joi, 17 mai 2018

Recenzie literară: Iubita mea, Sputnik de Haruki Murakami (1999)

Salutare!
Astăzi vă vorbesc despre un roman semnat de unul dintre scriitorii mei preferați - este vorba despre Iubita mea, Sputnik de Haruki Murakami. Ați citit această carte? V-a plăcut?

duminică, 13 mai 2018

Recenzie literară: A Pair of Blue Eyes/ Doi ochi albaștri de Thomas Hardy (1873)

Aveam acest volum de foarte mult timp în bibliotecă. Am decis să-l deschid pentru că vreau să citesc toate volumele neatinse (#citescceam), pentru a putea face loc unor cărți noi. Despre Thomas Hardy am mai auzit prin intermediul unei colege de facultate, care mi-a zis că i-a plăcut foarte mult romanul Doi ochi albaștri. Amintindu-mi că am acest titlu în bibliotecă, l-am început în aceeași zi.
Elfriede Swancourt este o tânără educată, sensibilă și naivă, care scrie în taină un roman, se ocupă de predicele pe care trebuie să le citească tatăl său, preot în sat și își petrece zilele călărind. Viața monotonă a tinerei se schimbă atunci când în casa lor apare Stephen Smith, un arhitect venit de la Londra. Între cei doi se infiripă o iubire pură, care este umbrită de faptul că Smith nu provine dintr-un neam ales. Atunci când domnul Swancourt află cine este arhitectul, Stephen e nevoit să plece, lăsând-o pe Elfriede plină de amărăciune. Cei doi îndrăgostiți țin legătura și decid să se căsătorească în taină, dar intervine ceva și Stephen pleacă în India, unde speră să-și facă un nume și o avere pe care să le prezinte preotului în schimbul mâinii fiicei sale. Între timp, Elfriede îi jură credință și îi promite că-l va aștepta.
Timpul trece, domnul Swancourt decide să se căsătorească, iar împreună cu noua doamnă Swancourt, în familie apare și vărul acesteia, domnul Henry Knight. Printr-o coincidență, Knight este, pe de o parte, mentorul despre care Stephen i-a povestit foarte mult Elfriedei, făcând-o geloasă pe acesta și pe de altă parte, este omul ce a criticat dur romanul de debut al fetei într-un ziar destul de cunoscut. Între Elfriede și Henry începe să se formeze o legătură pe care, aparent, familia o dorește, iar tânăra se trezește prinsă între două focuri: jurământul de credință pentru un bărbat aflat la mii de kilometri de ea și sentimentul de vinovăție față de bărbatul de lângă, care este vădit interesat de tânără.
Doi ochi albaștri este un roman care a început bine, dar mi-a fost foarte greu să-l termin. Deși mi-a plăcut ideea unui triunghi amoros, în ultima treime a cărții lucrurile au început să se complice fără niciun motiv. Personajele, pe care nu am reușit să le îndrăgesc din cauza trăsăturilor exagerate, mi s-au părut toate infantile în deciziile luate. 
Elfriede, care se vrea a fi o tânără virtuoasă și sensibilă, nu este cinstită de la bun început cu niciunul dintre pretendenții la inima ei. Cel mai deranjant este cum autorul, prin intermediul altor personaje, insistă pe faptul că domnișoara Swancourt este doar o copilă și că nu face nimic cu răutate, încercând parcă să îi justifice comportamentul față de cititor.
Stephen, bărbat în toată firea, se comportă prostește atunci când vine vorba de Elfriede - este exagerat de sensibil la orice spune ea, nu dă dovadă de tărie de caracter, este un om bun, dar de o inocență ce trece de naivitate. 
Dintre toate personajele, cel mai antipatic este Henry Knight. Dacă Elfriede și Stephen sunt tineri și lipsiți de experiență, astfel încât anumite lucruri li se pot ierta cu ușurință, Knight este un bărbat trecut prin viață, cult, educat și citit, dar care are niște principii infantile, ceea ce duce nu doar la propria nefericire, ci și la distrugerea unor destine din jur.
Romanul lui Thomas Hardy nu se numără printre preferatele mele. Pe lângă personajele greu de înțeles și acțiunea deseori dramatizată fără un motiv bine întemeiat, autorul are talentul de a plictisi cititorul cu descrieri ce nu aduc nimic în plus - am citit două pagini în care o doamnă descrie florile ce cresc în grădină, care îi plac, care cresc din greșeală - și povestea din spatele fiecărei plante în parte,iar acesta este doar unul dintre multele exemple.
Deși mă declar fana cărților clasice și a descrierilor amănunțite a decorului, Doi ochi albaștri a fost un roman pe care l-am citit cu greu, cu lungi pauze între capitole, datorită detaliilor irelevante și a personajelor care mi-au inspirat a fi un grup de liceeni și nu adulți în toată firea. Nu mi-a plăcut stilul autorului, dar sunt dispusă să mai încerc să citesc ceva semnat de acesta.

joi, 10 mai 2018

Recenzie literară: Viață după viață de Kate Atkinson (2013)

Salut!
Azi pe canal vă vorbesc despre romanul lui Kate Atkinson, Viață după viață, un volum ce mi-a plăcut foarte mult datorită subiectului abordat și a personajelor ancorate în acțiune. Vizionare plăcută :)

marți, 1 mai 2018

Blogs To Follow: Dariana Pintilii

Luna mai a venit cu vreme frumoasă, miros de mici în aer (1 mai muncitoresc, știți voi :D ) și cum v-am obișnuit deja, la început de lună vă povestesc despre blogurile pe care le urmăresc cu mult drag la capitolul #BlogstoFollow. Astăzi vă prezint spațiul virtual al Darianei, pe care am avut ocazia să o cunosc și să socializăm la mai multe evenimente blogărești din Iași.
Dariana Pintilii are un blog absolut delicios, începând cu vibe-ul pe care-l transmite tema, articolele foarte personale despre viața ei, călătorii, evenimente și nu numai. Cel mai mult îmi place simplitatea textului și claritatea în gândire pe care o găsesc pe blogul ei - ceva ce nu oricine poate aduce în fața cititorului.
Articolele Darianei desre modă, stilul vestimentar pe care-l are și felul în care își prezintă ținuta sunt informative și bine structurate, să nu mai spun de pozele atât de high end pe care le întâlnești la ea pe blog. Dacă vreți să călătoriți în Europa, găsiți și o serie de articole tip jurnal de călătorie, unde pozele vă duc cu gândul în acel loc, iar Dariana scrie despre impresiile pe care i le-au lăsat orașul x sau y.
Blogul Darianei mă binedispune de fiecare dată când îl accesez, așa că vă recomand să intrați pe la ea să o salutați în căsuța de comentarii de la un articol ce vă face cu ochiul. Dariana este o tânără foarte amabilă și o companie plăcută. Am aflat mai multe lucruri de la ea legate de modă și mi-a plăcut nespus de mult faptul că tratează cu seriozitate tot ceea ce ține de munca ei și a altora, dar și faptul că știe ce vrea să facă mai departe și lucrează în direcția respectivă. Dariana, ai tot respectul meu și îți doresc mult succes în tot ceea ce vrei să faci!

luni, 30 aprilie 2018

Recenzie literară: Câinele de teracotă de Andrea Camilleri (1996)

Câinele de teracotă este un obiect găsit într-o peșteră la picioarele unui cuplu. Cei doi, prinși într-o îmbrățișare a morții, reprezintă o poveste pe care comisarul Montalbano trebuie să o descopere și să o aducă la lumină, după mai bine de 50 de ani.
Romanul lui Andrea Camilleri face parte din seria Comisarul Montalbano. Câinele de teracotă este cel de-al doilea volum, dar se citește ușor și chiar dacă are legătură narativă cu volumul 1, acest lucru nu se simte. La început, lectura mi s-a părut cam greoaie, datorită unor cuvinte în italiană necunoscute mie, a argoului pe care-l folosesc unele personaje și a multitudinii de oameni ce interacționează cu Montalbano. Dar pe parcurs, narațiunea prinde contur, se definitivează poziția și rolul unor personaje, iar descrierile menite să aducă în fața cititorului ce fel de om este comisarul transformă acest roman polițist într-o lectură antrenantă.
Montalbano este un personaj interesant, prin faptul că e un om simplu, căruia îi place să mănânce lucruri bune și care are o intuiție de invidiat. În relația sa cu superiorii, este degajat, fără a deveni înfumurat; cu inferiorii săi adoptă un ton autoritar, fără însă a fi o brută. Cu cei pe care-i consideră la același nivel cu el, ei bine, îi tratează după merite. Așa că per total, Montalbano este un om plăcut, dar care dă de înțeles că la o primă abatere, nu va accepta să fie călcat în picioare.
Personajele care apar pe parcurs - cum ar fi indivizi din lumea interlopă, femei frumoase, amante sau fost amante, bătrâni comuniști supărați pe viață, polițiști prostănaci, bișnițari sau fermieri - sunt conturate foarte bine în câteva cuvinte, astfel încât e ușor să îți dai seama cu cine ai de-a face. 
În concluzie, Câinele de teracotă este un roman polițist care începe greoi, dar pe parcurs devine o lectură antrenantă. Misterul din jurul cuplului găsit în peșteră se accentuează, prinde proporții, iar răspunsul se află în cel mai neașteptat loc, astfel încât am stat cu sufletul la gură până la sfârșit să aflu care este, de fapt, povestea celor doi.
PS: volumul de față face parte din proiectul meu, Drumul spre minimalism. Pentru mai multe detalii, vă invit să urmăriți hashtag-urile #citescceam și #cartecălătoare pe contul meu de Instagram.

joi, 26 aprilie 2018