rană sângerândă: atâta durere într-un suflet atât de mic, de copil, nu îmi amintesc să mai fi întâlnit într-o altă carte. Poate doar în Singur pe lume de Hector Malot. Woldemar are aproape șapte ani și-i urmărim ultimul an din copilărie, de înainte să înceapă școala. Este un copil născut într-o perioadă dificilă - acțiunea în carte are loc în 1976-1977, într-un loc dificil - Cernăuți - pentru cineva care în acte e trecut ucrainean, dar despre care se zice că e neamț. Pentru un copil atât de mic, Woldemar are un spirit de observație care aduce în prim-plan realitatea unei familii dezbinate, durerea și traumele care nu sunt conștientizate, acceptate sau vindecate, acestea otrăvind viața celor din inima familiei. E o carte în care am regăsit foarte multe lucruri din propria mea copilărie, și poate că ăsta a fost motivul de ce am trăit atât de intens momentele de nedreptate din viața lui Woldemar și am empatizat cu acest băiețel pe tot parcursul volumului. Voi face o recenzie mai amplă, ce pot să spun e că îmi place enorm cum scrie Oleg Serebrian și rezonez tare mult cu scriitura sa.

The Rise and Fall of the Dinosaurs de Steve Brusatte a fost o non-ficțiune de care m-am bucurat mult. Autorul, paleontolog de profesie, sintetizează foarte bine și facil pentru cineva care nu lucrează în domeniu tot ceea ce înseamnă cum au apărut dinozaurii, cum s-au dezvoltat, cum au domnit și cum au dispărut. Am aflat foarte multe informații noi despre tot felul de specii, despre cum putem afla perioada exactă de când datează o fosilă, despre cum dinozaurii s-au dezvoltat în mai multe direcții, am aflat și despre dinozaurii din Hațeg, dar și despre cum au dispărut, aproape în totalitate, aceste animale atât de diferite de ce mișună pe pământ în prezent. Clar e o carte pe care o recomand tututor pasionaților de subiect.

Zen in the Art of Writing de Ray Bradbury este a doua carte semnată de autor pe care o abandonez anul acesta. Nu mai rezonez cu stilul autorului și nu are sens să trag de mine de dragul vremurilor de demult.

Am tras de mine să citesc Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia, dar nu am reușit să mă conectez cu personajele la fel de bine cum a fost în cazul volumului Zborul albinelor - cartea anului 2022 pentru mine. Introducerea personajelor principale în acțiune nu m-a făcut să fiu curioasă de soarta lor și doar scriitura frumoasă, lirică a Sofiei Segovia nu a fost de ajuns pentru mine ca să continui această poveste.

Premisa acestui volum suna foarte interesant, dar din păcate, nici execuția, nici scriitura nu au fost pe placul meu. Am tras de mine să citesc câte un capitol pe zi, dar cu totate că Luna din apă de Samantha Sotto Yambao promite să fie o carte în stilul animațiilor de la Studio Ghibli, eu nu am simțit decât plictiseală și chiar o ușoară antipatie față de protagonistă. Stilul mi s-a părut alambicat fără motiv, multe cuvinte care nu spun nimic, iar ritmul poveștii a fost ciudat. Am abandonat cu regret această poveste, pentru că avea potențial, dar pe mine nu m-a cucerit.

Un alt volum pe care voiam musai să-l parcurg, dar care m-a plictisit instant, a fost Revrăjită de Lucy Jane Wood. Încă din primul capitol scriitura mi se pare încurcată, iar protagonista se comportă de parcă nu ar fi o femeie în toată regula, ci o fată de 12 ani proaspăt sosită la pension, unde nu cunoaște pe nimeni și e foarte timorată. Deși poveștile cu și despre librării magice se numără printre preferatele mele, volumul de față nu mi s-a potrivit.

Și închei luna cu încă o carte abandonată - de data asta, în format audio. Un apartament la Paris de Guillaume Musso avea o premisă interesantă, dar m-am plictisit tare repede și nu m-am putut conecta cu personajele și cu problemele acestora. Așa că am lăsat-o baltă.

Acestea au fost cărțile lunii august. Cum a fost pentru voi acest sfârșit de vară?

Bilanț literar: Iulie 2025

Salutare!

Iulie a fost o lună plină de evenimente pe plan personal, la începutul lunii mi-a cam pierit cheful de citit, apoi a venit valul de căldură și nu aveam chef de nimic. Am și abandonat câteva titluri - ei bine, a fost o lună interesantă pe plan literar :)

Prima carte terminată a fost Primăvară în Toscana de Santa Montefiore - urmărește o bătrână, pe fiica și pe nepoata, care vin în vacanță în Toscana. Deși bătrânica pare a fi o persoană foarte ștearsă, nepoata află despre tinerețea acesteia, care a fost oricum, dar plictisitoare nu. Cartea m-a ținut în priză, m-a plimbat prin Italia, și a fost o lectură perfectă pentru vară.

Threads That Bind de Kika Hatzopoulou a fost o surpriză plăcută - un YA Fantasy cu o lume inspirată din mitologia grecească. Protagonista poate vedea și reteza firele vieții, iar din acest considerent, e foarte căutată atât de către conducerea oficială a orașului, cât și de regina mafiei. Pentru mine a fost o lectură antrenantă și m-a convins că încă-mi place acest gen literar (după ce am citit câteva cărți care m-au făcut să mă întreb dacă mai rezonez cu ramura aceasta a literaturii).

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Dar să vorbesc un pic și despre abandonatele lunii - prima fiind Blestemat de Marissa Meyer. Deși mi-a plăcut primul volum din duologie, Aurit, cu acesta nu am putut avansa prea mult. Mi se pare că autoarea bate pasul pe loc, in primele 30 de pagini nu se întâmplă absolut nimic - și volumul unu s-a terminat într-un punct critic - așa că mi-am pierdut interesul și avântul. Ulterior am citit câteva recenzii și am văzut că alți cititori s-au confruntat exact cu aceeași problemă - o poveste mult prea lungită, cu mult prea multe descrieri, care ar fi putut fi lejer spusă în vreo 300 de pagini, nu 500+.

A Crane Among Wolves de June Hur avea o premisă interesantă - perioada Joseon din Coreea, un domnitor tiranic, ce răpește fete și le obligă să-i fie concubine. Sora mai mare a protagonistei este răpită, iar aceasta e decisă să o salveze. Volumul este inspirat din istoria Coreei și începe destul de sângeros, povestea e dinamică, dar stilul de scriere m-a plictisit și nici nu am simțit vreo conexiune cu protagonista.

Aveam The Golem and the Jinni de Helene Wecker pe lista de lecturi de ani buni și am început-o fără să-mi amintesc despre ce e. Premisa e că un tânăr bogat, dar cam ciudat, și care moștenește o afacere, dar e bâtă la așa ceva, simte nevoia să fie iubit. Cum nu se pricepe să flirteze și femeile îl cam evită, inclusiv din cauza situației lui financiare, apelează la un șaman care-i face o femeie din lut, un golem, singurul scop al acesteia fiind să-l slujească pe tânăr. Am citit câteva capitole și am realizat că povestea nu mă atrage și nu mă interesează, așa că am abandonat lectura.

Un abandon - neașteptat - a fost acest volum. Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch părea a fi foarte pe stilul meu - un proscris hoț, talentat foc la așa ceva, care poate da orice fel de spargere. Dar, am citit 10% din carte și m-am plictisit. Nu știu dacă de vină e stilul, dacă au fost prea multe personaje secundare nu tocmai relevante, sau pentru că nu a fost o perioadă bună pentru cartea asta. Cert e că am mai scos un titlu de pe lista mea.

Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost o lectură dureroasă, dificilă din punct de vedere emoțional, și m-a pus pe gânduri nu de puține ori. E un volum publicat postum, și din perspectiva mea, autorul avea un mare potențial atât ca scriitor de ficțiune, cât și de non-ficțiune. Am vorbit pe-ndelete despre impresiile mele în această recenzie.

După volumul de mai sus, am avut nevoie de ceva mai ușor, mai îndepărtat de realitate, așa că am optat pentru o carte fantasy. Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman a fost ce trebuie - un roman polițist, plin de mistere, comploturi și răsturnări de situație, cu magie, dragoni, vampiri, vârcolaci și un volum rar de tot din poveștile fraților Grimm. Clar voi citi și restul seriei - păcat că la noi sunt traduse doar primele trei cărți.

Acestea au fost lecturile lui iulie. Cum a arătat această lună la voi, în materie de cărți?

Bilanț literar: Iunie 2025

Uite că și prima lună a verii și-a luat zborul...

Iunie a fost ciudată, în ceea ce privește cititul - am avut zile cu zero chef de citit și zile în care mi-aș fi dorit să am timp să stau și să citesc și să nu mai fac altceva. Până pe la jumătatea lunii eram sigură că nu voi termina mai mult de două cărți, dar mi-a revenit cheful - și timpul - în a doua jumătate. Și s-a lăsat cu multe abandonate - dar mă bucur că, astfel, am mai „bifat” titluri de pe lista mea de TBR. Dacă mă urmăriți pe Instagram, știți că din octombrie anul trecut mi-am propus să citesc aproape exclusiv de pe lista mea de TBR de pe GR, momentan merge foarte bine acest proiect, vedem cum vor fi rezultatele la final, în octombrie =)

Strania bibliotecă de Haruki Murakami a fost o povestire scurtă, preponderent fantastică și mai puțin axată pe portretul psihic al personajului, față de romanele autorului. E un basm întunecat, cu o victorie neclară - cine va triumfa, binele sau răul? Mi-a plăcut tare mult.

Nu am apucat încă să citesc toate cărțile semnate de autor, dar Arcul de triumf de Erich Maria Remarque m-a făcut să trăiesc tot ce simte și experimentează protagonistul. E o carte despre război, despre dorința de a aparține, despre incertitudine, dar e și o carte despre iubire, prietenie, și natura omului. Deși subiectul e greu de digerat, nimeni nu scrie despre omul simplu, prins în vâltoarea războiaelor ce au marcat Europa în secolul trecut, așa cum o face Remarque.

De cum a anunțat autoarea că lucrează la un nou roman am așteptat cu nerăbdare să apară și la noi. Cavalerul și molia de Rachel Gillig e un fantasy întunecat, unde puterea credinței este explorată într-o lume în care doar câteva femei, denumite Divinatoare, pot face legătura între oameni și zei. Volumul e un romantasy unde autoarea explorează simultan și dezvoltarea relației amoroase dintre personaje, și structura societății în care are loc acțiunea. Abia aștept să apară continuarea!

The Book of Yokai: Mysterious Creatures of Japanese Folklore de Michael Dylan Foster a fost o nonficțiune interesantă, despre creaturile denumite generic youkai, ce cuprind demoni, spirite, malefice sau nu, orice creatură sau eveniment ce a marcat societatea niponă încă de pe vremea epocii Heian. Volumul categorisește youkaii, atât în ceea ce privește proveniența, cât și unde au fost menționați prima dată, ce fac, cum sunt văzuți în diferite zone ale Japoniei, cum au evoluat de-a lungul timpului. Cartea mi-a amintit, la fiecare pas, de cât de mult mi-a plăcut animeul Inuyasha, pentru că acolo sunt incluși extrem de mulți youkai, unul dintre personaje fiind pe jumătate unul. Dacă vă pasionează subiectul, cu siguranță e un volum care v-ar distra.

Visul unei nopți de vară este ultima antologie apărută la editura Petale Scrise și include și o povestire semnată de mine, Pădurea Lupului. Ideea  a fost următoarea: să scriem o povestire fantastică, cu acțiunea ce se petrece într-o noapte de vară, și cum mie îmi place să scriu povești în genul Fantasy, am participat cu mare drag. Am citit volumul destul de lent, pe plajă, savurând fiecare povestire. Cum spun la orice antologie pe care o citesc, îmi place enorm să lecturez și povestiri scurte, să descopăr voci noi și să mă las purtată de poveștile care, în teorie, toate pleacă de la o temă, dar sunt executate în infinit de multe moduri. În Visul unei nopți de vară am găsit și povești romantice, și lugubre, și cu elemente din mitologia românească sau asiatică, și povești cu elemente de steampunk, thriller sau historical fiction. Dacă vreți să citiți un volum semnat de autori români contemporani și vă place genul Fantasy, vă invit să lecturați această carte.

Zorba grecul de Nikos Kazantzakis este genul de carte pe care mi-am dorit să o iubesc, dar nu a fost cazul. Deși e scrisă frumos, și pasajele de introspecție ale protagonistului sunt lirice, povestea în sine m-a plictisit teribil, și am tras de mine să citesc, dar la finele zilei, nu a fost un roman care să mă captiveze. Așa că am decis să renunț și poate că, în viitor, voi căuta ecranizarea.

Summers at Castle Auburn de Sharon Shinn suna promițător - un YA Romantasy, dar m-a plictisit rău de tot stilul narațiunii, abia am tras de mine să ascult un capitol. Mi s-a părut că are un limbaj mult prea pretențios și că autoarea încerca să transmită niște idei simple în fraze kilometrice, ceea ce pentru mine nu a avut niciun sens.

Am vrut să continui seria Green Town de Ray Bradbury - am citit acum mulți ani Vin de păpădie și mi-a plăcut enorm, dar... Something Wicked This Way Comes, care din câte știu încă nu e tradusă la noi, a fost o carte dezamăgitoare. Am încercat să trag de mine, dar m-am plictisit încă de la primele capitole, iar personajele principale mi-au fost antipatice în egală măsură. Deci, am abandonat-o și voi rămâne cu amintirea caldă și minunată a poveștii din Vin de păpădie :)

Brutal Vows este a patra carte din seria Queens & Monsters de J.T. Geissinger. Fiecare volum urmărește alt cuplu, deci nu e musai să fie citite în ordinea apariției, de aceea am decis să lecturez anume această carte, pentru că premisa mi-a trezit interesul. Este o mafia romance, cu protagonista o văduvă, care a jurat că nu se va mai căsători vreodată, iar protagonistul este mâna dreaptă a șefului mafiei irlandeze, și trebuie să se căsătorească (o uniune aranjată) cu nepoata protagonistei. E genul de carte cu o poveste previzibilă, care m-a ținut în priză prima jumătate, mi-a plăcut mult cum se trag de șireturi cele două personaje, dar de la jumătatea poveștii încolo m-am plictisit și nu am mai vrut să continui. Parcă a ajuns în punctul unde cei doi sunt împreună, dar felul în care a fost realizat acest lucru se bătea cap în cap cu personalitatea protagonistei, iar protagonistul s-a transformat efectiv peste noapte într-un terminat după complimente. Păcat, era un romance promițător, dar nu a fost să fie.

Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.

Principele de Niccolo Machiavelli este o non-ficțiune, un fel de manual, pentru cel care vrea să se afle la conducerea unei țări - un fel cum să și cum să nu. Explică în ce constă puterea, cum poate fi obținută, păstrată sau pierdută, aducând drept exemple evenimente din istoria apropiată sau îndepărtată. E genul de carte ce te face să vezi, încă o dată, cât de statornică e firea umană - că, cinci sute de ani mai târziu, omenirea se confruntă cu aceeași dorință de putere și avuție, perfidia e în floare, iar corectitudinea nu e aproape niciodată, istoric vorbind, cheia spre succes.

Acestea au fost cărțile lui iunie. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Mai 2025

Bună ziua și haideți la un nou bilanț literar :)

Mai a fost o lună plină de DNF-uri, cu toate că majoritatea cărților pe care le-am abandonat le-am citit aproape până la jumătate. Am încercat să mai termin și din cărțile începute acum ceva timp, și în acest raport se va vedea cum m-am descurcat. Adevărul e că nici nu a fost o lună tocmai grozavă la capitolul citit - nu am avut starea necesară, am dat de titluri ce nu m-au încântat, am avut și alte chestii pe cap... dar să revenim la lecturile noastre.

Am citit un historical romance, The Raven Prince de Elizabeth Hoyt, primul volum din seria Princes. A fost simpatic - ea, o văduvă dintr-un sat îndepărtat, care se angajează ca secretara lui, un duce morocănos și mereu taciturn. A fost drăguță chimia dintre cei doi, povestea a fost un pic atipică pentru un historical romance - implică o vizită la bordel și nu  doar a protagonistului - dar cartea m-a ținut în priză, m-a amuzat, m-a distrat. 

Scris în stele de Oana Nicoleta Boabeș mi-a trezit interesul de când a fost anunțată, și mă bucur că am avut ocazia să împrumut volumul pentru a citi povestea Aviannei. E o fiică de vrăjitoare, care-și pierde mama atunci când noul rege decide să extirpe vrăjitoarele din regat. Asuprită și nevoită să ascundă cine este, Avianna este deconspirată de nimeni altul decât de prințul Rowan, care afirmă că o cunoaște și că ei doi au copilărit împreună.

Mi-a plăcut acest fantasy, a fost drăguț, cu multe momente previzibile, fapt ce nu a diminuat deloc din plăcerea lecturii.  Recunosc, de Rowan mi-a plăcut mai mult - un personaj mai echilibrat și mai matur decât protagonista, înconjurat de o aură de mister, un personaj bun și care-și iubește poporul, fără a fi prințul toxic după care leșină tot regatul. La Avianna m-au sâcâit câteva lucruri - au fost momente când a luat niște decizii complet lipsite de sens, afirma un lucru dar făcea altul, și am văzut-o ca pe un personaj imatur pentru cei douăzeci de ani ai săi. Dar, mi-a plăcut faptul că vedem o evoluție pe parcursul poveștii și este evident că Avianna urmează să se maturizeze în următoarele (?) cărți. Per total, am perceput volumul ca pe un YA Fantasy Romance simpatic, cu mult potențial, și mai mult decât potrivit pentru cineva care abia descoperă acest gen literar.

Nicio minune de Crăciun de Geo Moisi e genul acela de carte care trebuie citită în preajma sărbătorilor de iarnă, dacă sunteți mood reader. Sau, dacă sunteți ca mine, vă apucați de ea primăvara, și vă ia ceva timp să intrați în atmosferă. Cu toate acestea, de la pagina 100 încolo nu m-am mai putut opri, odată ce a fost setată scena și am făcut cunoștință cu personajele. 

Avem un it-ist, Radu, care își vinde softul unor austrieci pentru un milion de euro. Avem o tânără care trebuie să facă închisoare - nu știm pentru ce - Roxana, care fuge din România. Avem un cuplu în vârstă - Dorina și Mircea - care merg de sărbători la fiica lor, stabilită în altă țară. Uneori, toate drumurile nu duc la Roma, ci la Viena, iar în această carte aflăm cum destinele personajelor ajung să se intersecteze, transformând sfârșitul anului 2007 în ceva unic pentru toți cei implicați.

Mothering Our Boys de Maggie Dent e o carte de parenting, iar eu mă cam feresc de acest tip de literatură. Și totuși, am fost curioasă de ce are de zis autoarea, având în vedere că în multe cercuri e considerată specialistă pe subiect - e mamă a patru băieți, a fost profesor, ține multe cursuri pe subiectul relațiilor interumane, și în special a relației femeilor cu sexul opus, cu accent pe cum să îi înțelegem mai bine pe bărbați, fie că e vorba de copii, parteneri sau frați. A fost o lectură ce pe alocuri mi s-a părut interesantă, am aflat câte ceva nou - despre relația mamă-fiu, pe alocuri au fost informații pe care le știam deja, pe alocuri nu am fost de acord cu sugestiile autoarei, și pe alocuri umorul mi s-a părut sec. Per total, e o carte informativă, interesantă, dar nu consider că trebuie luată informația ca atare și în unele cazuri sugestiile autoarei trebuie adaptate. De altfel, și Maggie Dent nu insistă că ceea ce zice ea e adevărul suprem, ceea ce e de apreciat.

Visul își alege visătorul de Laini Taylor e o carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp, și când am început-o, am tras mult de ea. Am încercat varianta audio, am încercat varianta carte fizică, dar după 130 de pagini m-am dat bătută. Totul mi se pare că decurge extrem de lent, multe informații care nu ajută la avansarea acțiunii, multe cuvinte pentru puțină descriere, și în general, nu m-am înțeles cu stilul de scriere.

The Paradise Problem de Christina Lauren este cartea lunii iunie la bookclubul Oanei, la care particip, așa că, fără să citesc despre ce e volumul, m-am apucat de el. Am ajuns până la jumătate când am decis să mă opresc. Principalul motiv a fost protagonista - absolut nesuferită pentru mine, în special din cauza felului în care vorbește. + lipsa de chimie dintre personaje - nu am simțit că între cei doi se întâmplă ceva mai mult decât dorința de a ajunge în pat.

Cum volumul anterior din serie mi-a plăcut foarte mult, am fost tentată să continui seria - fiecare poveste din Princes se axează pe un alt cuplu. Dar, The Leopard Prince de Elizabeth Hoyt nu a fost deloc la înălțimea primei cărți. Apropierea dintre cele două personaje mi s-a părut forțată și de nicăieri, protagonista e aiurită, dar nu într-un fel drăgălaș, iar protagonistul nu m-a convins că ar fi un personaj interesant în zece capitole. Drept urmare, am abandonat și cartea, și seria.

Surâsuri aldine de Andrei Cioată este un volum de poezie care mi-a plăcut tare mult. E plin de emoție și de amintiri frumos așezate alături de senzația de neputință, de dor și de pierdere, dar și de cădere continuă. Într-un fel, poezia lui Andrei Cioată te face să retrăiești propriile amintiri legate de adolescență, de iubirile din acea perioadă, de familie. M-a atins modul în care eul liric din Surâsuri aldine vorbește despre mama și despre bunica - deși fiecare dintre noi are propriile experiențe în ceea ce privește relația cu familia, e imposibil să nu empatizezi cu trăirile eului liric și cu relația complicată pe care o are cu cele două figuri materne. Vă recomand cu mare drag volumul dacă vreți să citiți poezie românească contemporană.

Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami e o poveste înduioșătoare despre o dragoste ce apare din neant. Tsukiko este o femeie de 38 de ani, are un job anost, de birou, e singură, nu prea are prieteni, și mai tot timpul liber și-l petrece plimbându-se singură sau cinstind sake prin bistrouri. Astfel, îl reîntâlnește pe sensei, un bărbat septuagenar, care i-a fost profesor în liceu. Între cei doi se înfiripă o camaraderie aparte, iar sentimentele ce înfloresc în sufletul lui Tsukiko se schimbă odată cu perindarea anotimpurilor.

Mi-a plăcut povestea - molcomă, sensibilă, despre doi oameni care se regăsesc într-o etapă a vieții în care alții se ofilesc și renunță la tot ceea ce înseamnă bucuria de a trăi.

Acestea au fost lecturile mele din luna mai. Voi ce ați mai citit?