Prințul Spinilor de Mark Lawrence este un fantasy sângeros, povestea abundând în imagini șocante, omoruri, distrugeri, înfățișând, pe de o parte, războiul și cruzimea acestuia și, pe de altă parte, limitele la care poate ajunge o persoană care deține puterea. Jorg Ancrath nu este un protagonist pe care să-l placi, cel puțin, nu de la început. Este un adolescent crud și nemilos, capabil să vadă oameni vii și morți, să-i controleze. Este iute la mânie și deseori calcă peste cadavre pentru a ajunge la țelul său. Totuși, autorul reușește să captiveze cititorul prin modul în care prezintă realitatea lui Jorg, astfel încât devii investit în ce i se întâmplă prințului și chiar ajungi să ții cu el în anumite situații.
Mark Lawrence portretizează tot felul de tipologii umane prin intermediul personajelor sale, făcând din acest volum deloc stufos o frescă a unei societăți medievale, unde totul se rezolvă prin putere, sabie și sânge. Deși nu pune un mare accent pe sistemul magic, este ușor să înțelegi de unde vine puterea lui Jorg și care este relația prințului cu aceasta. De asemenea, autorul exemplifică foarte bine sistemul politic din universul romanului, fiind foarte clar cine și unde se află pe scara ierarhică.
În Frumoasele adormite, Yasunari Kawabata explorează teme precum atracția sexuală, limitele pe care le poate respecta un om atunci când i se oferă libertatea deplină, dar și prețul pe care individul trebuie să-l plătească pentru cunoaștere. Deși Eguchi nu le tratează pe fetele adormite ca pe niște dame de companie, acesta este intrigat de prezența lor, de esența lor, de poveștile de viață pe care încearcă să le întrezărească pe chipurile adormite. Admirând necunoscutele alături de care își petrece nopțile, Eguchi retrăiește clipe din trecutul său îndepărtat.
Romanul autorului nipon este plin de momente în care te întrebi ce gândește personajul și care-i sunt intențiile, prezentând, totodată, vastitatea lumii interioare a lui Eguchi, care își privește viitorul cu seninătate. Pentru el, trecutul e doar o perioadă pe care o retrăiește în nopțile bizare alături de tinerele necunoscute, cufundate într-un somn adânc, tentându-l să compare femeile pe care le-a întâlnit pe parcursul vieții cu aceste frumoase adormite.
Septembrie a fost o lună cu foarte multe DNF-uri, dar nu-mi pare rău. Am trecut demult de faza „trebuie să duc cartea asta până la capăt, chiar dacă nu-mi place/mă disperă/e nepotrivită pentru ce vreau să citesc de fapt”. Dar am citit și câteva cărți ce au fost pe sufletul meu, s-a nimerit să fie toate fantasy.
Prima carte citită este Assistant to the Villain de Hannah Nicole Maehrer, care urmărește viața lui Evie Sage, o tânără ce locuiește într-un sătuc aflat la marginea unei păduri, unde se spune că sălășuiește The Villain, cel mai rău om posibil din univers.
Evie e cam ghinionistă de felul ei și dă peste acest Villain, însă în loc să fie linșată, lui Evie i se propune să-i devină asistentă personală. Cartea e plină de umor, dar are și mister, tensiune, romance - singurul ei minus fiind faptul că e parte dintr-o trilogie și volumul doi apare la anul.
A Study in Drowning de Ava Reid e un volum ce m-a ținut cu sufletul la gură - e o poveste standalone, cu elemente gotice, thriller și romance. Urmărește cum Effy, o tânără ce de mică îl tot vede pe Fairy King, dar cei din jur îi spun că e nebună, ajunge să ia legătura cu urmașii autorului ei preferat pentru a reconstrui conacul acestuia. Când ajunge la destinație, Effy descoperă cât de întunecată este lumea, câte secrete poate ascunde o casă și cât de diferiți sunt cei pe care-i admirăm în viața lor privată. Mi-ar fi plăcut volumul mai mult și i-aș fi dat o notă maximă dacă Effy n-ar fi fost o smiorcăită - dar asta e o trăsătură care mie personal nu-mi place la protagoniști, deci lăsând asta la o parte, a fost o carte foarte bună, atmosferică, ce s-a nimerit să ajungă în atenția mea la momentul potrivit.
Queen of Roses de Briar Boleyn e un fel de interpretare a mitului Cavalerilor Mesei Rotunde - cam des în ultima perioadă dau de cărți ce explorează acest mit -, dar protagonistul e o ea, Arthur e un tiran și cam atât am apucat să aflu. Am citit cam 1/8 din carte și m-a plictisit groaznic, așa că nu am mai forțat nota și am abandonat-o. Scriitura a fost ok, dar nu am reușit să mă conectez cu protagonista sau să-mi pese în vreun fel de evenimentele ce se desfășoară în poveste.
O altă carte abandonată este My Rommate is a Vampire de Jenna Levine, care a început bine, premisa părea a fi exact pe gustul meu... până când am început să o cunoaștem mai bine pe protagonistă, care din punctul meu de vedere, pe lângă faptul că e infantilă (o duce extraordinar de rău cu banii, dar refuză cu încăpățânare ajutorul prietenilor săi), se crede mare artistă (e specialistă în arta modernă sau cum se numește, adică strânge gunoaie de pe plajă și le lipește pe pânză, vopsindu-le și astfel crează peisaje și nu numai - personal nu rezonez cu acest curent). Protagonistul părea promițător, dar nu am avut de gând să trag de mine când nu mai puteam urmări, de plictiseală, gândurile protagonistei.
Cireșarii, Cavalerii florii de cireș de Constantin Chiriță e o carte pe care voiam să o citesc de ani de zile, dar odată ce am ajuns la ea, m-am plictisit groaznic după câteva capitole. Nu aș spune că e o carte slabă, dar cred că unele cărți trebuie citite la anumite vârste pentru a te putea bucura de ele și eu am ajuns la titlu prea târziu pentru a-l aprecia la justa lui valoare.
Pe cât de mult mi-a plăcut Beladona, pe atât de mult m-a dezamăgit, după nici câteva capitole, Foxglove de Adalyn Grace. Am eu o aversiune aparte față de poveștile care ar trebui să fie standalone, dar sunt lălăite de dragul de a fi lălăite, pentru că primul volum a prins la public. Ce nu mi-a plăcut la Foxglove este faptul că din primele capitole se întrezărește un triunghi amoros și eu am o aversiune aparte față de acest trope, totodată accentul se pune pe ce face Signa cu Moartea și cumva magia construcției relației lor din prima carte s-a dus pe apa sâmbetei pentru mine.
Regatul podului de Danielle L. Jensen e o carte pe care am început-o cu zero așteptări și tot m-a dezamăgit. Lara ar trebui să fie o super-asasină, ce ajunge să se căsătorească din considerente politice cu Aren, regele regatului vecin care deține controlul asupra comerțului, iar scopul Larei este să afle secretele Podului ce e așa de bine străjuit și să le transmită tatălui său. Doar că personajele mi s-au părut prea puțin credibile, chimia între protagoniști nu există, și nici după ce am parcurs o jumătate de carte nu m-am atașat de personaje și nu mi-a păsat nici măcar un pic de ce se întâmplă. Mai sunt niște chichițe ce m-au deranjat: țara Larei este deșertică, iar Aren domnește peste un regat insular, unde se circulă mult pe apă. Deși Lara este antrenată ani de zile pentru un singur scop - să devină soția lui Aren și să afle secretele podului, cumva nimeni nu se gândește să o învețe să înoate, iar Lara e îngrozită de apă și are rău de mare. Deși Aren pune străjeri peste tot pentru a ști ce face soția sa, în perioada furtunilor, odată ce vremea devine frumoasă toți străjerii sunt trimiși în altă parte și Lara e și mai liberă să facă ce vrea. Aren e un conducător naiv și din punctul meu de vedere contradictoriu. Pe de o parte se spune despre el că e crud și just, dar când vine vorba de Lara, e orb și preferă să o creadă pe ea, fiica unui regat dușman, și nu pe camarazii săi, care i-au fost loiali ani de zile. Deși mi-am dat seama cam de la început cine e personajul negativ din carte, Lara e singura care habar nu are, deși toate semnele posibile și imposibile stau în fața ei, tânăra preferând să urmeze un plan stabilit de acasă chiar dacă tot ce i s-a spus s-a adeverit a fi o minciună. M-a frustrat povestea și chiar nu știu de ce am insistat atât să o continui, pentru că nu e deloc pe gustul meu și nu m-am distrat citind-o.
Acestea au fost lecturile lunii septembrie. Voi ce ați mai citit?
Într-un viitor îndepărtat, după ce războiul ce a durat câteva sute de ani, lăsând în viață doar 0.2% din populația planetei, oamenii trăiesc într-un Stat Unic, condus de un Binefăcător. Ființa umană evoluează: viața este raționalizată, toți sunt egali, munca este principalul scop, emoțiile sunt considerate iraționale, iar visele - semnul apariției unei boli mintale. Acțiunea îl urmărește pe D-503, care este inginer și participă la construcția unei nave spațiale numită Integrala, scopul căreia este de a aduce rațiunea Statului Unic și altor popoare, de a o răspândi în galaxie.
Noi de Evgheni Zamiatin este o distopie care tratează subiecte precum existența liberului arbitru, cunoașterea supremă, esența individului în cadrul unui grup. Prin intermediul însemnărilor pe care le face D-503 în jurnalul său, cititorul află cum acest personaj se schimbă, cum se transformă dintr-un individ identic cu ceilalți într-un om care începe să aibă dubii, începe să se întrebe ce se întâmplă și decide să exploreze lucrurile noi, interzise, dornic să afla care - și unde e, de fapt - adevărul.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki este un roman antrenant despre tehnologie, necunoscut și monotonia vieții. Personajele sunt multiple, formând o societate pentru care nu există viitor, doar prezent. În jurul Zonelor locuiește o anumită categorie de oameni - Călăuzele, care sunt în afara legii, familiile acestora, căutătorii de comori amatori, forțele de ordine ce încearcă să țină oamenii departe de Zone, cumpărătorii și vânzătorii de pe piața neagră.
Limbajul abordat de Arkadi și Boris Strugațki este atractiv prin colocvialismul său, personajele sunt realiste și autorii transmit fidel atmosfera apăsătoare ce domnește într-o societate post-apocaliptică. Deși nu pot spune că Red Schuhart este un erou, felul acestuia de a gândi și de a acționa mi s-a părut autentic și potrivit pentru statutul său în societate.
Victoria de Knut Hamsun este o poveste de dragoste tragică, aflată sub o stea nefastă. Diferența socială, moravurile vremii, drumul în viață pe care îl parcurge fiecare dintre cei doi sunt doar câteva elemente ce stau în calea fericirii. Iubirea se împletește strâns cu singurătatea și cu orgoliul, viața cu moartea, eternitatea cu efemerul, Victoria fiind o lectură complexă, reprezentativă pentru societatea norvegiană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Victoria este un roman alert și plin de sensibilitate, o iubire ce trece de proba timpului, dar rămâne în umbră din cauze precum societatea, așteptările personajelor și nu în ultimul rând, soarta crudă. Vă recomand să lecturați acest roman dacă vă plac poveștile de dragoste imposibile și vreți să aflați mai multe despre construcția societății norvegiene din acea perioadă.
Casa de pe canal de Georges Simenon este un thriller psihologic, unde nu există o rază de speranță la capătul tunelului. Personajele sunt grotești prin defectele pe care le manifestă la fiecare pas, fără să existe vreo trăsătură care să le scoată din această lumină negativă. Edmee este o manipulatoare desăvârșită, lipsită de scrupule sau milă, înfricoșată și fascinată deopotrivă de conceptul morții, jucându-i pe cei din jur pe degete. Verișorii ei, băieți de la țară, sunt făcuți dintr-o bucată și cad în mrejile fetei, fără a realiza în ce joc se implică, iar devotamentul lor față de Edmee are niște urmări dezastruoase.
Georges Simenon știe să construiască personaje care să te facă să le detești și să-ți dorești ca dreptatea să triumfe. Atmosfera sumbră, combinată cu structura romanului, face din Casa de pe canal o lectură antrenantă, care te îndeamnă să te întrebi care sunt limitele perfidiei și a răutății umane. Edmee e un personaj absolut dezagreabil, care se bucură din plin de viață, făcând-o pe victima și manipulându-i pe cei care-i vor binele. Verișorii ei sunt niște nătărăi, iar celelalte rude privesc cu apatie tot ce se întâmplă. Familia unchiului, care avea o structură stabilă până la venirea adolescentei, devine un cuib de vipere, dezintergându-se.
