Ne apropiem cu pași rapizi de sfârșitul toamnei, dar până atunci, haideți să vă povestesc un pic despre ce am citit în octombrie - o lună care s-a adeverit, literar vorbind, destul de încărcată emoțional.
Pădurea umbrelor de Anca Manole a fost o lectură sumbră, plină de durere, iar autoarea a reușit absolut minunat să transmită trăirile personajului principal. Narațiunea are loc din perspectiva Anei, o femeie ce tocmai află că e însărcinată. Ar vrea să-i spună imediat soțului ei, Tudor, dar acesta este atât de înrădăcinat într-un proiect, încât nici nu observă că femeia de lângă el se schimbă. Cei doi urmează să plece într-un sat uitat de lume, aflat la marginea unei păduri, și să filmeze un documentar despre credința omului de la țară în Iele. Dar, atunci când ajung la fața locului, Ana începe să simtă că pădurea o cheamă, iar tot ceea ce urmează să se întâmple e învăluit de ceață, mister și groază.
Tare mult mi-a plăcut această carte - atmosfera creată, limbajul, dar mai ales, trăirile Anei. Anca Manole transformă cititorul în jurnalul tinerei, căruia Ana i se destăinuie fără pic de reținere, și intrăm în mintea, dar mai ales în sufletul acestei femei. Romanul abordează teme precum maternitatea, căsnicia, destinul, singurătatea, nevoia de a fi văzut și uneori, poate, doar îmbrățișat, fără prea multe cuvinte. Pădurea umbrelor e un thriller psihologic cu elemente din mitologia română și o urmărim atât pe Ana și gândurile acesteia, cât și viața unei comunități restrânse, ce reacționează într-un anumit fel atunci când „oamenii de la oraș” vin pentru a tulbura apele. Mi-a plăcut felul în care se împletesc misterul și cotidianul, supranaturalul și realitatea, sentimentele și gândurile Anei în antiteză cu felul în care privește Tudor lumea. Pădurea umbrelor nu e doar despre o pădure, în care, conform sătenilor, sălășluiesc Ielele, Frumoasele, ci e un roman și despre pădurea sufletului unui om, despre umbrele pe care cei din jur nu le observă.
Deși e o carte relativ scurtă, te ține în priză, e plină de povești dureroase, despre oameni și despre destine, despre curgerea lentă a timpului și despre felul în care cel de lângă tine poate să-ți transforme viața, despre credințe vechi și despre dorințe străvechi, ce sunt parte din firea omului încă de la începutul lumii.
Milo prin lumina bucuriei și valea tristeții semnat de Monica Mereuță și ilustrat de Theodora Morărescu este o carte scrisă pentru copii, dar și ca adult, ai ce învăța din ea. Un arici simpatic trece prin mai multe stări, și încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, doar că uneori soarele parcă nu mai strălucește ca altă dată, merele coapte nu au același gust dulce, iar viața pare să se transforme într-un drum lung și întunecat. E un volum deloc stufos, dar care ajută un copil - și un adult, de ce nu - să înțeleagă de ce uneori o dăm dintr-o extremă în alta și de ce nu poți fi bucuros tot timpul, chiar dacă, aparent, nu s-a schimbat nimic.
Sofia vrea să fie păpușă este un volum pe care am pus ochii încă de când autoarea, Loredana Voicilă, și-a anunțat debutul și ca autoare, ea fiind traducător literar. Tare mi-a plăcut această poveste simpatică, ilustrată de Miruna Prunache, despre cum o fetiță visează să devină păpușă, pentru a nu face lucrurile plictisitoare pe care trebuie să le facă, doar că... și păpușile au problemele lor, iar Sofia urmează să afle asta pe propria piele. O poveste despre dorințe, despre urmările deciziilor pe care le luăm, și despre prieteniile pe care le legăm în cele mai bizare împrejurări.
Nu mai știu când a fost ultima lună în care nu am abandonat nicio carte, dar octombrie nu se poate lăuda cu așa ceva :) The Kiss Cursede Erin Sterling este o poveste numai bună de citit în octombrie, când toamna e la ea acasă, când poveștile cu și despre fantome ies din cele mai întunecate cotloane, când vrei să te lași învăluit de misterele dintr-un orășel mic din munți, unde vrăjitoarele trăiesc printre muritori, fără a renunța la esența lor, fără a se da de gol (poate doar un pic). Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, The Ex Hex, pe atât de mult m-a plictisit acesta. Deși poveștile din cele trei cărți din serie sunt standalone, aici protagonista este un personaj ce mi-a plăcut mult în prima carte, dar care a fost acolo un personaj secundar. Ei bine, nu-mi place de ea aici, dar deloc. Relația ei cu masculul alfa - pardon, interesul romantic, nu pare să se bazeze pe nimic decât „vai ce bine arată”. Am citit un sfert din carte și nu s-a întâmplat nimic relevant, personajele se detestă reciproc dar totodată ar vrea să se trezească în același pat, elementul de magie e prezent, dar parcă împrăștiat în toate colțurile, iar atmosfera generală e una de așteptare. Cartea asta încearcă să fie de toate - și small town romance, și cozy mistery, dar în opinia mea, eșuează la ambele capitole.
Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli este un volum ce a fost ales cartea lunii la bookclubul Oanei, și ca să fiu sinceră, altfel nu aș fi ajuns să citesc cartea de față. Este un thriller - și eu tind să evit genul, pentru că atunci când nu pot empatiza cu personajele principale (și în thrillere de obicei acestea nu sunt tocmai niște persoane de treabă), abandonez cartea. Noelle W. Ihli are o abordare diferită în Întreabă de Andrea - urmărim perspectiva a trei femei, toate trei fiind victimele unui individ dubios. Toate trei sunt moarte, și le observăm trăirile pe parcursul „vieții de apoi”, doar că ele sunt încă prinse între lumi și participă, neputincioase, la evenimentele ce au loc. Nu au cum să-l oprească pe răufăcător - oare? - și la început le urmărim pe fiecare în parte. Pe parcurs, cele trei fire narative se întâlnesc, iar de aici încolo, povestea zboară. Mi-a plăcut foarte mult narațiunea, evenimentele, felul în care autoarea portretizează firea umană. Am apreciat cum a pus accent pe faptul că orice femeie, indiferent de statut social, vârstă sau experiență de viață, poate fi victima unui individ ce-și maschează cu iscusință adevărata natură. Elementul de online dating e realist ancorat în poveste, iar experiențele celor trei victime, înainte de a fi ucise, portretizează foarte bine cât de ușor poate o femeie să devină o victimă, chiar dacă-și ia toate măsurile să evite Răul, chiar dacă face totul cum trebuie pentru a evita astfel de finaluri. Violența împotriva femeilor, femicidul, lipsa unui sistem care să le apere - sunt teme dureros de detaliate în Întreabă de Andrea, expunând un sistem și o societate ce nu sunt (încă) pregătite să-și apere femeile. E o carte ce mi-a dat de gândit și sper că inițiativele precum Întreabă de Andrea vor fi din ce în ce mai multe și mediatizate.
Povești cu scriitoare și copii, o antologie coordonată deAlina Purcaru, e o carte pe care nu plănuiam să o citesc - nici nu auzisem de ea, până când mi-a apărut pe pagina principală de pe Vinted(de unde mi-am tot luat cărți în ultima perioadă). Nici nu am citit descrierea, rămăsesem cu ideea că e o antologie unde fiecare povestire e scrisă de o autoare împreună cu un copil, dar cât de mult puteam să mă înșel! Cu toate acestea, e un volum care parcă a venit în viața mea exact la momentul potrivit. E, de fapt, o invitație a Alinei Purcaru, adresată altor scriitoare, de a-și împărtăși experiența despre cum s-a schimbat scriitoarea din aceste femei odată ce au devenit mame. Cum s-au schimbat tabieturile, dacă scrisul a avut de suferit, dacă s-a schimbat ceva - și ce răspunsuri viscerale au venit!
Scriitoarea din mine s-a înfipt în aceste texte, pentru că, adevărul este următorul: nu cunosc personal nicio scriitoare care să fie și mamă, și cum relația mea cu scrisul s-a schimbat drastic, aveam nevoie de perspectiva cuiva aflat în aceeași situație. Și, chiar dacă multe dintre autoarele din acest volum au oferit și o rază de speranță în textele foarte intime, de altfel, pe care le-au împărtășit, realitatea este una relativ sumbră. Ca să scrii, ai nevoie de liniște, de timp, de susținerea familiei, de un loc al tău, și sunt n factori ce duc la dificultatea de a crea un astfel de „habitat”. Mi-a plăcut mult să văd cum unele scriitoare au avut parte de ajutor, la începutul drumului de mămiciție, și au putut să se concentreze, fie și pentru o oră pe zi, pe scris. Altele au sacrificat porțiuni importante din relațiile lor cu familia, sau chiar copilul, pentru a ajunge să poată scrie. Altele au abandonat scrisul în totalitate, unele autoare au reluat scrisul când copiii au mai crescut, iar o mică parte nu s-au oprit niciodată (cele ale căror copii au fost niște bebeluși și toddleri foarte înțelegători). Povești cu scriitoare și copii este un volum compus din file de jurnal, ce nu e menit să te învețe ceva, ci să împărtășească experiențele a diferitor mame, ce au în sânge scrisul și care au jonglat, fiecare cum au putut, cu maternitatea și scriitura. Nu cred că e o carte de interes pentru publicul larg, dar pentru mine clar a fost ceea ce trebuie.
Frunze de dor de Ion Druță urmărește viața dintr-un sat moldovenesc de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, unde găsim case pline de femei, copii și bătrâni, unde băieții mici visează să devină soldați, adolescenții la iubire, iar adulții - la ce să pună pe masă. Îl urmărim pe Gheorghe, flăcău rămas fără tată, pentru care grija și iubirea cea mare este pământul, dar când dă cu ochii de Rusanda, o copilă gingașă, simte cum vine primăvara în sufletul lui. O urmărim pe Rusanda, singurul copil, cum îi înflorește sufletul atunci când îl vede pe Gheorghe, și cum visează această copilă la un viitor în care soarele nu apune niciodată. O urmărim pe Domnica, fiica mijlocie dintr-o familie mai nevoiașă, ce simte că se află mereu în umbra celei mai bune prietene ale sale, Rusanda. Trofimaș, fratele mai mic a Domnicăi, visează la cadourile pe care o să i le aducă fratele lor mai mare, aflat pe front, și vede lumea în culorile în care numai un copil o poate face. Și-l urmărim și pe Scridon, un tânăr ce știe deja ce vrea de la viață, dând dovadă de o șiretenie periculoasă. Frunze de dor nu e o carte stufoasă, dar e plină de emoție și sapă adânc în viața unei comunități rurale, cu grijile, bârfele, iubirile, dezlegările sale. Scriitura e lirică și ajunge pînă la suflet, nu am fost nici măcar o clipă indiferentă la ce se întâmplă cu personajele pe parcursul lecturii.
Eu nu sunt genul care să plângă la cărți - ultima dată asta s-a întâmplat la o carte în care se dezbotea relația protagonistei cu mama, am citit-o proaspăt postpartum, poate că hormonii erau de vină, poate textul în sine. Dar ca să revin - pe tot parcursul Frunze de dor îmi venea să vărs lacrimi. De nostalgie, de durere pentru personaje, de dor după o copilărie îndepărtată. E un volum absolut minunat și cred că-l voi reciti cândva în viitor.
Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, de la epoca fanariotă până la domniile pământene de Constantin Ganeeste al doilea volum din seria Trecute vieți de doamne și domnițe și, ceva mai stufos decât primul (din ediția citită de mine), m-a ținut ancorată în filele istoriei. Fiind o non-ficțiune, relatează viețile femeilor de la curte - așa cum a binevoit istoria să le păstreze. E lucru mare să poți găsi informații despre doamnele și domnițele voievozilor din secolul XVIII-XIX, dar Constantin Gane reușește, și le transpune într-un mod atât de fascinant, încăt ficțiunile precum același Game of Thrones pălesc la capitolul intrigi de la palat, războaiele dintre familii, lupta pentru avere și faimă. Consider că este o lucrare ce arată în detaliu viața de la curte, istoriile familiilor, motivele care i-au împins pe anumiți domnitori să ia o decizie sau alta, dar e și o carte prin intermediul căreia vedem cum era tratată femeia pe vremuri, ce rol avea, pe lângă cel de mamă, și ce influență a avut o Doamnă sau o Domniță în destinul țării pe vremea domniei soțului sau tatălui ei.
Hunt, Gather, Parent: What Ancient Cultures Can Teach Us About the Lost Art of Raising Happy, Helpful Little Humans de Michaeleen Doucleffeste o carte de parenting, dar eu am perceput-o mai mult drept un studiu antropologic. Autoarea, mama unei fetițe extrem de „sălbatice”, Rosy, a călătorit împreună cu aceasta și a locuit în inima a trei comunități ce secole la rând au fost nomade și/sau sunt vânători/culegători. Scopul a fost să vadă cum aceste culturi, departe de a fi „vestice”, își cresc copiii, și cât de mult diferă abordarea lor față de a noastră. Fără a încerca să ofere sfaturi despre cum să crești copii (ceea ce mie nu-mi place absolut la cărțile de parenting, de asta și le evit), autoarea povestește despre ce observă în inima acestor comunități, despre dinamica dintre adulți și copii, despre cum aplică ea anumite lucruri și cum răspunde copilul ei la acestea. Tare mi-a plăcut volumul datorită imaginii de ansamblu pe care o oferă autoarea despre cum sunt crescuți copiii în zone izolate din lume, și datorită explicațiilor privind anumite aspecte normalizate în societatea noastră. Cum am ajuns să fim izolate în perioada de maternitate, când sute de ani femeile nu și-au crescut singure copiii și mereu au avut un sat lângă, făcând parte din acesta? De ce copiii stau atât de prost la capitolul somn, de ce există certuri înainte de culcare, de ce trebuie să doarmă n ore, între ora x și ora y? Sunt doar câteva aspecte pe care le acoperă autoarea, susținută evident de cercetările unor profesori universitari, ce se documentează foarte bine, săpând în trecutul nostru, a oamenilor. Într-un fel, cartea asta a fost și un pic deprimantă - pentru că am rezonat cu multe aspecte din viața noastră, a societății, ce au fost eliminate sau pierdute de-a lungul timpului, în numele progresului sau din interesul cuiva complet neavizat, dar care a avut notorietate. Drept urmare, strict istoric vorbind, este absolut clar că în ziua de azi e mai greu să crești un copil decât a fost vreodată. La capitolul cercetare, autoarea aduce în discuție multe studii care să-i susțină afirmațiile, ceea ce am apreciat enorm, iar la capitolul descriere a propriei experiențe ca mamă am apreciat că și-a expus vulnerabilitatea, fără a încerca să ascundă sub preș sau să minimizeze dificultățile pe care le-a avut cu propriul copil.
Acestea au fost lecturile lui octombrie. Voi ce ați mai citit?
Am început să scriu acest bilanț încă de la prima carte terminată în octombrie - adică data de 2 :D, pentru că așa mă asigur că bilanțul acesta va fi la zi la final de lună. Deci habar nu am cum va fi octombrie literar pe anul ăsta, previziunea mea e că voi citi în jur de 4-5 cărți, dar rămâne de văzut.
Spuneam pe Instagram că anul ăsta îmi doresc să termin cât mai multe serii începute, așa că am apelat la lista mea de TBR și m-am uitat ce volume am la dispoziție. The Sundering de Richard A. Knaak este a treia carte din trilogia War of the Ancients, povestea având o strânsă legătură cu universul jocului World of Warcraft. Fiind a treia și ultima carte, nu pot spune prea multe, pentru că ar fi spoiler peste spoiler, cert e că a fost o lectură alertă, cu evenimente sumbre și cu o explorare minuțioasă a firii umane - și nu numai - în ceea ce privește atitudinea unui muritor față de o putere incomensurabilă. Trilogia în sine e un high fantasy pe cinste, pentru că are de toate: un conflict armat unde absolut toți au ceva de pierdut, conflicte mai mici, menite să dezbine popoare, evoluție și dezvoltare complexă a personajelor, care sunt multe și variate, dar absolut admirabil construite. Autorul transmite cu fidelitate tot felul de stări și emoții și, chiar dacă multe dintre personajele implicate nu sunt oameni, ci creaturi precum elfi, orci sau dragoni, le oferă trăsături umane, fără a fi zgârcit cu acestea - personajele sunt pline de calități și defecte, dar Richard A. Knaak le îmbină într-un mod atractiv. Trilogia în sine e foarte bine scrisă, cu o lume complexă, un sistem magic bine pus la punct și o multitudine de mistere pe care cititorul, alături de personaje, le explorează și le descoperă. Cu toate acestea, nu știu în ce măsură trilogia i-ar plăcea unui cititor ce nu e interesat de jocul WoW - pentru că oricât de bine ar fi scrisă, sunt suficiente elemente ce se subînțeleg sau informații pe care un cititor ce a jucat/joacă WoW le știe, dar un cititor neavizat - nu.
Go Tell It on the Mountain de James Baldwin este un volum pe care l-am început luna trecută și inițial lectura a mers greu - în principal, din cauza subiectului. Pe cât de lirică este scriitura autorului, pe atât de complicat și dificil este subiectul. Un roman cu puternice elemente autobiografice, Go Tell It on the Mountain relatează povestea unei familii de negri din America anilor 1930.
Religia și discriminarea rasială sunt elementele-cheie din volum, fiind aduse în discuție simultan cu subiectul violenței domestice și a formelor pe care le poate lua aceasta. E un volum care m-a trecut prin foarte multe stări, iar mai multe impresii le găsiți pe canal.
Un volum de care am tras de mine ca să-mi placă - și nu a fost cazul - e Shogun de James Clavell. Nu am văzut terialul, știam doar superficial despre ce e vorba în roman, dar nu știu de ce aveam așteptări. Poate nu am ales să-l citesc la vârsta potrivită - sau la timpul potrivit. M-a plictisit teribil și scriitura, și personajele, și direcția încotro o ia povestea - efectiv nu mi-a păsat de niciun personaj, nu am empatizat cu trăirile vreunuia și am zis că nu are sens să mă torturez.
Și cam atât a fost - până la urmă, octombrie s-a adeverit a fi o lună deloc productivă din acest punct de vedere. La voi cum arată bilanțul literar?
Deși în prima jumătate a lunii nu am citit deloc - de altfel, mă așteptam să fie o lună „moartă” în ceea ce privește cititul - în a doua jumătate mi s-a trezit apetitul, în special pentru fantasy, și am și reușit să termin niște cărți începute cu mult timp în urmă.
Am terminat, după multe luni, al doilea volum din seria Pământurile de Aur, Turnul Bufniței (traducere mot-a-mot) de Ulyana Cherkasova. Ce m-a bucurat e faptul că, deși volumul face parte dintr-o trilogie, nu suferă de second book syndrome - nu e de umplutură, deși se întâmplă lucruri ce, la prima vedere, nu sunt necesare poveștii, dar pe final realizezi cât de frumos aduce autoarea personajele acolo unde acestea trebuie să ajungă. Mi-a plăcut modul în care se conturează soarta fiecăruia - cum personajele pierd totul, trebuie să se ridice din cenușă, trebuie să se apere sau să fugă. Volumul acesta l-am parcurs foarte lent - uneori mă plictiseau descrierile, alteori - salturile de la perspectiva unui personaj la perspectiva altuia, în miezul acțiunii, iar asta a mai diminuat din plăcerea lecturii. Cu siguranță sunt curioasă de ultimul volum și de modul în care autoarea are de gând să încheie povestea.
Half a Soul de Olivia Atwater a fost un volum despre care am aflat uitându-mă pe feedul meu de GR (l-am văzut la un prieten - uite de asta îmi place, printre altele, platforma respectivă).
E genul de poveste nepretențioasă, dar care te face să te simți bine - să ții cu personajele, să te bucuri pentru reușitele lor, să empatizezi cu suferințele prin care trec. Mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită protagonista, dar și modul în care aceasta vede lumea.
Nu aș fi terminat de citit Hotel Magnifique de Emily J. Taylor dacă nu aș fi trecut pe varianta audio a cărții. Mi-a atras atenția premisa și faptul că volumul e comparat cu Caraval - o carte (și serie) ce mi-a plăcut în mod deosebit. Cu Hotel Magnifique nu a fost cazul - deși ideea e foarte bună, protagonista mi-a fost antipatică pe tot parcursul poveștii. Magia, intriga, descrierea hotelului, tot ce înseamnă suflet și destin uman - au fost eclipsate de cât de enervantă e Jani, cum calcă strâmb la fiecare pagină și cum nu gândește deloc. Cred cu tărie că povestea mi-ar fi plăcut de zeci de ori mai mult dacă nu ar fi fost Jani în peisaj.
Că tot am adus vorba despre Caraval, ultimul volum din seria spin off a autoarei, Once Upon A Broken Heart, a apărut luna asta și abia așteptam să aflu cum se încheie povestea Evei și a lui Jacks în A Curse For True Love. Din păcate, Stephanie Garber m-a dezamăgit cumplit cu această carte și încă mă întreb unde a dispărut fascinația, magia și construcția personajelor din volumele anterioare. Am spus mai multe aici.
Acestea au fost lecturile lunii octombrie. Voi ce ați mai citit?
Octombrie a fost o lună caldă, în care am citit mai mult decât credeam că voi face. În prima jumătate nu am avut deloc chef de citit, dar am recuperat, oarecum, pe parcurs. De altfel, am observat și o schimbare în tabieturile mele - nu am mai putut citi mai multe cărți simultan, cum obișnuiesc de ani buni. Dar poate că schimbarea e ceva de ce aveam nevoie - e un farmec aparte în a te dedica sută la sută unei singure povești.
Zborul albinelor de Sofia Segovia este, indubitabil, una dintre cele mai bune cărți citite de mine anul acesta. M-am reîntâlnit cu realismul magic, m-am îndrăgostit din nou de acest element literar, am savurat fiecare propoziție.
Povestea în totalitate m-a marcat, intrigat, întristat, dar m-a și făcut să simt că în lumea asta există o multitudine de istorii și vieți despre care habar nu am, ce curg după un alt timp, într-un alt ritm, creionând o realitate aparte.
Somn ușor, vise plăcute! este un volum semnat și ilustrat de către Kristina Andres, despre prietenia între un iepure și un vulpoi, care nu pot să adoarmă dacă nu-și spun reciproc noapte bună. O serie de istorisiri simpatice, numai bune de citit celor mici înainte de culcare.
Regatul pernelor încâlcite este o povestioară tare aiurită - în cel mai bun sens al cuvântului - semnată de Bogdan Tiberiu Dumitrescu și ilustrată de Adela Maria Calistru. Creionează o poveste nu tocmai obișnuită despre o prințesă - care trebuie să salveze regatul, dar se adeverește a fi o prințesă cum nu te aștepți. Tare simpatică a fost povestea, iar ilustrațiile au subliniat aiureala istorisirii.
Marea, dimineața de Margarent Mazzantini este un volum scurt, dar emoționant. Relatează povestea a două destine - cel al mamei și al copilului, care fug de război, plecând din deșert în căutarea mării - și cel al adultului care se află pe celălalt mal, observând valurile de imigranți.
Este o carte despre ce înseamnă să fii om, despre visurile pe care le ai în cele mai negre clipe, despre repetitivitatea istoriei.
Once Upon a Broken Heart de Stephanie Garber este un volum pe care am vrut să-l citesc de foarte mult timp, dar așteptam să fie terminată duologia (jokes on me, autoarea s-a gândit să o facă trilogie, lucru ce am aflat când am terminat cartea, asta e). După evenimentele din Caraval, cititorul o urmărește de data asta pe Evangeline, o fată ce crede în iubire și în finaluri fericite, însă viața îi aduce o surpriză neplăcută.
Setată pe a-și readuce iubirea vieții sale în viața ei, Evangeline încheie un pact cu Prințul Inimilor, Jacks, însă pactul are un preț mult prea mare, iar fata se trezește într-o aventură pe care nu și-a dorit-o.
Ultimul gambit încheie seriaJocurile Moștenirii, semnată de Jennifer Lynn Barnes și eram tare curioasă să aflu cu ce se termină povestea.
Autoarea a anunțat că urmează să continue aventura fraților Hawthorne - practic, din trilogie seria asta se transformă cel puțin în tetralogie, dar eu nu voi continua lectura. Consider că povestea lui Avery a avut un final bun și restul mi se pare o scriitură forțată, doar pentru că seria e populară și publicul cere mai mult (în special #TeamGrayson).
Iernile sufletului de Katherine May este o carte domoală, care te invită la introspecție. Autoarea se îmbolnăvește și astfel este nevoită să-și oprească viața, să facă un pas în spate, să își revizuiască visele, aspirațiile și așteptările de la viață. Forțată să coboare din roata în care a alergat ani la rândul, autoarea începe să se obișnuiască cu noua ei realitate, împărtășind experiențele despre aceasta.
Mi-a plăcut mult scriitura, unele etape din existența autoarei, felul în care luptă într-un mod deloc agresiv cu adevărurile crunte. Totuși, au fost și suficiente pasaje unde autoarea se exteriorizează și sunt aspecte în personalitatea ei care o creionează în culori sumbre, iar eu nu am rezonat cu ideile și concepțiile pe care le promovează în ceea ce privește maternitatea și viața de familie, în general.
12 luni magice de Katerina Kulik, volum ilustrat de Natalia Șerstiuk, este o poveste despre câțiva prieteni, care trăiesc în pădure și se bucură de tot ceea ce are de oferit fiecare lună din an. Scriitura e simpatică, iar modul în care autoarea îndeamnă cititorul să vadă frumosul în viața de zi cu zi este înduioșător.
Tare mi-a plăcut de protagonistul din Incredibilul Sylvester, scris și ilustrat de Dana Kaveli - un șoricel care vrea să fie acceptat de către societate și care-și găsește pasiunea în cântatul la vioară. E genul de carte ce te face să crezi că binele încă există și că se ascunde în cele mai banale lucruri.
The Ballad of Never After de Stephanie Garber este continuarea poveștii din Once Upon a Broken Heart. Odată ce Evangeline descoperă minciuna lui Jacks, e decisă să se îndepărteze de acesta, dar un pericol nou planează asupra ei și atunci fata trebuie să aleagă între două rele. Mi-a plăcut mult povestea, ritmul acesteia, dinamica, dar și construcția și evoluția personajelor.
Abia aștept să apară și continuarea - probabil că va fi cea mai râvnită carte a lui 2023.
Luna asta nu s-a lăsat fără cărți abandonate, din păcate. Prima a fost Fiica zeiței lunii de Sue Lynn Tan - o repovestire a unei legende chinezești, despre zeița lunii. Deși premisa a sunat foarte bine, scriitura a lăsat de dorit: protagonista e progresistă, feministă și mult prea modernă pentru contextul în care are loc acțiunea, e fadă și lipsită de judecată, iar lipsa ei de motivație de a lupta pentru ce a zis că are de gând să lupte m-a făcut să abandonez povestea.
Icebreaker de Hannah Grace trebuia să fie un cute sports romance despre un jucător profesionist de hochei și o patinatoare. Din păcate, limba română nu are un cuvânt echivalent cu englezescul cringe pentru a descrie calitatea dialogurilor și personalitățile protagoniștilor, care au fost sub orice critică - scriitură slabă, personaje care se comportă de parcă ar avea cu vreo 15 ani mai puțin, glorificarea unui comportament iresponsabil și infantil. Nu a fost pentru mine.
Acestea sunt lecturile din octombrie și sunt curioasă ce ați mai citit, ce v-a încântat, ce v-a întristat, ce ați abandonat?
Octombrie și-a luat tălpășița la fel de repede precum a venit - cu griurile sale interminabile, ploile reci, dar și pofta mea de lectură, pe care am satisfăcut-o cu ce am în casă, pardon, în biblioteca mea.
Cartea pe care am terminat-o la începutul lunii a fost Imago de Liudmila Ulițkaia. Imago este o frescă a societății rusești din perioada 1960-1990, povestea începând în clipa în care trei băieți, colegi de clasă, devin prieteni dintr-un motiv lipsit de însemnătate, iar prietenia lor durează ani și ani, supraviețuind timpurilor. Firul narativ, inițial, se axează pe adolescența și maturizarea acestor băieți, dând impresia că se va axa și pe maturizarea lor și pe viața de adult.
Dar, în schimb, după ce autoarea trece de perioada examenelor de bacalaureat, firul narativ se despică în o multitudine de alte fire, care urmăresc alte nșpe povești. Acest lucru nu m-ar deranja în mod normal, însă în cartea aceasta rețeta în sine e executată într-un mod ce nu mă încântă, personal. De exemplu, acțiunea urmărește un personaj, mama acestuia moare, povestea continuă, iar peste alte cinci capitole (fiecare fiind dedicat unui alt personaj), suntem întorși în timp, când mama personajului nostru e încă la școală, narațiunea urmărind toată viața ei până în clipa în care moare, iar eu, cititorul, știu deja în ce condiții moare și nu pot empatiza cu acest personaj.
Liudmila Ulițkaia descrie foarte frumos vremurile tulburi din acea perioadă, lupta omului pentru libertatea cugetului, tot felul de scheme și combinații pe care le puneau la cale nu doar cei care nu voiau să facă parte din „turmă”, ci și „păstorii” acestor turme. Dar, așa cum fiecare capitol începea cu povestea unui personaj și uneori lăsa cititorul cu ochii în soare, în ceea ce privește anumite aspecte din viața acestui personaj, nu am reușit să mă atașez de niciunul. Istoria celor trei prieteni de școală, urmărită și ea fragmentat, mă făcea să uit unde s-a oprit narațiunea acum n capitole, fiind reluată după ce am citit despre niște personaje prea puțin importante.
Strict pentru mine, a fost o carte mediocră. Cu o poveste închegată în jurul unor evenimente reale, bine descrise și reprezentate, dar cu mult prea multe personaje terțiare. Mi-a lăsat impresia că fiecare început de capitol era, de fapt, începutul unui nou roman din cadrul aceluiași univers.
Du-te cu el de Agnes Ledig a fost o lectură de genul happy read - cu suficiente momente de cumpănă, dar și cu suficiente evenimente fericite.
Folk and Fairytales of Azeroth e un volum foarte frumos realizat - teme, povești subiecte și prezentare. Mi-a plăcut să citesc tot felul de întâmplări din folclorul popoarelor de pe Azeroth - multe dintre ele foarte triste, dar minunate în același timp. Volumul oferă mai multe detalii despre tot felul de personaje din WoW, dar și despre credințele și tradițiile popoarelor ce împânzesc planeta însuflețită, fiind o lectură plăcută pentru cititorii pasionați de joc și pentru cei care vor să facă cunoștință cu lumea fantastică de pe Azeroth.
Iubito, te-am jucat la Poker! de Delia Mitroi ste o carte cu o premisă interesantă - un joc de Poker unde miza principală este o noapte cu frumoasa Clara Pavel, ex fotomodel, în prezent mamă devotată, soție iubitoare și o femeie cu principii. Cel care își pune soața la bătaie este Gabriel Pavel, un împătimit al jocurilor de noroc, iar cel ce stă cu el la masa de Poker estă însuși Tony Salamandra, capul familiei mafioate din București.
Cea de-a treia persoană ce stă la masă este Soarta, care, zâmbind, oferă celor doi jucători cărți fatidice. Gabriel pierde și e nevoit să respecte înțelegerea, fără a ști ce urmează să se întâmple. De la o masă de joc, mâna pe care o are fiecare jucător pecetluiește nu doar soarta proprie, ci și altor oameni din anturajul celor doi, declanșând o serie de evenimente ce nu întârzie să schimbe mersul vieții pentru foarte multă lume.
Iubito, te-am jucat la Poker! este o carte despre destine, despre ambiții, frivolități, lupte între clanuri de interlopi, dar și despre relațiile interumane, iubiri interzise, goana după doi iepuri, dar și după acceptare, recunoaștere și fericire.
Cele zece mii de uși ale lui January de Alix E. Harrow a fost un fantasy cu o premisă interesantă, dar care m-a dezamăgit pe parcurs. Am avut inclusiv momente când voiam să abandonez lectura. Am vorbit mai multe în recenzia de pe canal.
Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal a fost o adevărată aventură - de foarte mult timp nu am mai citit un fantasy care să mă captiveze atât de mult. Ce-i drept, prima treime din carte a fost foarte lentă, dar după ce am trecut de un anumit capitol nu m-am mai putut opri din citit.
Pasărea liră de Cecelia Ahern relatează povestea Laurei, o tânără orfană găsită într-o cabană abandonată din munți. Cei care o găsesc sunt Bo, Solomon și Rachel, o echipă de filmare ce fac un documentar.
Laura este deosebită - imită tot felul de sunete și chiar voci, iar acest dar al ei o transformă în Pasărea Liră, titlul pe care fata îl obține odată ce iese în lume și se înscrie la un concurs de talente.
Povestea țesută de Cecelia Ahern este frumoasă pe alocuri, pe alocuri infantilă, cert este că m-a ținut în priză în anumite momente, iar în altele m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Mi-a plăcut stilul autoarei, modul în care descrie organizarea unui show, lumea din spatele cortinei, ideea de cum tot ceea ce e frumos poate fi transformat într-o afacere. Mi-a plăcut mult de Bo, un personaj cu foarte multe defecte, dar cu picioarele pe pământ și realist.
Nu mi-a plăcut de Laura - e genul de personaj-ciută, care se schimbă pe parcursul romanului, dar schimbarea nu înseamnă creștere, ci modificare a viziunii despre anumite aspecte din viață. Mi-a dat impresia că nu a învățat nimic pe parcursul drumului său și chiar și-a pierdut din farmecul de odinioară. Un alt personaj foarte antipatic mie este Solomon - un bărbat în toată firea, care se îndrăgostește instant de Laura și cumva uită (a se citi - ignoră) relația pe care o are deja cu o altă femeie, iar atitudinea sa față de această „dilemă” este una de toată jena.
Per total, Pasărea Liră este o lectură ușoară, dinamică, dar pe care nu aș recomanda-o cititorilor ce caută într-un roman o reprezentare de relații sănătoase - amoroase sau nu - în lumea show bizului.
Femei îndrăgostite de D. H. Lawrence e un volum pe care l-am ales pentru că e un clasic și îmi era dor de stilul din romanele clasice. Totuși, mi-a reamintit de ce mă feresc de acest autor. Motivul principal de ce nu îmi place Lawrence este modul în care își construiește personajele. La capitolul descrieri, dialoguri, construcția lumii, stil de a scrie, e foarte plăcut, antrenat. Personajele pe care le creează și pe care încearcă să le pună într-o lumină bună, în schimb...
În Femei îndrăgostite, urmărim două surori, Ursula și Gudrun, într-o Anglie Edwardiană în plină floare. Pe cât de apropiate sunt cele două, pe atât de diferite. Ursula e descrisă ca fiind o femeie rece, dar se adeverește că nu e deloc așa. Gudrun e schițată ca o femeie sensibilă, dar se adeverește a fi un monstru. Ambele sunt întruchipările vanității și a egoismului, sunt pline de sine și, dacă cerul ar avea o limită, nasurile lor ar trece de aceasta.
Romanul explorează teme precum eul feminin, libertatea individuală în cadrul cuplului, diferența între iubire, respect și dependență. Urmărim în paralel cum cele două femei se îndrăgostesc, cum decurg relațiile lor, ce așteptări au de la bărbații de lângă ele. Totul bine până acum, o premisă interesantă pentru perioada în care apare romanul (1920), mai mult ca sigur povestea a creat un scandal (poate nu la fel de răsunător ca Amantul doamnei Chatterley).
Dar, un mare dar, a fost, pentru mine, monologul fiecăreia dintre protagoniste atunci când ajungeau în impas cu relația amoroasă. Dacă Ursula se trezește și ajunge să gândească liber și clar, trecând peste emotivitate și prejudecăți, luând deciziile corecte pentru ea, Gudrun se minte pe ea însăși, dar și pe cei din jur. E exagerat de infantilă într-o lume în care afirmă că ea ține hățurile, iar atitudinea ei față de bărbatul despre care zice că-l iubește este de-a dreptul oribilă. Cred că e una dintre primele femei din literatură despre care pot să afirm că e cu adevărat toxică în relația de cuplu și care nu are pic de respect pentru partener sau pentru oamenii din jur.
Mi-a plăcut să urmăresc acțiunea, dialogurile interminabile despre sensul vieții sau tot felul de subiecte, care se întind pe câteva pagini, au fost savuroase, exact din rețeta unei cărți clasice. Mi-a plăcut de Ursula, într-un final, pentru că a avut o evoluție în spre bine, din punctul meu de vedere. M-a enervat Gudrun, iar finalul a fost oarecum previzibil, și, dacă aș avea puterea asta, aș negocia cu autorul să-i ofere lui Gudrun un alt fel de sfârșit de poveste. Apreciez mult modul în care Lawrence m-a făcut să fierb de fiecare dată când în peisaj apărea Gudrun, dar nu cred că voi mai citi ceva semnat de autor.
Descătușarea stelelor de Hafsah Faizal este al doilea volum din serie și a încheiat armonios povestea. Mi-a plăcut mai puțin decât primul, din cauza modului în care s-a dezvoltat relația dintre Zafira și Nasir - de prea multe ori ambii au ezitat și s-au retras în propria persoană, când ar fi trebuit să spună lucrurilor pe nume. La fel, nu mi-a plăcut faptul că Altair apare ca o copie ștearsă a sa.
Необыкновенные истории из жизни города Колоколамска (traducere liberă - Povești neobișnuite din viața orașului Kolokolamsk) de Ilf și Petrov - un volum de povestiri scurte, cu personaje aiurite, specifice acestor doi autori. M-am bucurat să regăsesc stilul inconfundabil și umorul autorilor. Păcat că volumul nu e tradus în română.
Acestea au fost cărțile lunii octombrie. Ați citit ceva din lecturile mele? Vă tentează vreun titlu?
Salutare și bine v-am regăsit în ultima lună a acestei toamne! Sper că schimbarea orei nu v-a afectat prea mult și că vă bucurați de lecturi interesante.
În octombrie am citit destul de variat și per total, sunt mulțumită de ce cărți au ajuns să-mi bucure atenția.
Voi începe în ordine cronologică, prima carte terminată în octombrie fiind La paradisul femeilor de Emile Zola. Un roman clasic pe care mă bucur că l-am descoperit mai bine mai târziu decât niciodată. Relatează povestea unei tinere din provincie care vine la Paris să-și caute un rost în viață, ajungând să fie vânzătoare în scandalosul magazin La paradisul femeilor. Impresiile mele despre carte le găsiți mai sus.
Seduce Me at Sunrise de Lisa Kleypas urmărește povestea amoroasă a uneia dintre surorile Hathaways. De data aceasta, este vorba despre sora fragilă, pe care toți o consideră mult prea slabă și o femeie ce nu are cum să își trăiască viața așa cum pot ceilalți. Ei bine, fata demonstrează altceva...
Tempt Me at Twilight este cartea surorii mijlocii din familia Hathaway, care-și dorește un mariaj liniștit, alături de un om potolit, care nu iese în evidență. Dar soarta îi pregătește alt fel de uniune. Din nou, Lisa Kleypas atrage cititorul prin intermediul unor personaje plăcute, ușor clișeice, dar pe care le urmărești cu interes.
Married By Morning este povestea de dragoste a singurului bărbat din familia Hathaway și e una dintre cărțile ce mi-a plăcut mai mult decât restul, datorită felului în care personajul principal este construit pe parcursul celorlalte romane, ca să-l descoperi în totalitate în acest volum. Nici aleasa inimii lui nu este mai puțin atrăgătoare, ca personaj, nu neapărat ca aspect fizic.
Love in the Afternoon este volumul ce încheie povestea celor din clanul Hathaway, axându-se pe relația amoroasă a mezinei. Acest roman e ceva mai serios, aducând în discuție PTSD-ul și modul în care acesta (ar fi fost) este perceput în societatea victoriană.
Regele Ugu de Adam Stower este o carte pentru copii tare simpatică, tratând subiecte precum prietenia și aventura, foarte frumos exemplificate. Personajele sunt drăguțe, atmosfera una de poveste și te transpune în totalitate în acea stare de spirit pe care o aveai când erai mic și te aventurai în cine știe ce peripeție alături de prietenii tăi.
Tot în octombrie am terminat de citit o non ficțiune, Sensul iubirii: Revoluția științifică a relațiilor de dragoste semnată de Dr. Sue Johnson. Mai multe detalii legate de această lectură găsiți în articolul dedicat volumului.
Cititorul de Bernhard Schlink este un volum ce face parte din categoria cărților pe care, oarecum, regret că nu le-am descoperit mai devreme. În același timp, mă gândesc că poate la o altă vârstă aș fi văzut diferit atât povestea, cât și motivațiile personajelor.
Vechiul oraș imperial de Yasunari Kawabata a fost un roman scurt, dar cald, unde accentul a fost pus mai mult pe oraș în sine: tradiții, modul în care curge timpul peste acest loc, istoria într-o permanentă mișcare, impactul evenimentelor din secolul trecut asupra populației locale.
Pasageri. Antologia de proză scurtă a Școlii de vară Gheorghe Crăciun este un volum pe care l-am primit de la prietenii de la editura Paralela 45. Unele dintre povestiri mi-au plăcut, pe altele nu am reușit să le descifrez, dar mi-a plăcut aerul de exercițiu care planează asupra fiecărui fragment lecturat.
Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk a fost o carte pe care am citit-o cu sufletul la gură. Foarte atmosferică, plină de mister, perfectă pentru serile reci de toamnă.
Și, ca să închei acest bilanț întârziat pe o notă optimistă, am abandonat un roman în octombrie.
Regatul sufletelor de Rena Barron este un volum pe care l-am câștigat la un concurs semnat de Cărți cu Colți (organizează des concursuri tare faine pe contul ei de Instagram, vă recomand să o urmăriți) și m-am bucurat, pentru că aveam cartea pusă pe lista de To-Read pe Goodreads.
Vreo 70 de pagini lecturate și am luat decizia să nu mă mai torturez. Povestea nu m-a prins deloc, deși premisa era promițătoare. Mult prea multe lucruri se întâmplau și nu se întâmplau - povestea nu se mișca dintr-un punct mort, dar tot ce înseamnă construcția lumii, felurile de magie, clanurile, viața de la palat, toate mi-au făcut impresia că au fost prezentate cititorului mult prea devreme, mult prea repede, acaparând tot acel spațiu destinat dezvoltării protagonistei. Nu regret că am abandonat o lectură ce nu mă încânta, regret faptul că am avut alte așteptări.
Acestea fiind spuse, cum a fost luna voastră în materie de lecturi? Ce cărți au rămas cu voi, zile întregi după ce le-ați terminat, ce cărți ați abandonat, ce lecturi ați mai descoperit?
A trecut și a doua lună de toamnă, iar o dată cu ea, încă o perioadă de citit nu tocmai prolifică, dar care a cuprins și câteva titluri cu adevărat frumoase. Am reușit să termin două cărți pe care le lungeam de mult timp, Citind Lolita în Teheran și Quo Vadis.
Cartea de non ficțiune semnată de Azar Nafisi a avut pasaje interesante, dar a fost nelipsită și de capitole care mă făceau să adorm instant. Cartea urmărește memoriile autoarei de pe vremea când era profesor universitar în Teheranul anilor 80, literatura pe care o preda, în condițiile socio-politice ale vremii. Volumul oferă o imagine despre oameni și valori, despre greutăți și război, despre persecutarea femeilor și lipsa de transparență în ceea ce privește evenimentele majore din țară. Mi-a plăcut volumul, dar cred că unele capitole ar fi putut înlăturate fără a perturba cursivitatea cărții.
Jucătoarea de Go de Shan Sa s-a adeverit a fi o carte ce mi-a plăcut suprinzător de mult. Nu mă așteptam la nimic expecțional și totuși, autoarea a reușit să mă introducă în acțiune și în mintea personajelor.
Romanul urmărește conflictul dintre Japonia și China, mai exact, războiul din Manciuria din 1931. Cititorul are acces la două perspective - cea a unei adolescente chineze, fascinate de jocul de Go și cea a unui tânăr soldat japonez, aflat în misiunea de a demasca teroriștii din zonă. Shan Sa intercalează evenimentele din viața fiecărui personaj astfel încât prezintă, în linii mari, atmosfera vremii și viziunea oamenilor asupra situației în care se află.
Mincinoșii de E. Lockhart e un volum YA despre care am auzit multe; la un moment dat, era prezent pe toate rețelele de socializare, dar eu am ajuns să-l citesc abia acum.
Este vorba despre o adolescentă care în urma unui accident, nu își amintește prea multe lucruri legate de evenimentele dintr-o vară ce vizează grupul ei de prieteni și familia.
Subiectul avea potențial, dar narațiunea lălăită, protagonista antipatică și marea revelație, făcută foarte sec, au distrus orice urmă de lectură fascinantă în ochii mei. Am scris pe Goodreads mai multe despre nemulțumirile mele.
Un alt volum pe care am reușit să-l termin după luni de tărăgănat a fost Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz. Cu această ocazie, mi-am dat seama că a cam trecut perioada în care puteam citi clasici cu viteza luminii; nu mai am timp și nici răbdare pentru astfel de cărți, așa că mi-am propus să nu încerc să citesc clasici lunar.
Revenind la volum, acesta tratează subiectul apariției creștinismului în Roma antică, lupta dintre religii, dar și sentimentele umane, care apar fără a putea fi controlate. Personajele au fost interesante, acțiunea - pe alocuri intensă, pe alocuri statică, dar per total, cartea semnată de autor oferă multe subiecte de discuție sau idei care te pun pe gânduri.
Păpădiile de Yasunari Kawabata este ultimul roman semnat de autor, înainte ca acesta să moară sau să se sinucidă, după anumite speculații, fiind influențat de moartea unui bun prieten de-al său, scriitorul Yukio Mishima.
Deși e un roman care nu are un final, mi-a plăcut foarte mult cum a fost scris, personajele și trăirile intense ale acestora. Cartea este un dialog continuu între un bărbat, Hisano, și mama iubitei sale. Cei doi o duc pe tânăra femeie la un spital de boli mintale, pentru că ea suferă de o boală ciudată - cecitate față de corpul uman. Pe parcursul cărții, mama și iubitul discută despre sufletul uman și influența fetei asupra celor doi se resimte din plin.
Ultimul roman pe care l-am citit luna aceasta a fost Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman. Este prima mea întâlnire cu acest autor și mi-a plăcut foarte mult cartea.
Explorează împletirea dintre realitate și magie prin ochii un copil, care în niște împrejurări ciudate, eliberează o forță care amenință să distrugă nu doar familia lui, ci și întreaga lume. Urmează să fac o recenzie pe canalul meu de YouTube, așa că nu voi spune mai multe :)
Acestea au fost cărțile pe care le-am citit în octombrie. Nu sunt multe, dar am avut parte de volume care m-au fascinat și m-au făcut să mă reîndrăgostesc de anumite genuri literare.
Voi ce ați mai citit?