Recenzie literară: Jucătoarea de Go de Shan Sa (2001)

Educat într-un univers al onoarei, necunoscând nici crime, nici abjecția, nici trădarea, gust pentru prima oară ura: un sentiment sublim, sete de dreptate și de răzbunare.

Fiecare om trebuie să moară. A alege neantul e singurul mod de a-l învinge.

Sunt mișcat de faptul că aparțin unei generații dezinteresate, ce aspiră la o cauză sublimă. Spiritul samurailor, ucis de modernitate, renaște în noi și prin noi. Traversăm o perioadă de incertitudine. Măreția zilei de mâine ne face nerăbdători.

De ce oare îmbătrânesc părinții? Viața e un castel de minciuni năruit de timp. Îmi pare rău că nu m-am uitat mai mult și mai atent la ai mei.

Recenzie literară: Confesiunile unei măști de Yukio Mishima (1949)

Ce faci când încerci să-ți găsești identitatea, dar nu o poți face pentru că trăiești într-o societate ce nu permite abaterea de la normă?

Ce faci când îți dai seama pe cine iubești, dar ești educat de mic să urmezi anumite principii, să te uiți la anumiți oameni, să primești în viața ta un alt suflet doar după ce acesta îndeplinește anumite criterii?

Protagonistul din Confesiunile unei măști de Yukio Mishima se află în fața propriei vieți: observând-o cum se desfășoară aceasta, departe de sentimentele sale, decid să-și păstreze masca, chiar dacă aceasta îl costă mult mai mult decât are de gând să plătească.

Un roman despre autoanaliză, acceptarea sinelui și viața dincolo de propriul corp, Japonia din timpul războiului și reacția societății la acesta, Confesiunile unei măști este lucrarea care l-a consacrat pe Yukio Mishima și l-a plasat în topul celor mai apreciați autori niponi.

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.

Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.

În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui. Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.

Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami

 

      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?

Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.

Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.

Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 

Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.

Recenzie literară: Dans dans dans (1988) de Haruki Murakami

Flori. Poză din arhiva personală.

Am citit mai multe cărți semnate de Murakami, iar impresia generală este că acesta scrie de parcă ar picta cu niște culori inexistente  o lume pe care o vedem de la fereastra din tramvai. Nici nu știu cum aș putea exprima acea senzație pe care ți-o creează cufundarea în lecturarea cărții de față... este o senzație de parcă ai nimeri într-un cub de sticlă și ai observa acțiunile personajelor dintr-un alt unghi, tu fiind totuși prezent acolo, total invizibil.

Deși Dans dans dans este a patra carte din ciclul Șobolanul, am citit-o fără să mă interesez de acest lucru. Totuși, nu cred că e chiar necesară lectura în ordine cronologică; în Dans dans dans este menționat un personaj care apare în cărțile precedente, dar nu influențează acțiunea și nici nu reprezintă o verigă pierdută pentru cei care nu au citit primele trei volume; deci saltul la a patra carte nu este o problemă.

În Dans dans dans cititorul îl întâlnește pe personajul principal care narează acțiunea, interacționând cu  alte personaje foarte diferite: o recepționistă de la hotel, cu un nume ciudat - Yumiyoshi; o copilă de 13 ani, fiică de oameni celebri, rebelă și complet neglijată; tatăl acesteia, pentru care banii cumpără totul; mama ei, un fotograf cu capul în nori, de care are grijă un poet cu o singură mână; un fost coleg de școală, actor chipeș, dar blestemat să joace mereu doctori și profesori de liceu.

Acțiunea se desfășoară în jurul personajului fără nume, care revine în Sapporo pentru a căuta hotelul Dolphin, unde petrecuse o perioadă frumoasă alături de o femeie a cărui nume adevărat nu îl cunoaște. Ajuns la hotel, descoperă că acesta nu mai este o clădire veche și dărăpănată, ci un hotel de lux. Totuși, între pereții acestuia, la etajul 16, uneori se întâmplă lucruri cunoscute doar câtorva; de aici, începe căutarea.

Romanul tratează mai multe subiecte: căutarea iubirii pierdute, participarea în creșterea și dezvoltarea unui individ, evoluția unui caracter, dar și visul în care spiritul încearcă să se regăsească în ochii altora... Lectura a fost, cum am menționat mai sus, o plonjare lentă într-un univers care se întretaie cu realitatea, dar în același timp se întâmplă undeva departe. Personajul principal m-a făcut să-l urmăresc peste tot, să-i citesc gândurile și să trec prin aceleași stări de spirit, lucru ce se întâmplă mai rar.

 Prin atmosfera ei mistică, vârtejul de evenimente într-un timp indefinit, Dans dans dans rămâne să fie una dintre cărțile  ce m-a impresionat și s-a clasat pe raftul operelor preferate. Nu am reușit încă să parcurg toate titlurile din biografia lui Murakami, dar până acum, Dans dans dans este romanul meu favorit.