În Frumoasele adormite, Yasunari Kawabata explorează teme precum atracția sexuală, limitele pe care le poate respecta un om atunci când i se oferă libertatea deplină, dar și prețul pe care individul trebuie să-l plătească pentru cunoaștere. Deși Eguchi nu le tratează pe fetele adormite ca pe niște dame de companie, acesta este intrigat de prezența lor, de esența lor, de poveștile de viață pe care încearcă să le întrezărească pe chipurile adormite. Admirând necunoscutele alături de care își petrece nopțile, Eguchi retrăiește clipe din trecutul său îndepărtat.
Romanul autorului nipon este plin de momente în care te întrebi ce gândește personajul și care-i sunt intențiile, prezentând, totodată, vastitatea lumii interioare a lui Eguchi, care își privește viitorul cu seninătate. Pentru el, trecutul e doar o perioadă pe care o retrăiește în nopțile bizare alături de tinerele necunoscute, cufundate într-un somn adânc, tentându-l să compare femeile pe care le-a întâlnit pe parcursul vieții cu aceste frumoase adormite.
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Salutare și bine v-am regăsit în ultima lună a acestei toamne! Sper că schimbarea orei nu v-a afectat prea mult și că vă bucurați de lecturi interesante.
În octombrie am citit destul de variat și per total, sunt mulțumită de ce cărți au ajuns să-mi bucure atenția.
Voi începe în ordine cronologică, prima carte terminată în octombrie fiind La paradisul femeilor de Emile Zola. Un roman clasic pe care mă bucur că l-am descoperit mai bine mai târziu decât niciodată. Relatează povestea unei tinere din provincie care vine la Paris să-și caute un rost în viață, ajungând să fie vânzătoare în scandalosul magazin La paradisul femeilor. Impresiile mele despre carte le găsiți mai sus.
Seduce Me at Sunrise de Lisa Kleypas urmărește povestea amoroasă a uneia dintre surorile Hathaways. De data aceasta, este vorba despre sora fragilă, pe care toți o consideră mult prea slabă și o femeie ce nu are cum să își trăiască viața așa cum pot ceilalți. Ei bine, fata demonstrează altceva...
Tempt Me at Twilight este cartea surorii mijlocii din familia Hathaway, care-și dorește un mariaj liniștit, alături de un om potolit, care nu iese în evidență. Dar soarta îi pregătește alt fel de uniune. Din nou, Lisa Kleypas atrage cititorul prin intermediul unor personaje plăcute, ușor clișeice, dar pe care le urmărești cu interes.
Married By Morning este povestea de dragoste a singurului bărbat din familia Hathaway și e una dintre cărțile ce mi-a plăcut mai mult decât restul, datorită felului în care personajul principal este construit pe parcursul celorlalte romane, ca să-l descoperi în totalitate în acest volum. Nici aleasa inimii lui nu este mai puțin atrăgătoare, ca personaj, nu neapărat ca aspect fizic.
Love in the Afternoon este volumul ce încheie povestea celor din clanul Hathaway, axându-se pe relația amoroasă a mezinei. Acest roman e ceva mai serios, aducând în discuție PTSD-ul și modul în care acesta (ar fi fost) este perceput în societatea victoriană.
Regele Ugu de Adam Stower este o carte pentru copii tare simpatică, tratând subiecte precum prietenia și aventura, foarte frumos exemplificate. Personajele sunt drăguțe, atmosfera una de poveste și te transpune în totalitate în acea stare de spirit pe care o aveai când erai mic și te aventurai în cine știe ce peripeție alături de prietenii tăi.
Tot în octombrie am terminat de citit o non ficțiune, Sensul iubirii: Revoluția științifică a relațiilor de dragoste semnată de Dr. Sue Johnson. Mai multe detalii legate de această lectură găsiți în articolul dedicat volumului.
Cititorul de Bernhard Schlink este un volum ce face parte din categoria cărților pe care, oarecum, regret că nu le-am descoperit mai devreme. În același timp, mă gândesc că poate la o altă vârstă aș fi văzut diferit atât povestea, cât și motivațiile personajelor.
Vechiul oraș imperial de Yasunari Kawabata a fost un roman scurt, dar cald, unde accentul a fost pus mai mult pe oraș în sine: tradiții, modul în care curge timpul peste acest loc, istoria într-o permanentă mișcare, impactul evenimentelor din secolul trecut asupra populației locale.
Pasageri. Antologia de proză scurtă a Școlii de vară Gheorghe Crăciun este un volum pe care l-am primit de la prietenii de la editura Paralela 45. Unele dintre povestiri mi-au plăcut, pe altele nu am reușit să le descifrez, dar mi-a plăcut aerul de exercițiu care planează asupra fiecărui fragment lecturat.
Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk a fost o carte pe care am citit-o cu sufletul la gură. Foarte atmosferică, plină de mister, perfectă pentru serile reci de toamnă.
Și, ca să închei acest bilanț întârziat pe o notă optimistă, am abandonat un roman în octombrie.
Regatul sufletelor de Rena Barron este un volum pe care l-am câștigat la un concurs semnat de Cărți cu Colți (organizează des concursuri tare faine pe contul ei de Instagram, vă recomand să o urmăriți) și m-am bucurat, pentru că aveam cartea pusă pe lista de To-Read pe Goodreads.
Vreo 70 de pagini lecturate și am luat decizia să nu mă mai torturez. Povestea nu m-a prins deloc, deși premisa era promițătoare. Mult prea multe lucruri se întâmplau și nu se întâmplau - povestea nu se mișca dintr-un punct mort, dar tot ce înseamnă construcția lumii, felurile de magie, clanurile, viața de la palat, toate mi-au făcut impresia că au fost prezentate cititorului mult prea devreme, mult prea repede, acaparând tot acel spațiu destinat dezvoltării protagonistei. Nu regret că am abandonat o lectură ce nu mă încânta, regret faptul că am avut alte așteptări.
Acestea fiind spuse, cum a fost luna voastră în materie de lecturi? Ce cărți au rămas cu voi, zile întregi după ce le-ați terminat, ce cărți ați abandonat, ce lecturi ați mai descoperit?
Un copil drept precum cedrii ar fi minunat, dar aşa ceva nu există, şi chiar dacă ar exista, la un moment dat tot ar da de greu. Eu cred că important e ca pomul să crească, chiar dacă se îndoaie sau se pleacă...
Pe principiul vine vara, bine-mi pare, este primul an în care nu mai am examene, nu mai am de scris proiecte, dar nici timp de lenevit nu prea mai există. Bine ai venit, viață de adult!
Lăsând la o parte nostalgiile, literar vorbind, luna iunie a fost una liniștită, cu câteva cărți ce au marcat începutul de vară, dar și câteva volume care nu m-au dat pe spate, dar au fost niște lecturi ușoare, potrivite pentru acest sezon. Voi începe, ca de obicei, în ordine cronologică.
Din volumul acesta, am citit doar povestirea Regii nisipurilor. În aceasta, George R.R. Martin creează un adevărat coșmar. Protagonistul, un om (?) căruia îi place să aibă, ca animale de companie, tot felul de ciudățenii, se pricopsește cu patru colonii de gândaci, care se numesc Regii Nisipurilor. Practic, aceștia nu sunt doar niște gândaci - au un sistem social foarte bine pus la punct, construiesc orașe, duc războaie, se modifică în funcție de modul în care sunt îngrijiți. Iar protagonistul ajunge să-i trateze într-un anumit fel...
George R. R. Martin nu scrie doar romane care te țin cu sufletul la gură; până și această povestire scurtă e foarte antrenantă și evenimentele ajung să fie șocante, să te facă să te simți mai mult decât inconfortabil. Am mai citit proză scurtă semnată de autor, volumul Zburătorii nopții, care m-a înfricoșat la fel de mult.
Hoții de frumusețe de Pascal Bruckner e o altă lectură inconfortabilă. Știam deja cam ce stil are autorul, am citit Luni de fiere acum ceva timp, dar starea pe care mi-a creat-o cartea de față mi-a amintit foarte mult de o carte de-a lui Fowles.
Subiectul este simplu: un cuplu rămâne blocat într-o furtună în munți și dintr-un noroc chior, locuitorii dintr-o casă din apropiere îi salvează. Odată ce ajung la conac, protagoniștii își dau seama că ceva e în neregulă cu gazda lor, iar mai târziu află și ce ascunde aceasta.
Scrisori către Aurora de Marin Preda - un volum scurt, dar prin intermediul căruia am aflat cine este omul din spatele Moromeților. E o colecție de scrisori pe care le-a păstrat Aurora Cornu, unde Preda îi vorbește despre călătorii, emoții, viața pe care o are și dorul imens după ea. Mi-a amintit de jurnalele lui Sebastian; o melancolie care trece prin timp și rămâne la fel de bine ancorată în cuvintele scrise, după ani și ani.
Sunetul muntelui de Yasunari Kawabata - o lectură japoneză lejeră, despre eternitate, familie, timp și trăiri pe care mulți preferă să le ascundă. Narațiunea are loc din perspectiva unui bătrân, care ajunge să-și iubească nora mai mult decât pe proprii copii. În această femeie, găsește urmașul ideal - iubirea pentru propriul cămin, grija pentru un soț nerecunoscător, atenția acordată socrilor, toate aceste aspecte le găsește în tânără. Deși nu este o carte complicată, abordând un subiect aparent banal, Sunetul muntelui a fost pe placul meu, o carte din categoria de cărți cu o acțiune lentă, deloc grăbită.
Colecționarul de istorie de Elizbeth Kostova - volumul acesta de peste 700 de pagini l-am cumpărat sub forma Blind Date with a Book - fără să știu ce cumpăr. L-am început prin ianuarie, dar l-am lăsat, apoi m-am reîntors la el și l-am devorat într-o săptămână.
Este povestea a trei personaje diferite, care, fiind strâns legate de mediul academic, au descoperit documente ce atestă faptul că Vlad Țepeș încă mai bântuie pământurile și în ziua de astăzi. Cartea, deși conține o enormitate de informații, nu a fost deloc plictisitoare, iar lectura a mers ca pe roate.
O altă carte ce mi-a plăcut mult a fost The Chaperone de Laura Moriarty. Ca stil și poveste, dar și perioada în care are loc acțiunea, mi-a amintit de Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert.
Povestea are loc în anii 1920, când viitoarea vedetă Louise Brooks pleacă din orașul natal la New York și, fiindcă așa cereau normele, se trezește cu o însoțitoare trecută de 30 de ani, Cora, care are propriile motive să plece din orașul unde se află familia ei. Acțiunea este antrenantă, iar cel mai și cel mai mult mi-a plăcut atmosfera cărții.
Ultima carte pe care am citit-o în iunie a fost Șarpe și porumbel de Shelby Mahurin, volum ce urmeză să apară pe la mijlocul lui iulie în librării, făcând parte din primele două cărți din noua colecție a editurii Corint, Corinteens.
Povestea urmărește o vrăjitoare ce își ascunde proveniența și puterile, încercând să ducă o viață pașnică într-un oraș unde Vânătorii de vrăjitoare își au rezidența. Lucrurile scapă de sub controlul fetei atunci când, în urma unei serii de evenimente, se trezește căsătorită cu Reid, căpitanul Vânătorilor.
Acestea sunt cărțile lui iunie. Voi ce ați mai citit? Care a fost cea mai faină carte pe care ați citit-o luna trecută?
A trecut și a doua lună de toamnă, iar o dată cu ea, încă o perioadă de citit nu tocmai prolifică, dar care a cuprins și câteva titluri cu adevărat frumoase. Am reușit să termin două cărți pe care le lungeam de mult timp, Citind Lolita în Teheran și Quo Vadis.
Cartea de non ficțiune semnată de Azar Nafisi a avut pasaje interesante, dar a fost nelipsită și de capitole care mă făceau să adorm instant. Cartea urmărește memoriile autoarei de pe vremea când era profesor universitar în Teheranul anilor 80, literatura pe care o preda, în condițiile socio-politice ale vremii. Volumul oferă o imagine despre oameni și valori, despre greutăți și război, despre persecutarea femeilor și lipsa de transparență în ceea ce privește evenimentele majore din țară. Mi-a plăcut volumul, dar cred că unele capitole ar fi putut înlăturate fără a perturba cursivitatea cărții.
Jucătoarea de Go de Shan Sa s-a adeverit a fi o carte ce mi-a plăcut suprinzător de mult. Nu mă așteptam la nimic expecțional și totuși, autoarea a reușit să mă introducă în acțiune și în mintea personajelor.
Romanul urmărește conflictul dintre Japonia și China, mai exact, războiul din Manciuria din 1931. Cititorul are acces la două perspective - cea a unei adolescente chineze, fascinate de jocul de Go și cea a unui tânăr soldat japonez, aflat în misiunea de a demasca teroriștii din zonă. Shan Sa intercalează evenimentele din viața fiecărui personaj astfel încât prezintă, în linii mari, atmosfera vremii și viziunea oamenilor asupra situației în care se află.
Mincinoșii de E. Lockhart e un volum YA despre care am auzit multe; la un moment dat, era prezent pe toate rețelele de socializare, dar eu am ajuns să-l citesc abia acum.
Este vorba despre o adolescentă care în urma unui accident, nu își amintește prea multe lucruri legate de evenimentele dintr-o vară ce vizează grupul ei de prieteni și familia.
Subiectul avea potențial, dar narațiunea lălăită, protagonista antipatică și marea revelație, făcută foarte sec, au distrus orice urmă de lectură fascinantă în ochii mei. Am scris pe Goodreads mai multe despre nemulțumirile mele.
Un alt volum pe care am reușit să-l termin după luni de tărăgănat a fost Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz. Cu această ocazie, mi-am dat seama că a cam trecut perioada în care puteam citi clasici cu viteza luminii; nu mai am timp și nici răbdare pentru astfel de cărți, așa că mi-am propus să nu încerc să citesc clasici lunar.
Revenind la volum, acesta tratează subiectul apariției creștinismului în Roma antică, lupta dintre religii, dar și sentimentele umane, care apar fără a putea fi controlate. Personajele au fost interesante, acțiunea - pe alocuri intensă, pe alocuri statică, dar per total, cartea semnată de autor oferă multe subiecte de discuție sau idei care te pun pe gânduri.
Păpădiile de Yasunari Kawabata este ultimul roman semnat de autor, înainte ca acesta să moară sau să se sinucidă, după anumite speculații, fiind influențat de moartea unui bun prieten de-al său, scriitorul Yukio Mishima.
Deși e un roman care nu are un final, mi-a plăcut foarte mult cum a fost scris, personajele și trăirile intense ale acestora. Cartea este un dialog continuu între un bărbat, Hisano, și mama iubitei sale. Cei doi o duc pe tânăra femeie la un spital de boli mintale, pentru că ea suferă de o boală ciudată - cecitate față de corpul uman. Pe parcursul cărții, mama și iubitul discută despre sufletul uman și influența fetei asupra celor doi se resimte din plin.
Ultimul roman pe care l-am citit luna aceasta a fost Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman. Este prima mea întâlnire cu acest autor și mi-a plăcut foarte mult cartea.
Explorează împletirea dintre realitate și magie prin ochii un copil, care în niște împrejurări ciudate, eliberează o forță care amenință să distrugă nu doar familia lui, ci și întreaga lume. Urmează să fac o recenzie pe canalul meu de YouTube, așa că nu voi spune mai multe :)
Acestea au fost cărțile pe care le-am citit în octombrie. Nu sunt multe, dar am avut parte de volume care m-au fascinat și m-au făcut să mă reîndrăgostesc de anumite genuri literare.
Voi ce ați mai citit?
Un ospiciu este un puț adânc pe fundul căruia se depun și încep să clocotească otrăvurile sufletului omenesc.
[...] Oamenii sunt niște animale prefăcute, care se justifică și se afirmă pe sine. Animalele adevărate nu fac așa ceva. Ele nu sunt înzestrate nici cu grai. Sau poate că există și la ele afirmarea de sine, dar, neavând limbajul artificial al autojustificării, în cazul lor e vorba de un instinct. Ceea ce e ceva frumos.
Vremea de afară nu seamănă deloc cu o iarnă ca la carte: e destul de cald, nici urmă de zăpadă, spiritul sărbătorilor domnind în tot orașul. Cu toate acestea, undeva în spatele minții, melancolia unei ierni demult trăite face ravagii.
Răsare în diminețile târzii, când norii acoperă cerul cu un văl cenușiu; reapare în ceștile mari, din lut, de cafea proaspătă, amară. Își descoperă goliciunea în apa rece care începe o nouă zi, alergând haotic prin chiuveta albă. Undeva, în adâncul sufletului, aștept să revăd un tărâm al zăpezilor eterne, în care se pierde orice urmă de timp, rămânând doar senzația de atemporalitate și liniște deplină în inimă și-n gânduri.
Țara zăpezilor de Yasunari Kawabata este o lectură ce m-a dus pe un tărâm pe care l-am regăsit, după atâta timp, într-o poveste ce are loc departe de ochii lumii, dar aproape de sufletul acesteia. Kawabata știe să găsească acele butoane ce pun în funcțiune sentimentele cele mai ascunse ale unui cititor, transformând cărțile sale într-un balsam magic pentru rănile inivizibile ale omului aflat de partea cealaltă a paginii.
