Bilanț literar: Septembrie 2019

 Frumoasă să vă fie toamna!

Pentru mine, aceasta a început cu un drum nou în viață, așa că la capitolul lecturi, nu mă pot lăuda cu la fel de multe ca în alte luni, dar asta nu le face mai puțin valoroase. Am reușit să termin cărți pe care le aveam începute de ceva timp, să mă bucur de lecturi captivante și să mai citesc din teancul meu de cărți #citescceam.

Voi începe cu Cartea Mironei de Cella Serghi, un volum pe care l-am început în cadrul #romanianreadathon, dar pe care l-am abandonat destul de repede. Prima parte a cărții, mai bine zis, prima treime, este scrisă în dulcele stil pe care-l regăsesc cu drag în Pânza de păianjen. În Cartea Mironei, cititorul urmărește o tănără care aspiră să devină scriitoare, fiind sufocată de către familia ei nocivă și de evenimentele ce împânzesc Europa la mijlocul secolului trecut. Dacă romanul a început bine, pe parcurs povestea a devenit din ce în ce mai fragmentată, iar eu nu am putut să creez o legătură cu protagonista sau cu trăirile ei.

 Dacă fug de Terri Blackstock a fost un thriller captivant, cu o poveste simplă, dar bine prezentată. Casey îl găsește pe cel mai bun prieten al ei mort la el acasă și fiindcă are o părere nu tocmai bună despre poliție, decide să fugă, să se ascundă, ceea ce o face automat principala suspectă.

Familia defunctului îl angajează pe Dylan, un prieten din copilărie, să o găsească pe Casey și să obțină răspunsuri. Dacă fug este primul volum din trilogie, lucru pe care nu-l știam, de aceea am rămas dezamăgită la final, când am descoperit că povestea abia începe. Cu siguranță voi citi și continuarea.

O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn a fost o lectură care nu a venit la timpul său. Așa cum sugerează titlul, este vorba despre o zi din viața unui bărbat care își duce veacul în Gulag, cu tot cu tabieturile celora din jur, evenimentele vremii, intrate în venele prizonierilor și nelipsitul suflet rusesc prins în inima singurătății. Dacă aș fi citit cartea asta într-o altă stare de spirit, cred că m-aș fi bucurat mai mult de ea.

Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul 3: De la Mahomed la epoca Reformelor de Mircea Eliade este una dintre cărțile pe care am început să le citesc la începutul anului și abia acum am terminat-o. Fiind un volum de non-ficțiune, a mers mai greu decât alte lecturi, dar mi-a plăcut mult modul în care autorul face sinteza perioadelor descrise și aduce în prim plan ideile cele mai importante din credințele religioase menționate.

Netochka Nezvanova de Fiodor Dostoievski a fost o lectură ușoară pentru acest autor. Relatează povestea unei fete ajunsă orfană și tot ceea ce înseamnă familia ei, greutățile prin care trece și evident, aduce în lumina reflectoarelor nelipsita suferință atât de caracteristică personajelor din literatura rusă clasică. Mi-a fost dor de Dostoievski, dar nu voiam să mă înham la un roman stufos, așa că Netochka Neszvanova a fost cartea potrivită pentru a-mi potoli dorul.

O listă semidifinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri de Krystal Sutherland este volumul care încheie luna septembrie. Familia Solar este urmărită de un blestem și faptul că fiecare membru a acesteia are câte o fobie, care-l împiedică să-și trăiască viața la potențialul maxim.

Deși este o carte YA, felul în care este tratată depășirea fricii face din acest roman unul potrivit pentru toate vârstele. 

Acestea sunt cărțile de care m-am bucurat în septembrie. Voi ce ați mai citit?

Drumul spre minimalism: Rezultate finale pentru anul acesta + planuri pentru viitor

Prima dată am vorbit despre proiectul Drumul spre minimalism anul trecut, pe 5 septembrie. Mi-am propus să derulez acest drum timp de un an, notându-mi reușitele și nereușitele pe blog. Acum, odată cu trecerea celor 52 de săptămâni, rezultatele sunt diferite de așteptările mele. Note to self: să nu mai am așteptări, mai ales din partea propriei persoane. Dacă sunteți nou/ă- pe blog și vreți să-mi urmăriți documentarea timp de un an al acestui proiect, găsiți toate articolele în această categorie.

 Cele mai importante idei pe care mi-am propus să le pun în aplicare au fost:

- să-mi fac ordine în haine, astfel încât să fiu mulțumită de articolele pe care le am, să le port, să le pot combina între ele în cât mai multe ținute;

- să încep să consum cât mai responsabil produsele cosmetice - să termin ce am început, să încep să cumpăr doar produse ce nu sunt testate pe animale;

- să nu mai cumpăr cărți/să am munți de volume ce stau în casă (#citescceam);

- să îmi organizez cât mai bine timpul;

- să fiu mai responsabilă în ceea ce privește finanțele.
Am reușit? Pe alocuri da, pe alocuri nu.
- am cumpărat haine; ce-i drept, articole versatile, pe care le port cu mare drag. Încă mai am două genți pline cu haine pe care nu le-am donat încă (pentru că sunt o leneșă, dar ar cam trebui să fac și pasul acesta);
- numărul de produse cosmetice cumva a rămas la fel - deși mă axez pe a termina produse ce nu-mi plac în mod special sau care sunt vechi. Totuși, acum conștientizez cât timp îmi ia să termin ceva, deci sunt mult mai atentă atunci când cumpăr ceva nou;
- la capitolul cărți mă pot „lăuda” cu 16 volume necitite, dintre care 2 începute și 2 cel mai probabil care nu vor fi citite (fac parte dintr-o trilogie și primul volum nu mă încântă atât de mult încât să vreau să o continui). O perioadă am scăpat de cărți prin intermediul #carteacălătoare (puteți urmări hastagul pe contul meu de Instagram), dar mă gândesc de azi înainte fie să vând volumele citite - dacă arată bine, fie să le donez;
- cel mai greu îmi este cu organizarea timpului - deși am un planner, unele zile decurg ceva mai haotic decât mi-aș dori. Dar lucrez la acest aspect;
-nu în ultimul rând, finanțele. Simt că sunt mai responsabilă cu banii și mai atentă atunci când vine vorba de a cumpăra ceva.
Cam acestea sunt reușitele mele în anul meu de minimalism. Voi continua să descopăr noi orizonturi, idei pe care să le pun în aplicare, să scap de obiectele pe care nu le folosesc și care îmi ocupă spațiu. Cu acest articol, cel mai probabil, se încheie Drumul spre minimalism pe blog - nu pun mâna în foc, dar așa presimt. Ne vedem pe Instagram pentru eventualele updateuri :)

Recenzie literară: A Pair of Blue Eyes/ Doi ochi albaștri de Thomas Hardy (1873)

Aveam acest volum de foarte mult timp în bibliotecă. Am decis să-l deschid pentru că vreau să citesc toate volumele neatinse (#citescceam), pentru a putea face loc unor cărți noi. Despre Thomas Hardy am mai auzit prin intermediul unei colege de facultate, care mi-a zis că i-a plăcut foarte mult romanul Doi ochi albaștri. Amintindu-mi că am acest titlu în bibliotecă, l-am început în aceeași zi.

Elfriede Swancourt este o tânără educată, sensibilă și naivă, care scrie în taină un roman, se ocupă de predicele pe care trebuie să le citească tatăl său, preot în sat și își petrece zilele călărind. Viața monotonă a tinerei se schimbă atunci când în casa lor apare Stephen Smith, un arhitect venit de la Londra. Între cei doi se infiripă o iubire pură, care este umbrită de faptul că Smith nu provine dintr-un neam ales. Atunci când domnul Swancourt află cine este arhitectul, Stephen e nevoit să plece, lăsând-o pe Elfriede plină de amărăciune. Cei doi îndrăgostiți țin legătura și decid să se căsătorească în taină, dar intervine ceva și Stephen pleacă în India, unde speră să-și facă un nume și o avere pe care să le prezinte preotului în schimbul mâinii fiicei sale. Între timp, Elfriede îi jură credință și îi promite că-l va aștepta.

Timpul trece, domnul Swancourt decide să se căsătorească, iar împreună cu noua doamnă Swancourt, în familie apare și vărul acesteia, domnul Henry Knight. Printr-o coincidență, Knight este, pe de o parte, mentorul despre care Stephen i-a povestit foarte mult Elfriedei, făcând-o geloasă pe acesta și pe de altă parte, este omul ce a criticat dur romanul de debut al fetei într-un ziar destul de cunoscut. Între Elfriede și Henry începe să se formeze o legătură pe care, aparent, familia o dorește, iar tânăra se trezește prinsă între două focuri: jurământul de credință pentru un bărbat aflat la mii de kilometri de ea și sentimentul de vinovăție față de bărbatul de lângă, care este vădit interesat de tânără.

Doi ochi albaștri este un roman care a început bine, dar mi-a fost foarte greu să-l termin. Deși mi-a plăcut ideea unui triunghi amoros, în ultima treime a cărții lucrurile au început să se complice fără niciun motiv. Personajele, pe care nu am reușit să le îndrăgesc din cauza trăsăturilor exagerate, mi s-au părut toate infantile în deciziile luate. 

Elfriede, care se vrea a fi o tânără virtuoasă și sensibilă, nu este cinstită de la bun început cu niciunul dintre pretendenții la inima ei. Cel mai deranjant este cum autorul, prin intermediul altor personaje, insistă pe faptul că domnișoara Swancourt este doar o copilă și că nu face nimic cu răutate, încercând parcă să îi justifice comportamentul față de cititor.

Stephen, bărbat în toată firea, se comportă prostește atunci când vine vorba de Elfriede - este exagerat de sensibil la orice spune ea, nu dă dovadă de tărie de caracter, este un om bun, dar de o inocență ce trece de naivitate. 

Dintre toate personajele, cel mai antipatic este Henry Knight. Dacă Elfriede și Stephen sunt tineri și lipsiți de experiență, astfel încât anumite lucruri li se pot ierta cu ușurință, Knight este un bărbat trecut prin viață, cult, educat și citit, dar care are niște principii infantile, ceea ce duce nu doar la propria nefericire, ci și la distrugerea unor destine din jur.

Romanul lui Thomas Hardy nu se numără printre preferatele mele. Pe lângă personajele greu de înțeles și acțiunea deseori dramatizată fără un motiv bine întemeiat, autorul are talentul de a plictisi cititorul cu descrieri ce nu aduc nimic în plus - am citit două pagini în care o doamnă descrie florile ce cresc în grădină, care îi plac, care cresc din greșeală - și povestea din spatele fiecărei plante în parte,iar acesta este doar unul dintre multele exemple.

Deși mă declar fana cărților clasice și a descrierilor amănunțite a decorului, Doi ochi albaștri a fost un roman pe care l-am citit cu greu, cu lungi pauze între capitole, datorită detaliilor irelevante și a personajelor care mi-au inspirat a fi un grup de liceeni și nu adulți în toată firea. Nu mi-a plăcut stilul autorului, dar sunt dispusă să mai încerc să citesc ceva semnat de acesta.

Recenzie literară: Confessions of an English Opium-Eater de Thomas De Quincey (1821)

Cartea aceasta, Confessions of an English Opium-Eater, care a fost tradusă la Polirom (Confesiunile unui opioman englez), sălășuia în biblioteca mea de vreo doi sau chiar trei ani. Numele autorului, Thomas De Quincey, nu îmi era cunoscut în momentul în care am achiziționat volumul, dar am fost (irezistibil) atrasă de titlu, așa că l-am luat cu mine acasă.

Romanul este o autobiografie, unde autorul îi prezintă cititorului viața sa, din copilărie până la maturitate și influența opiului asupra tuturor aspectelor din viața profesională și personală. Deși la prima vedere romanul pare a fi doar o poveste al unui dependent de droguri, Confesiunile unui opioman englez aduce în prim plan greutățile prin care trece De Quincey în copilărie, viața de vagabond dusă ca adolescent în Londra, dar și maturizarea sa. Opiul joacă un rol important în toate deciziile pe care le ia autorul, dar dependența sa de acest drog este foarte bine descrisă, chiar romanticizată. 

Ca cititor, mi-a plăcut mult stilul în care este scrisă cartea. Am citit-o în engleză, iar exprimarea este pur și simplu delicioasă - formularea propozițiilor, crearea tensiunii, utilizarea unor cuvinte arhaice, toate te fac să rămâi pironit cu ochii pe text și să urmărești acțiunea. 

Opiul, care ar putea fi considerat un personaj aparte, este descris în cele mai multe moduri - ca un elixir salvator uneori, alteori, ca o otravă. Prepararea lui, senzațiile pe care le oferă, imaginile pe care le creează în cap, dar și urmările unui consum îndelungat - toate aceste detalii autorul le oferă cu mult drag, explicând fiecare lucru într-un mod interesant, astfel încât uneori pare să te îndemne să-l încerci și tu.

Mi-a plăcut cartea datorită limbajului și a felului în care opiul dictează viața autorului. Evenimentele ce au loc nu sunt neapărat spectaculoase, dar foarte diferite, atât în ceea ce privește percepția unui om ce nu utilizează opiul, cât și din punct de vedere al autorului, privind în urmă la cele întâmplate.

Un alt motiv de bucurie pentru mine este faptul că am ajuns să citesc acest volum în cadrul unui proiect colectiv cu alte fete dintr-un club de literatură: se numește #citescceam și constă în lecturarea tuturor titlurilor necitite din bibliotecă înainte de a procura cărți noi. #citescceam are legătură și cu proiectul meu personal, Drumul spre minimalism, așa că bucuria este dublă.

Dacă vă tentează o biografie al unui om dependent de droguri, volumul acesta s-ar putea să fie ceea ce căutați.