Recenzie literară: Petrovii în vremea gripei de Alexei Salnikov (2017)

Petrovii pe vremea gripei este un volum ce urmărește niște oameni simpli, pe care-i poți întâlni oricând pe stradă, fără să știi ce secrete ascund. Petrov, un mecanic auto și creator de benzi desenate în timpul liber, văzut drept un ratat atât de către părinții săi, cât și de socri, este primul care ia virusul și, în încercarea de a nimeri acasă, Petrov se trezește cu o veche cunoștință pe cap, un bărbat misterios, care mereu a reușit să-l bage în belele. Petrova, care se numără printre puținele persoane care-l iubesc pe Petrov, divorțează de acesta din motive doar de ea știute, însă femeia continuă să trăiască cu soțul ei, iar între ei nimic nu pare schimbat. O bibliotecară ce ar prefera să-și petreacă timpul de una singură, decât să audă inepțiile pe care le scot pe gură unii, Petrova ascunde un secret sinistru. Petrov junior, care observă divorțul părinților ca pe ceva normal, descoperă încetul cu încetul care-i sunt pasiunile, dând dovadă de o maturitate și de o introvertire aproape patologică.

Discuțiile între personaje sunt pline de umor, evenimentele - tragi-comice, iar protagoniștii sunt prezentați cititorului atât prin intermediul acțiunilor pe care le întreprind, cât și prin intermediul altor personaje, care par a fi scăpate dintr-o lume fantasmagorică, menite să apară în viața Petrovilor pentru a o redirecționa cine știe spre ce făgaș.

Recenzie literară: Fum de Ivan Turgheniev (1867)

Recenzie literară: Scrisorar de Mihail Șișkin (2005)

Sufletul este ultimul lucru indivizibil, ca un atom. Între atomi e mereu un interval. “Dacă atomii s-ar atinge, atunci ei ar fi divizibili, dar, prin definiţie, ei sunt indivizibili: dar se pot atinge numai prin anumite părţi ale lor.” Adică trupurile se pot atinge, dar între suflete va fi mereu un interval, un loc pustiu.

Recenzie literară: Jucătorul (1866) de Fiodor Dostoievski

Alee în toamnă. Poză din arhiva personală.

Un alt roman dostoevskian pe care am avut plăcerea să-l citesc. Scris doar în 29 de zile, soldat și cu o căsătorie, Jucătorul are, drept sursă de inspirație, călătoria lui Dostoievski în Baden-Baden unde a pierdut o sumă frumușică de bani la jocurile de noroc.

Romanul apare în 1866, când Dostoievski se întoarce în Rusia, după ce pierde la ruletă atât banii săi, cât și banii unei amice, și pentru a întoarce datoria, se angajează să scrie la o editură pentru a recupera banii. În acest timp, cel mai mult are de suferit stenografa Anna Snitkina, muncind zi și noapte la opera lui Dostoievski. Într-un final, romanul este terminat în mai puțin de o lună și trimis la editură, iar cunoștința scriitorului și a stenografei de 29 de zile se soldează cu o căsătorie.

În centrul romanului se află un profesor de franceză, germană și rusă, aflat în sânul unei drame de familie: generalul, capul familiei, este ruinat și continuă să se ruineze doar pentru a-i atrage atenția domnișoarei Blanche De Cominges, franțuzoaică tânără și cu un trecut foarte încețoșat, fiind mereu urmată de mama ei, văduvă cu o proveniență la fel de ambiguă. Fiica generalului, Polina, reprezintă elementul frumos în această familie dezorganizată, fiind totodată și marea aspirație a personajului principal. Pe lîngă aceștia, în tablou apare un francez cam nesuferit profesorului, marchizul Des Grieux, cât și un englez, Mr. Astley, ambii find amorezați de Polina.

Ruinat, îngropat în datorii față de marchizul Des Grieux, colonelul are o singură speranță: moartea unei mătușe ce prevede o moștenire. Așteptând o telegramă din țară care să-i anunțe moartea, bătrâna apare singură, foarte bine dispusă, anunțând că nu-i va lăsa nimic lui ”papă-lapte amorezat de naiba știe cine, care și-a jefuit proprii copii”. Femeie cu picioarele pe pământ, Antonida Vasilievna se miră de prostia omenească de a juca cărți sau la ruletă pentru bani, însă în câteva clipe cade și ea în patima jocului.

Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri și tratează teme precum imaginea unei familii rusești stabilite în străinătate în acea perioadă, patima jocurilor de noroc, cât și flacăra iubirii. Polina, un personaj misterios, feminin și totodată foarte independent, este ținta privirilor atât al profesorului, cât și al marchizului Des Grieux, un om mârșav, aflat într-o înțelegere secretă cu franțuzoaica. La fel, la inima Polinei aspiră și englezul Mr. Astley, un individ rece, dar calculat și corect. În acest timp, doar personajul principal este cel ce nu știe nimic despre femeia visurilor sale, căci alergând mereu între patima pentru ea și patima pentru jocurile de noroc, pierde foarte multe evenimente, aflând doar la sfârșit lucruri demult cunoscute celorlalți.

Romanul tratează problematica adicției pentru jocurile de noroc, cât și deformarea spiritului uman în fața banului. Astfel, Polina este singura ce nu se lasă afectată de abundența banilor; Colonelul se pierde în datorii, iar singura alinare pentru el devene domnișoara Blanche, care seamănă izbitor de mult cu Becky din Bâlciul deșertăciunilor. Englezul duce o viață calculată, nefiind implicat, financiar, în drama familiei colonelului. Antonida Vasilievna, modelul bătrânei trecute prin viață și foarte realiste, capătă o slăbiciune pentru banii ușori, aproape ruinându-se. În sfârșit, profesorul, un spirit ce respins de doamna inimii sale se aruncă în valul pasiunilor pentru bani, coborând într-o mizerie desăvârșită.

Bazat pe o experiență neplăcută al autorului, romanul scoate la iveală patima banului, adicția jocului, lucru ce degradează ființa umană, transformând-o în sclava împrejurărilor și a lucrurilor.

Recenzie literară: Crimă și pedeapsă (1866) de Fiodor Dostoievski

Aproape furtună. Poză din arhiva personală.

Tind să văd în operele lui Dostoievski o relație foarte apropiată între personaje, evenimente, detalii, ceea ce seamănă cu un imens puzzle. De exemplu, atât în Umiliți și obidiți, cât și în romanul dat se întâlnește o afirmație, parafrazată, ce îmi tot bântuie mintea: ”Într-o cameră mică nici gândurile nu au loc de desfășurare”. Iertată să-mi fie traducerea, dar atât decorul, cât și sufletul romanului se suprapun cu acest detaliu.

Într-o încăpere ce ”mai mult arăta a dulap, și nu a cameră”, într-o seară sumbră, îl găsim pe Rodion Roskolinikov, îmbrâncit de soartă într-o situație dură, și, totodată, foarte tipică perioadei respective: tânăr cu posibilități modeste, acesta este nevoit să renunțe la facultate, ducând o viață mizeră într-un oraș murdar, ascuns într-o cameră-dulap. În mintea unui suflet chinuit se trezește un plan întunecat, macabru, aducându-l într-o realitate creată doar de el, pentru el.

Roskolinikov este o fire foarte dură, personalitatea lui fiind o veșnică întrebare a celor din jur: nebun, sau...?, acest sau inducând un interes sporit din partea a mai multor personaje. Un prieten din facultate, Razumikhin, îl consideră ciudat pe colegul său, oferindu-i susținerea și prietenia sa. Avdotia sau Dunia, sora lui Roskolinikov, înțelege că nu-l poate ajuta cu nimic. Svidrigailov, om depravat, pervers și cu anumite înclinații nu prea umane, îndrăgostit de sora lui Rodion, apare în viața acestuia pe neprins de veste, aducând noi frământări, intuind ceva. În sfârșit, Sonia Marmeladova, o fire necăjită și aruncată în vârtejul necruțător al realității, încearcă să-l protejeze cu dragostea ei, uitând că nu-l poate proteja de sine însuși.

Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.

Atmosfera sumbră, animată atât de personaje, cât și de gândurile atât de stranii, ”nebune” ale personajului principal transformă romanul lui Dostoievski într-o lectură delicioasă, făcând cititorul martor la evenimente, inducând acea stare de dorință arzătoare de a dezlega misterul. Roskolinikov, un caracter ciudat, răutăcios, ”diferit”, reușește să captiveze prin incapacitatea de a-i înțelege acțiunile, motivele și ideile. La fel, personajul Soniei mi s-a părut unul foarte feminin, brav, puternic și loial.

Recenzie literară: Suflete moarte (1842) de Nikolai Gogol

Ruine. Poză din arhiva personală.

Apariția  acestui poem, după cum îl clasifică Nikolai Gogol, se datorează marelui poet rus Alexandr Pușchin, care, în timpul exilului său în Chișinău aude o poveste ciudată despre un oarecare individ ce cumpăra... suflete moarte. Această întâmplare o povestește lui Gogol mult mai târziu, astfel motivându-l pe scriitor să creeze ceva. Povestea lui Pușchin nu a fost singurul impuls: nu doar pe meleagurile basarabene, ci și în patrie se găseau, în acea perioadă, indivizi cu afaceri dubioase, totul datorită unui sistem ce cam șchiopăta.

Romanul, sau mai bine zis, poemul, apare în 1842 și îl are drept personaj pe domnul Cicikov – plăcut ca aspect, umil, corect, amabil și cu un trecut prea puțin cunoscut. Ajuns în orașul N. - un oraș tipic burghez din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Cicikov, reprezentant al clasei de mijloc, își pune planul în acțiune. Cunoscînd cam toată lumea ”bună” din N., acesta încearcă să se împrietenească cu toți cu un scop bine definit. Un vulpoi adevărat, Cicikov reușește să devină un domn admirabil atât pentru funcționari, cât și pentru doamnele din saloanele de elită. 

Al doilea pas în călătoria lui Cicikov îl reprezintă cumpărarea unui bun inexistent, valabil doar pe hârtie – suflete moarte, adică țărani morți sau fugiți a unor proprietari, aceștia fiind trecuți în acte, până la următoarea revizie, drept vii. Om nu prea inteligent, dar foarte isteț, Cicikov își alege drept parteneri de afaceri indivizi precum Sobachevici – care pe loc își dă seama ce vrea noul venit, bătrâna Corobocika – o văduvă izolată de lume, Nozdryov, un ”cel mai bun prieten”, aceștia aducându-l pe Cicikov într-o situație nu chiar plăcută...

Gogol și-a scris poemul foarte greu, iar finalul așa și nu a fost oferit publicului: Suflete moarte a fost un proiect format din trei volume, dintre care doar primul a supraviețuit. Manuscrisul celui de-al doilea volum a fost ars de două ori de însuși autorul și doar printr-un fapt inexplicabil s-au păstrat cinci capitole, incomplete. Al treilea volum nici nu a fost început – autorul Sufletelor moarte a murit.

Deși ideea în sine este una foarte interesantă, romanul mi s-a părut cam plictisitor, și anume datorită multitudinii de imagini vizuale, pagini de descriere și detalii. Cele câteva capitole din volumul doi bagă în ceață mai mult decât sfârșitul primului volum – care, din punctul meu de vedere, este unul reușit, cu final deschis, lăsând imaginația cititorului să zboare în ce direcție vrea.