Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.

Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.

În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui. Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.

Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami

 

      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?

Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.

Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.

Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 

Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.

Recenzie literară: Crimă și pedeapsă (1866) de Fiodor Dostoievski

Aproape furtună. Poză din arhiva personală.

Tind să văd în operele lui Dostoievski o relație foarte apropiată între personaje, evenimente, detalii, ceea ce seamănă cu un imens puzzle. De exemplu, atât în Umiliți și obidiți, cât și în romanul dat se întâlnește o afirmație, parafrazată, ce îmi tot bântuie mintea: ”Într-o cameră mică nici gândurile nu au loc de desfășurare”. Iertată să-mi fie traducerea, dar atât decorul, cât și sufletul romanului se suprapun cu acest detaliu.

Într-o încăpere ce ”mai mult arăta a dulap, și nu a cameră”, într-o seară sumbră, îl găsim pe Rodion Roskolinikov, îmbrâncit de soartă într-o situație dură, și, totodată, foarte tipică perioadei respective: tânăr cu posibilități modeste, acesta este nevoit să renunțe la facultate, ducând o viață mizeră într-un oraș murdar, ascuns într-o cameră-dulap. În mintea unui suflet chinuit se trezește un plan întunecat, macabru, aducându-l într-o realitate creată doar de el, pentru el.

Roskolinikov este o fire foarte dură, personalitatea lui fiind o veșnică întrebare a celor din jur: nebun, sau...?, acest sau inducând un interes sporit din partea a mai multor personaje. Un prieten din facultate, Razumikhin, îl consideră ciudat pe colegul său, oferindu-i susținerea și prietenia sa. Avdotia sau Dunia, sora lui Roskolinikov, înțelege că nu-l poate ajuta cu nimic. Svidrigailov, om depravat, pervers și cu anumite înclinații nu prea umane, îndrăgostit de sora lui Rodion, apare în viața acestuia pe neprins de veste, aducând noi frământări, intuind ceva. În sfârșit, Sonia Marmeladova, o fire necăjită și aruncată în vârtejul necruțător al realității, încearcă să-l protejeze cu dragostea ei, uitând că nu-l poate proteja de sine însuși.

Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.

Atmosfera sumbră, animată atât de personaje, cât și de gândurile atât de stranii, ”nebune” ale personajului principal transformă romanul lui Dostoievski într-o lectură delicioasă, făcând cititorul martor la evenimente, inducând acea stare de dorință arzătoare de a dezlega misterul. Roskolinikov, un caracter ciudat, răutăcios, ”diferit”, reușește să captiveze prin incapacitatea de a-i înțelege acțiunile, motivele și ideile. La fel, personajul Soniei mi s-a părut unul foarte feminin, brav, puternic și loial.