Salutare și bine v-am (re)găsit pe blog!
Ne apropiem cu pași rapizi de sfârșitul toamnei, dar până atunci, haideți să vă povestesc un pic despre ce am citit în octombrie - o lună care s-a adeverit, literar vorbind, destul de încărcată emoțional.
Pădurea umbrelor de Anca Manole a fost o lectură sumbră, plină de durere, iar autoarea a reușit absolut minunat să transmită trăirile personajului principal. Narațiunea are loc din perspectiva Anei, o femeie ce tocmai află că e însărcinată. Ar vrea să-i spună imediat soțului ei, Tudor, dar acesta este atât de înrădăcinat într-un proiect, încât nici nu observă că femeia de lângă el se schimbă. Cei doi urmează să plece într-un sat uitat de lume, aflat la marginea unei păduri, și să filmeze un documentar despre credința omului de la țară în Iele. Dar, atunci când ajung la fața locului, Ana începe să simtă că pădurea o cheamă, iar tot ceea ce urmează să se întâmple e învăluit de ceață, mister și groază.
Tare mult mi-a plăcut această carte - atmosfera creată, limbajul, dar mai ales, trăirile Anei. Anca Manole transformă cititorul în jurnalul tinerei, căruia Ana i se destăinuie fără pic de reținere, și intrăm în mintea, dar mai ales în sufletul acestei femei. Romanul abordează teme precum maternitatea, căsnicia, destinul, singurătatea, nevoia de a fi văzut și uneori, poate, doar îmbrățișat, fără prea multe cuvinte. Pădurea umbrelor e un thriller psihologic cu elemente din mitologia română și o urmărim atât pe Ana și gândurile acesteia, cât și viața unei comunități restrânse, ce reacționează într-un anumit fel atunci când „oamenii de la oraș” vin pentru a tulbura apele. Mi-a plăcut felul în care se împletesc misterul și cotidianul, supranaturalul și realitatea, sentimentele și gândurile Anei în antiteză cu felul în care privește Tudor lumea. Pădurea umbrelor nu e doar despre o pădure, în care, conform sătenilor, sălășluiesc Ielele, Frumoasele, ci e un roman și despre pădurea sufletului unui om, despre umbrele pe care cei din jur nu le observă.
Deși e o carte relativ scurtă, te ține în priză, e plină de povești dureroase, despre oameni și despre destine, despre curgerea lentă a timpului și despre felul în care cel de lângă tine poate să-ți transforme viața, despre credințe vechi și despre dorințe străvechi, ce sunt parte din firea omului încă de la începutul lumii.
Milo prin lumina bucuriei și valea tristeții semnat de Monica Mereuță și ilustrat de Theodora Morărescu este o carte scrisă pentru copii, dar și ca adult, ai ce învăța din ea. Un arici simpatic trece prin mai multe stări, și încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, doar că uneori soarele parcă nu mai strălucește ca altă dată, merele coapte nu au același gust dulce, iar viața pare să se transforme într-un drum lung și întunecat. E un volum deloc stufos, dar care ajută un copil - și un adult, de ce nu - să înțeleagă de ce uneori o dăm dintr-o extremă în alta și de ce nu poți fi bucuros tot timpul, chiar dacă, aparent, nu s-a schimbat nimic.
Sofia vrea să fie păpușă este un volum pe care am pus ochii încă de când autoarea, Loredana Voicilă, și-a anunțat debutul și ca autoare, ea fiind traducător literar. Tare mi-a plăcut această poveste simpatică, ilustrată de Miruna Prunache, despre cum o fetiță visează să devină păpușă, pentru a nu face lucrurile plictisitoare pe care trebuie să le facă, doar că... și păpușile au problemele lor, iar Sofia urmează să afle asta pe propria piele. O poveste despre dorințe, despre urmările deciziilor pe care le luăm, și despre prieteniile pe care le legăm în cele mai bizare împrejurări.
Nu mai știu când a fost ultima lună în care nu am abandonat nicio carte, dar octombrie nu se poate lăuda cu așa ceva :) The Kiss Curse de Erin Sterling este o poveste numai bună de citit în octombrie, când toamna e la ea acasă, când poveștile cu și despre fantome ies din cele mai întunecate cotloane, când vrei să te lași învăluit de misterele dintr-un orășel mic din munți, unde vrăjitoarele trăiesc printre muritori, fără a renunța la esența lor, fără a se da de gol (poate doar un pic). Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, The Ex Hex, pe atât de mult m-a plictisit acesta. Deși poveștile din cele trei cărți din serie sunt standalone, aici protagonista este un personaj ce mi-a plăcut mult în prima carte, dar care a fost acolo un personaj secundar. Ei bine, nu-mi place de ea aici, dar deloc. Relația ei cu masculul alfa - pardon, interesul romantic, nu pare să se bazeze pe nimic decât „vai ce bine arată”. Am citit un sfert din carte și nu s-a întâmplat nimic relevant, personajele se detestă reciproc dar totodată ar vrea să se trezească în același pat, elementul de magie e prezent, dar parcă împrăștiat în toate colțurile, iar atmosfera generală e una de așteptare. Cartea asta încearcă să fie de toate - și small town romance, și cozy mistery, dar în opinia mea, eșuează la ambele capitole.
Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli este un volum ce a fost ales cartea lunii la bookclubul Oanei, și ca să fiu sinceră, altfel nu aș fi ajuns să citesc cartea de față. Este un thriller - și eu tind să evit genul, pentru că atunci când nu pot empatiza cu personajele principale (și în thrillere de obicei acestea nu sunt tocmai niște persoane de treabă), abandonez cartea. Noelle W. Ihli are o abordare diferită în Întreabă de Andrea - urmărim perspectiva a trei femei, toate trei fiind victimele unui individ dubios. Toate trei sunt moarte, și le observăm trăirile pe parcursul „vieții de apoi”, doar că ele sunt încă prinse între lumi și participă, neputincioase, la evenimentele ce au loc. Nu au cum să-l oprească pe răufăcător - oare? - și la început le urmărim pe fiecare în parte. Pe parcurs, cele trei fire narative se întâlnesc, iar de aici încolo, povestea zboară. Mi-a plăcut foarte mult narațiunea, evenimentele, felul în care autoarea portretizează firea umană. Am apreciat cum a pus accent pe faptul că orice femeie, indiferent de statut social, vârstă sau experiență de viață, poate fi victima unui individ ce-și maschează cu iscusință adevărata natură. Elementul de online dating e realist ancorat în poveste, iar experiențele celor trei victime, înainte de a fi ucise, portretizează foarte bine cât de ușor poate o femeie să devină o victimă, chiar dacă-și ia toate măsurile să evite Răul, chiar dacă face totul cum trebuie pentru a evita astfel de finaluri. Violența împotriva femeilor, femicidul, lipsa unui sistem care să le apere - sunt teme dureros de detaliate în Întreabă de Andrea, expunând un sistem și o societate ce nu sunt (încă) pregătite să-și apere femeile. E o carte ce mi-a dat de gândit și sper că inițiativele precum Întreabă de Andrea vor fi din ce în ce mai multe și mediatizate.
Povești cu scriitoare și copii, o antologie coordonată de Alina Purcaru, e o carte pe care nu plănuiam să o citesc - nici nu auzisem de ea, până când mi-a apărut pe pagina principală de pe Vinted (de unde mi-am tot luat cărți în ultima perioadă). Nici nu am citit descrierea, rămăsesem cu ideea că e o antologie unde fiecare povestire e scrisă de o autoare împreună cu un copil, dar cât de mult puteam să mă înșel! Cu toate acestea, e un volum care parcă a venit în viața mea exact la momentul potrivit. E, de fapt, o invitație a Alinei Purcaru, adresată altor scriitoare, de a-și împărtăși experiența despre cum s-a schimbat scriitoarea din aceste femei odată ce au devenit mame. Cum s-au schimbat tabieturile, dacă scrisul a avut de suferit, dacă s-a schimbat ceva - și ce răspunsuri viscerale au venit!
Scriitoarea din mine s-a înfipt în aceste texte, pentru că, adevărul este următorul: nu cunosc personal nicio scriitoare care să fie și mamă, și cum relația mea cu scrisul s-a schimbat drastic, aveam nevoie de perspectiva cuiva aflat în aceeași situație. Și, chiar dacă multe dintre autoarele din acest volum au oferit și o rază de speranță în textele foarte intime, de altfel, pe care le-au împărtășit, realitatea este una relativ sumbră. Ca să scrii, ai nevoie de liniște, de timp, de susținerea familiei, de un loc al tău, și sunt n factori ce duc la dificultatea de a crea un astfel de „habitat”. Mi-a plăcut mult să văd cum unele scriitoare au avut parte de ajutor, la începutul drumului de mămiciție, și au putut să se concentreze, fie și pentru o oră pe zi, pe scris. Altele au sacrificat porțiuni importante din relațiile lor cu familia, sau chiar copilul, pentru a ajunge să poată scrie. Altele au abandonat scrisul în totalitate, unele autoare au reluat scrisul când copiii au mai crescut, iar o mică parte nu s-au oprit niciodată (cele ale căror copii au fost niște bebeluși și toddleri foarte înțelegători). Povești cu scriitoare și copii este un volum compus din file de jurnal, ce nu e menit să te învețe ceva, ci să împărtășească experiențele a diferitor mame, ce au în sânge scrisul și care au jonglat, fiecare cum au putut, cu maternitatea și scriitura. Nu cred că e o carte de interes pentru publicul larg, dar pentru mine clar a fost ceea ce trebuie.
Frunze de dor de Ion Druță urmărește viața dintr-un sat moldovenesc de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, unde găsim case pline de femei, copii și bătrâni, unde băieții mici visează să devină soldați, adolescenții la iubire, iar adulții - la ce să pună pe masă. Îl urmărim pe Gheorghe, flăcău rămas fără tată, pentru care grija și iubirea cea mare este pământul, dar când dă cu ochii de Rusanda, o copilă gingașă, simte cum vine primăvara în sufletul lui. O urmărim pe Rusanda, singurul copil, cum îi înflorește sufletul atunci când îl vede pe Gheorghe, și cum visează această copilă la un viitor în care soarele nu apune niciodată. O urmărim pe Domnica, fiica mijlocie dintr-o familie mai nevoiașă, ce simte că se află mereu în umbra celei mai bune prietene ale sale, Rusanda. Trofimaș, fratele mai mic a Domnicăi, visează la cadourile pe care o să i le aducă fratele lor mai mare, aflat pe front, și vede lumea în culorile în care numai un copil o poate face. Și-l urmărim și pe Scridon, un tânăr ce știe deja ce vrea de la viață, dând dovadă de o șiretenie periculoasă. Frunze de dor nu e o carte stufoasă, dar e plină de emoție și sapă adânc în viața unei comunități rurale, cu grijile, bârfele, iubirile, dezlegările sale. Scriitura e lirică și ajunge pînă la suflet, nu am fost nici măcar o clipă indiferentă la ce se întâmplă cu personajele pe parcursul lecturii.
Eu nu sunt genul care să plângă la cărți - ultima dată asta s-a întâmplat la o carte în care se dezbotea relația protagonistei cu mama, am citit-o proaspăt postpartum, poate că hormonii erau de vină, poate textul în sine. Dar ca să revin - pe tot parcursul Frunze de dor îmi venea să vărs lacrimi. De nostalgie, de durere pentru personaje, de dor după o copilărie îndepărtată. E un volum absolut minunat și cred că-l voi reciti cândva în viitor.
Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, de la epoca fanariotă până la domniile pământene de Constantin Gane este al doilea volum din seria Trecute vieți de doamne și domnițe și, ceva mai stufos decât primul (din ediția citită de mine), m-a ținut ancorată în filele istoriei. Fiind o non-ficțiune, relatează viețile femeilor de la curte - așa cum a binevoit istoria să le păstreze. E lucru mare să poți găsi informații despre doamnele și domnițele voievozilor din secolul XVIII-XIX, dar Constantin Gane reușește, și le transpune într-un mod atât de fascinant, încăt ficțiunile precum același Game of Thrones pălesc la capitolul intrigi de la palat, războaiele dintre familii, lupta pentru avere și faimă. Consider că este o lucrare ce arată în detaliu viața de la curte, istoriile familiilor, motivele care i-au împins pe anumiți domnitori să ia o decizie sau alta, dar e și o carte prin intermediul căreia vedem cum era tratată femeia pe vremuri, ce rol avea, pe lângă cel de mamă, și ce influență a avut o Doamnă sau o Domniță în destinul țării pe vremea domniei soțului sau tatălui ei.
Hunt, Gather, Parent: What Ancient Cultures Can Teach Us About the Lost Art of Raising Happy, Helpful Little Humans de Michaeleen Doucleff este o carte de parenting, dar eu am perceput-o mai mult drept un studiu antropologic. Autoarea, mama unei fetițe extrem de „sălbatice”, Rosy, a călătorit împreună cu aceasta și a locuit în inima a trei comunități ce secole la rând au fost nomade și/sau sunt vânători/culegători. Scopul a fost să vadă cum aceste culturi, departe de a fi „vestice”, își cresc copiii, și cât de mult diferă abordarea lor față de a noastră. Fără a încerca să ofere sfaturi despre cum să crești copii (ceea ce mie nu-mi place absolut la cărțile de parenting, de asta și le evit), autoarea povestește despre ce observă în inima acestor comunități, despre dinamica dintre adulți și copii, despre cum aplică ea anumite lucruri și cum răspunde copilul ei la acestea. Tare mi-a plăcut volumul datorită imaginii de ansamblu pe care o oferă autoarea despre cum sunt crescuți copiii în zone izolate din lume, și datorită explicațiilor privind anumite aspecte normalizate în societatea noastră. Cum am ajuns să fim izolate în perioada de maternitate, când sute de ani femeile nu și-au crescut singure copiii și mereu au avut un sat lângă, făcând parte din acesta? De ce copiii stau atât de prost la capitolul somn, de ce există certuri înainte de culcare, de ce trebuie să doarmă n ore, între ora x și ora y? Sunt doar câteva aspecte pe care le acoperă autoarea, susținută evident de cercetările unor profesori universitari, ce se documentează foarte bine, săpând în trecutul nostru, a oamenilor. Într-un fel, cartea asta a fost și un pic deprimantă - pentru că am rezonat cu multe aspecte din viața noastră, a societății, ce au fost eliminate sau pierdute de-a lungul timpului, în numele progresului sau din interesul cuiva complet neavizat, dar care a avut notorietate. Drept urmare, strict istoric vorbind, este absolut clar că în ziua de azi e mai greu să crești un copil decât a fost vreodată. La capitolul cercetare, autoarea aduce în discuție multe studii care să-i susțină afirmațiile, ceea ce am apreciat enorm, iar la capitolul descriere a propriei experiențe ca mamă am apreciat că și-a expus vulnerabilitatea, fără a încerca să ascundă sub preș sau să minimizeze dificultățile pe care le-a avut cu propriul copil.
Acestea au fost lecturile lui octombrie. Voi ce ați mai citit?