Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.

În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.

Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.

Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.

Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.

Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

Recenzie literară: Noaptea cu cai albi de Pavel Vejinov (1975)

Când am început să citesc Noaptea cu cai albi, scrisă de autorul bulgar Pavel Vejinov, mă așteptam la o poveste cu elemente fantastice, simboluri și destine tragice. Într-o oarecare măsură, așteptările mele s-au adeverit, dar într-o altă formă decât cea la care mă gândeam.

Profesorul Urmov, după ani buni de căsnicie, se trezește văduv: soția moare în somn, pe neprins de veste, iar bărbatul rămâne față în față cu o viață din care femeia nu mai face parte. Ca alinare, profesorul se adâncește în studiile sale legate de medicină experimentală, la institutul unde este director. La același institut muncește și nepotul său, Sașo, un tânăr mai mult interesat de fuste decât de eprubete, dar care îl place pe unchiul său și ăi este prieten. Într-o escapadă de-a sa, Sașo o întâlnește pe Donka, o tânără aparent depravată, dar cu picioarele pe pământ. La pachet cu Donka vine și Crista, opusul prietenei sale, devenind astfel o persoană de interes pentru Sașo.

La prima vedere, Noaptea cu cai albi este un roman despre viața cotidiană și despre cum un sentiment complex, dragostea, se poate manifesta în viața oricărui om, indiferent de vârstă. Ce nuanțe capătă, cum este trăită într-o zi obișnuită, dar și ce trezește în inimile tinere sau mai puțin, toate acestea se întrevăd printre rândurile unei povești citadine, cu oameni ce se trezesc dimineața, merg la muncă, se văd cu colegii la o cafea, fumează și iau cina împreună.

Atmosfera din carte este una calmă și caldă, evenimentele nu sunt grăbite, ci se perindă într-o ordine firească. Pe la jumătatea cărții am avut parte de o surpriză - o potrivire a două personaje la care nu m-aș fi gândit, dar care a explicat destul de multe lucruri și a contribuit, într-o mare măsură, la deznodământ.

Cartea lui Pavel Vejinov nu oferă cheile de la poarta cunoașterii, dar plasează, într-un mod natural, realitatea în ficțiune. Povestea, deși pare a fi banală la început, prin intermediul evenimentelor demonstrează că nu totul este chiar atât de simplu precum pare. Personajele sunt adevărate, cu defecte, dar și calități, gânduri mai mult sau mai puțin inteligente, câștigând astfel simpatia cititorului. Pentru mine, Noaptea cu cai albi a fost o lectură plăcută și relaxantă.

Trei cărți optimiste

Vi s-a întâmplat să citiți cărți scrise într-o manieră optimistă, care cumva asigură cititorul că totul va fi bine și că viața, cu tot cu dificultățile ei, este totuși pictată în culori vii? Astăzi voi vorbi despre trei cărți care – cred eu – sunt pline de viață.

 

I.                   Un oraș ca Alice (1950) de Nevil Shute

Cu toții ne dorim o viață mai frumoasă, un soare blând deasupra capului, un umăr drag pe care să visăm; totuși, tindem să complicăm lucrurile, uitând să observăm acele mici bucurii ce ne înconjoară.

Londra, o dimineață rece, cețoasă. O ceașcă de cafea tare și un testament în față. Moștenitoarea – o englezoaică tânără, Jean Paget,  povestea vieții ei fiind subiectul principal al naratorului, Noel.

Jean a trăit în Malaya, unde împreună cu un alt grup de femei a reușit, cumva, să treacă peste ororile războiului. Întoarsă acasă, dactilografa de la Pack & Levi descoperă că a devenit deținătoarea unei sume frumoase, pe care decide să o investească cu cap, în primul rând, mulțumind oamenilor care au ajutat-o în timpul războiului; în al doilea rând, tânăra se aventurează până în Australia, pentru a-l găsi pe salvatorul ei, martirul din război, despre care credea că a murit.

Iubirea poate schimba multe lucruri, poate transforma apa în sânge, iar distanțele mari nu pot fi și nici nu vor fi vreodată un impediment.

Un oraș ca Alice, scrisă de Nevil Shute, nu este una dintre cele mai serioase și filozofice cărți; totuși conturează o poveste foarte frumoasă, plasată în limitele unui real puțin abstract, despre simplitatea oamenilor cu sufletul mare și gesturile de care aceștia sunt capabili. Desigur, iubirea joacă un rol major, se conturează un triunghi amoros, dar cu marginile foarte pale, căci rațiunea unui personaj nu distruge fericirea celorlalte două.

Mi-a plăcut cartea, scrisă într-o manieră simplă, cu personajele mai mult sau mai puțin conturate, fiecare însă având o câte o trăsătură greu de confundat. Potrivită pentru serile înăbușitoare de vară – scenele din Anglia, sau diminețile reci de iarnă – locurile exotice din Malaya, cartea cuprinde în sine o lume frumoasă, plăcută, lăsând o anumită siguranță că totul, până la urmă, va fi bine.

II.                Femeia de la picioarele bărbatului meu (2010) de Valeria Florea-Dascăl

Cartea în sine prezintă doar nuvele, împărţite în cinci capitole mai mari: O vară cu lilieci, Îngheţuri devremi, Continentul Vienez, De patru ori femeia şi Fericire - floare de nu-mă-uita. Iniţial, am avut impresia că Femeia de la picioarele bărbatului meu  este un titlu de roman, însă am rămas puţin dezamăgită că am găsit altceva – părere ce s-a schimbat pe parcurs.

Ca de obicei, titlul cărţii mi-a captat atenţia, după care nu am mai fost în stare să las cartea din mâini până ce nu am terminat-o. E autobiografică, seamănă mult cu un jurnal intim, cu multe detalii şi sentimente printre rânduri. Am asemănat-o cu jurnalul lui Mihail Sebastian – au în comun tristeţea pe care o lasă fiecare cuvânt, frază şi pagină. Femeia de la picioarele bărbatului meu  descoperă o lume urâtă în care naratoarea încearcă să vadă frumosul; o lume în care familia înseamnă iubire, iar munca la televiziune – fericire. Mi-a plăcut și modul în care autoarea îl conturează pe soțul ei, evenimentele din viața cuplului și iubirea nemărginită pe care o poartă bărbatului care i-a marcat viața.

O carte absolut superbă, deşi, după părerea mea, dedicată femeilor. Mi-a părut rău când am citit ultimul rând: ca o visare, s-a terminat. Filele cărţii m-au făcut să mă gândesc mai profund la ce fac şi ce am, şi ce ar trebui să preţuiesc cel mai mult – viaţa, familia, inima.

III.             Accidentul (1940) de Mihail Sebastian

Totul începe cu un accident stupid de tramvai, unde victimă este o profesoară de franceză, Nora. Omul care o ajută să ajungă acasă este un avocat pe nume Paul, care în acea seară împlinește 30 de ani. Nora îi organizează aniversarea spontan și un pahar de șampanie savurat lent se transformă într-o noapte de dragoste, după care Paul pleacă fără să-și ia rămas bun.

Paul e îndragostit de Ann, o pictoriță tânără, pe care o iubește nebunește, dar care îi provoacă deziluzii dureroase. Ann nu apare în roman decât la sfârșit, dar amintirea ei vie se oglindește în mintea lui Paul pe tot parcursul cărții. Idila celor doi se stinge după nenumăratele ei „evadări” din viața lui, plecări, vacanțe, vernisaje care pentru ea însemnă, adesea, noi iubiri. Conștientizarea bruscă a acestor lucruri despre iubita sa și realitatea crudă îl fac pe Paul un om neputincios, care nu mai reușește să găsească sensul vieții. Accidentul din seara când împlinește 30 de ani îi schimbă viața: dimineața o găsește pe Nora în apartamentul său. Ea îi propune o vacanță la munte. Deși nu pare încântat de această idee, Paul cedează și pleacă împreună cu Nora.

Accidentul nu este, cu siguranță, o capodoperă, dar este un roman care îți rămâne în suflet ca un fel de adiere a unei povești simple, tandre, a unui om plecat în căutarea propriului suflet. Discursul clar, relatarea într-un limbaj simplu, dar frumos a poveștii te fac să ai sentimentul că, de fapt, nu ai citit o carte, ci ai auzit o întâmplare povestită, în tren, de un prieten vechi. Cu toate acestea, autorul a reușit să creeze personaje viu conturate, fiecare cu problemele, cu caracterul și cu sentimentele sale. Nu lipsește nici drama, nici seriozitatea și nici profunzimea  sentimentelor. Printr-o operă de o simplitate uluitoare, autorul reușește să zugrăvească o lume în care noi înșine ne putem regăsi, în care personajele pot fi, de fapt, oameni care ne înconjoară.

Simplificând oarecum povestea, am putea conchide că Accidentul ne demonstrează că și bărbații suferă din dragoste, că nu toate femeile sunt la fel și că o vacanță la munte poate schimba soarta cuiva…