Recenzie literară: Cenușă rece de Mihaela Perciun (2017)

Ce faci când înțelegi că-i prea târziu? Niciodată nu-i prea târziu, odată ce-ai înțeles că prea târziu. Întotdeauna mai este loc de o speranță, de o revanșă tardivă.

Tăceau suspect. 

Tăcerile profunde deseori dezvăluie cugetele.

Ei doreau să le audă. Și tăceau.

Recenzie literară: Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată de Dan Coman (2019)

Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată este un roman despre realitatea din inima unui sat pierdut, unde există o ordine a lucrurilor de când e lumea și pământul, o ordine pe care, dacă vreunul dintre săteni o încalcă, este aspru pedepsit de către comunitate. Povestea urmărește destinele a două femei, temerile lor și visele pe care le au, în contextul realității în care trebuie să-și trăiască zilele.

Realitatea, misterul, sacrul și profanul se îmbină armonios în acest roman de realism magic, care urmărește viețile aparent neinteresante a unor oameni simpli, cu roluri clar delimitate în societatea din care fac parte. Mi-a plăcut mult limbajul și stilul de scriere a cărții și atmosfera apăsătoare ce domnește pe tot parcursul lecturii. Stilul confesiv este la înălțime și este elementul ce mi-a plăcut cel mai mult în acest volum.

Recenzie literară: Cerberus de Marius Albert Neguț (2020)

Cerberus este un volum despre familie și despre valorile pe care le are un om, dar și despre societatea românească, lupta pentru supremație, legea junglei care încă domnește în anumite cercuri. Romanul introduce cititorul în lumea din spatele cortinei, acolo unde cei slabi și săraci, care nu mai au ce pierde, sunt capabili de fapte îngrozitoare, doar de dragul de a ajunge în partea de sus a lanțului trofic.

Vă recomand romanul dacă vă plac cărțile cu un stil simplu de scriere, dar în care acțiunea este una dinamică și subiectul abordat unul serios. La fel, Cerberus e un roman care exemplifică o realitate care există încontinuu în preajma noastră și merită citit dacă sunteți în căutarea unui autor român contemporan care scrie bine.

Recenzie literară: Cina de Herman Koch (2009)

Dispoziția crăciunească nu m-a lovit (încă), în schimb zilele foarte mohorâte din Constanța din ultima perioadă m-au inspirat să aleg un thriller - și nu am fost dezamăgită. Cina de Herman Koch, apărută la Editura Polirom în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu, este thrillerul perfect pentru cei care vor să sape ceva mai adânc în subconștientul unei familii aparent banale. 

Voi ce mai citiți?

Recenzie literară: Pe drum de Jack Kerouac (1957)

Compune sălbatic, nedisciplinat, curat! Scrie ce îţi vine din adâncurile sufletului tău. Cu cât mai nebunesc, cu atât mai bine! Fii întotdeauna nebun şi fără spirit! Înlătură obstacolele literare, gramaticale şi sintactice. Tu eşti tot timpul un geniu...

Estul are ceva bun şi sfânt, în timp ce California e albă ca rufele puse la uscat şi n-are minte.

Recenzie literară: Bonjour tristesse de Françoise Sagan (1954)

Bonjour tristesse este o carte despre o viață lipsită de griji; o vârstă la care toate visele par realizabile; o familie gata să te cuprindă în brațe la prima cădere; și o iubire care nu aparține protagonistei, dar care o privește în cel mai direct mod.

Recenzie literară: Mâța Vinerii de Doina Ruști (2017)

Salutare!

Dacă vă este dor de o carte a cărei acțiune se petrece într-un București fanariot, plin de oameni neobișnuiți, comploturi și feluri de mâncare ce nu se mai fac nicăieri altundeva (sau în altă epocă), vă recomand volumul de față - Mâța Vinerii de Doina Ruști.

Recenzie literară: Dragostea, chiar ea de Corina Sabău (2012)

Uneori, în viață totul merge bine. Rutina zilnică nu este perturbată de nimic. Același post la un minister, aceleași draperii cu buburuze de la geamul din bucătărie, același soț iubitor, dispus să satisfacă toate mofturile unei soții frumoase. Dar din senin, ceva se schimbă, o privire, o figură, o întâmplare - și viața cunoscută de până acum se transformă în ceva incert.

În Dragostea, chiar ea de Corina Sabău, Mia este cea care se trezește cu viața schimbată în urma întâlnirii cu Teo. Un bărbat bine, care ajunge la minister aproape din greșeală. Un bărbat misterios, pe care ea vrea să-l cunoască, dincolo de aerul visător pe care-l afișează, dincolo de profesia lui, dincolo de amărăciunea unui tată divorțat, dornic să fie cât mai aproape de copii săi.

Pe parcursul romanului, relația celor doi se îndreaptă spre un punct incert ca mai apoi să se redreseze, iar mai târziu să devieze într-o altă direcție. Cei care-i înconjoară - Vlad, soțul Miei, Lily, Gina și Miți - ex-familia lui Teo, domnul Dobrin și celelalte nume, uitate undeva într-un oraș ce e într-o continuă schimbare, oferă acțiunii o nuanță anume, de poveste ce se întâmplă mereu, undeva pe lângă noi.

Peisajul se schimbă, la fel și lumea, dar nu și deciziile pe care le iau personajele sau perspectivele pe care le au asupra vieții. Mia, care se simte captivă într-o relație în care, de altfel, nu-i lipsește nimic, vrea să descopere un sentiment suprem în brațele lui Teo. Acesta, la rândul lui, este măcinat de gândul că o nouă femeie îl poate rupe de lângă copii. Chiar dacă sunt multe obstacole, ei luptă cu înverșunare pentru a fi împreună.

Finalul mi-a dat de gândit. Cele două personaje principale, care sunt bine reprezentate pe parcursul narațiunii și despre care am putut să-mi formez o părere, ajung într-un punct critic, de unde pot ieși învingători sau înfrânți, sau amândouă. Decizia pe care o iau și modul în care o fac transformă finalul într-o pagină pe care s-a scris de mai multe ori și apoi s-a șters, pentru a se scrie aceleași cuvinte.

Dragostea, chiar ea este un roman despre contrastul dintre dorința de a schimba ceva și păstrarea vechilor obiceiuri. Despre natura nemulțumită a omului, care mereu își dorește mai mult, cât mai mult, uitând de ceea ce are deja. Despre viață, care merge înainte, fiind plină de surprize și lecții pe care, de obicei, nu sunt percepute ca atare.

Recenzie literară: Sexagenara și tânărul de Nora Iuga (2004)

Față-n față stau doi oameni. O bătrână de 60 de ani și un domn cu ochii verzi. Sexagenara și tânărul, doi elemenți din epoci diferite, dar pe care-i leagă o discuție lungă cât o noapte. Un dialog care se evaporă ca fumul unei țigări, ca o tinerețe demult uitată, ca un gând după care nu mai ai forță să alergi.

Anna își deapănă amintirile despre studenția sa, despre lumea din care a avut ocazia să facă parte cândva, despre soțul ei Nino, despre Terry, cea mai bună prietenă și cea mai mare piatră în calea ei, deopotrivă. Tânărul doar ascultă. Fumează și ascultă, în timp ce în cameră atmosfera devine din ce în ce mai tensionată, mai intimă, iar o senzație de interzis plutește în aer...

Mi-a plăcut mult romanul Norei Iuga. La început pare ceva abstract, dar odată ce evenimentele încep să se lege între ele, să devină o înșiruire de amintiri dintr-o viață plină de culoare, lectura se transformă într-o parcurgere aproape intimă a unui jurnal. 

Între sexagenară și tânăr există o scânteie care se resimte în toate gesturile celor doi, atitudinile și mai ales, privirile aruncate pe furiș. Această tensiune permanentă, la limita dintre curiozitate și indecență, alimentează imaginația cititorului, mânându-l să afle ce se întâmplă mai departe.

Viața literară a Bucureștiului din anii 60-80, eterna competiție cu Terry, inexistența unei linii temporale bine definite, atmosfera confidențială și tensiunea aproape erotică dintre cei doi din cameră fac din Sexagenara și tânărul un roman viu, ușor de urmărit, bogat în imagini și scene pe care nu ai cum să nu le trăiești și tu odată cu cei implicați. Lipsa unui final închis îi conferă o invitație la inventat, imaginat și redefinit limite dintre generații.

Recenzie literară: În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu (2011)

Ce se întâmplă atunci când adolescența este cea mai frumoasă perioadă din viață, iar tot ce urmează dupa aceasta este o eternă suferință? Ce se întâmplă atunci când tot ce îți dorești este să fii acceptat așa cum ești, să observi cum cei din jur nu se schimbă radical, nu devin umbre - sau imitații - ale oamenilor pe care i-ai cunoscut cândva? Cum să faci față unei vieți lipsite de sens, cu zile monotone, departe de minunata perioadă când aveai mulți prieteni și viața ta era plină de aventură?

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu îl are ca protagonist pe Victor, un bărbat care își petrece zilele în fața televizorului, așteptând ca ceva să se schimbe. Trăiește cu Veronica, consoarta, sau mai bine zis, o clonă foarte bună a femeii pe care a iubit-o cândva, dar care în prezent este o ființă indezirabilă. Pierdut în amintirile sale de pe vremea liceului, Victor relatează cititorului cei mai buni ani pe care i-a trăit. Monotonia vieții lui Victor se schimbă atunci când în viața acestuia apar doi străini, care-i propun să meargă cu ei într-un sat uitat de lume, pentru a duce cadouri unor copii cu dizabilități dintr-un centru de plasament.

Narațiunea se desfășoară pe două planuri: prezentul, unde Victor este un ratat, un bețiv și un om lipsit de perspective și trecut, unde Victor, cunoscut pentru cei apropiați ca Franzelă, își petrece zilele cu Bastârcă, Paganel, Fasolă, Văru și alți prieteni la cataramă. Gașca intră în tot felul de belele, iar modul în care sunt relatate aventurile tinerilor este comic și face lectura savuroasă.

În iad toate becurile sunt arse este un roman care a avut un start lent, dar care m-a cucerit pe parcurs. Numeroasele cuvinte adresate personajelor, poreclele și limbajul folosit între băieții din gașcă denotă vremurile în care aceștia au trăit, societatea și categoria din care făceau parte tinerii. Dialogurile mi s-au părut foarte amuzante, iar poveștile din tinerețea lui Victor, pe care acesta le evocă cu o melancolie nestăpânită și în cele mai mici detalii fac din romaanul lui Dan Lungu o călătorie tragi-comică în trecut.

Totuși, în roman există o permanentă senzație de tristețe și neputință, chiar dacă lucrurile par să meargă bine. Anturajul din care face parte protagonistul, viața pe care o duce și modul în care interacționează cu ceilalți, fie că este vorba despre trecut sau despre prezent, toate aceste lucruri plasează personajul în situația în care acesta este, drumul lui fiind întrezărit încă de la începutul cărții.

Romanul poate fi privit și ca o poveste de Crăciun, datorită faptului că această sărbătoare apare la început și la sfârșit, oferind intensitate acțiunii și evidențiind trăsăturile principale ale protagonistului. 

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu este o carte în care se regăsește copilăria, inocența, bucuria și viața omului de rând în fostul regim, dar și prezentul, maturitatea și lipsa de perpectivă pentru o anumită categorie de oameni. Mi-a plăcut acest roman și cu siguranță voi mai citi ceva semnat de acest autor.

Recenzie literară: Păsările galbene de Kevin Powers (2012)

Hello!

În această săptămână vă vorbesc despre un roman citit de curând, care m-a surprins în mod plăcut. Modul în care este descrisă acțiunea și atmosfera redată sunt exact pe placul meu. Mai multe am spus în filmulețul de mai jos:

Recenzie literară: Cold Mountain de Charles Frazier (1997)

Războiul civil din America e în plină desfășurare. Cold Mountain este refugiul tinerei Ada Monroe, care după moartea tatălui său rămâne singură și din lipsă de bani, e nevoită să se retragă la ferma familiei. W. P. Inman dezertează din armata Confederației și decide să vină acasă și să o găsească pe Ada, iubirea vieții lui. Cold Mountain este o cronică a două vieți, a greutăților pe care trebuie să le îndure fiecare pentru a reuși.

Mi-a plăcut mult romanul, în principal datorită faptului că nu mă așteptam ca acțiunea să mă absoarbă atât de mult. Narațiunea se desfășoară pe două planuri - capitolele alternează între povestea lui Inman și cea a Adei, începând de pe vremea de înainte de război și sfârșind cu prezentul. Lumea celor doi este foarte diferită - Inman este un tânăr sărac ce s-a înrolat în război, dornic să apere valorile și pământul familiei sale. Ada e o tânără educată, ce alături de tatăl său ajunge din Charleston într-o comunitate rurală, situată în apropierea Cold Mountain, Carolina de Nord, unde în treacăt îl cunoaște pe Inman.

În prima jumătate a romanului, povestea lui Inman nu are nicio legătură cu Ada și viceversa, așa că la început nu pea mi-am dat seama încotro se îndreaptă dezertorul. Pe la mijloc, motivele fiecăruia devin clare, acțiunea ia amploare și ultima parte a romanului se citește foarte repede, fiind plină de evenimente și culminează cu un final foarte bine scris.

Dintre personaje, mi-a plăcut mult de Inman, un bărbat care a văzut toate ororile războiului, nu mai este impresinoat de nimic, dar care este ghidat de speranță spre locurile natale. Ada, deși inițial dă impresia de o femeie neputincioasă, se maturizează repede și învață lucruri pe care nu s-ar fi gândit că va fi nevoită să le facă. Este ajutată mult de Ruby, un personaj tare drag mie prin trăsăturile de caracter de care dă dovadă. Ruby e o tânără foarte descurcăreață, dar care nu are un loc al său. Condiția ca ea să o ajute pe Ada este ca aceasta să nu o trateze cu superioritate, iar între cele două femei, în aceste vremuri grele pentru patria lor, se naște o prietenie trainică. Ruby o învață pe Ada lucruri legate de prelucrarea pământului, conducerea fermei și metode de supraviețuire, iar Ada îi citește cărți și-i împărtășește cunoștințele legate de modă, istorie, geografie.

Cold Mountain are și o ecranizare, cu Jude Law, Nicole Kidman și Renee Zellweger în rolurile principale. Filmul a primit numeroase premii și este foarte bine privit de critici. Eu nu l-am văzut încă, dar urmează.

Romanul lui Charles Frazier este oarecum și biografic, deoarece Inman este parțial bazat pe imaginea fratelui străbuniciului autorului, acesta amintindu-și de acest om, prin intermediul povestirilor din familie, drept o personalitate excepțională.

Cold Mountain a fost o lectură plăcută și intensă pe alocuri. Am învățat lucruri legate de Războiul Civil și despre condițiile soldaților, a dezertorilor, a oamenilor de rând și a societății în sine, schimbarea pe care o suferă aceasta fiind radicală. Personajele sunt foarte credibile și te atașezi cu ușurință de acestea, te întristezi când sunt melancolici și suferi când îi vezi că greșesc. Romanul de față m-a impresionat prin felul în care este scris, prin descrierea amănunțită a sentimentelor și stărilor de spirit prin care trec personajele, dar și prin elementele de istorie prezentate cititorului într-o formă accesibilă și cu o notă personală.

Recenzie literară: Samarkand de Amin Maalouf (1988)

Samarkand este o carte pe care nu aș fi ales-o de bună voie. Pentru început, nu am auzit de autor, Amin Maalouf, iar pentru continuare, subiectul cărții nu mi se pare unul interesant. Romanul a fost ales drept cartea lunii în cadrul unui club de lectură din care fac parte și dacă tot mi-am zis că vreau să ies din zona mea de comfort, am citit cartea.

Am fost plăcut surprinsă de conținutul acestei cărți. Samarkand, apăruta la noi la editura Polirom, are acțiunea împărțită în două. În prima jumătate a cărții, cititorul urmărește viața astronomului, poetului și matematicianului Omar Khayyam în Persia secolului XI și munca acestuia asupra Rubaiatelor, o lucrare de mare interes național și internațional, despre care se discută și în zilele noastre. A doua jumătate îl urmărește pe Benjamin O(mar) Lesage, un american ce călătorește în Persia la începutul secolului trecut în căutarea manuscrisului original a lui Khayyam. Pe când Omar Khayyam interacționează și/sau face parte din curțile unor personaje istorice precum vizirul Nizam-al Mulk sau misionarul Hassan al-Sabah, Benjamin prinde revoluția constituțională din Persia (1905-1911), fiind implicat direct în anumite evenimente. 

Samarkand a fost o lectură bogată în imagini orientale și în informații ce țin de istoria Persiei. Deși subiectul nu m-a atras în mod special la început, stilul în care sunt povestite evenimentele este captivant, astfel încât am fost îndemnată să citesc mai departe.

Mi-a plăcut mai mult prima jumătate a cărții, iar partea a doua, mai ales pe final, mi s-a părut un pic cam trasă de păr (chiar ridicolă pe alocuri). Per total însă, Samarkand este o lectură plăcută, informativă și plină de imagini/evenimente spectaculoase și se citește ușor. Oarecum, te îndeamnă să citești mai mult despre Iranul de azi, istoria acestei țări și a teritoriului pe care cândva se găsea Persia. E potrivită pentru serile liniștite, când tot ce vrei să faci este să citești, să bei un ceai fierbinte și să stai ghemuit sub păturică. Și să nu iei în serios anumite lucruri :)

Recenzie literară: Confessions of an English Opium-Eater de Thomas De Quincey (1821)

Cartea aceasta, Confessions of an English Opium-Eater, care a fost tradusă la Polirom (Confesiunile unui opioman englez), sălășuia în biblioteca mea de vreo doi sau chiar trei ani. Numele autorului, Thomas De Quincey, nu îmi era cunoscut în momentul în care am achiziționat volumul, dar am fost (irezistibil) atrasă de titlu, așa că l-am luat cu mine acasă.

Romanul este o autobiografie, unde autorul îi prezintă cititorului viața sa, din copilărie până la maturitate și influența opiului asupra tuturor aspectelor din viața profesională și personală. Deși la prima vedere romanul pare a fi doar o poveste al unui dependent de droguri, Confesiunile unui opioman englez aduce în prim plan greutățile prin care trece De Quincey în copilărie, viața de vagabond dusă ca adolescent în Londra, dar și maturizarea sa. Opiul joacă un rol important în toate deciziile pe care le ia autorul, dar dependența sa de acest drog este foarte bine descrisă, chiar romanticizată. 

Ca cititor, mi-a plăcut mult stilul în care este scrisă cartea. Am citit-o în engleză, iar exprimarea este pur și simplu delicioasă - formularea propozițiilor, crearea tensiunii, utilizarea unor cuvinte arhaice, toate te fac să rămâi pironit cu ochii pe text și să urmărești acțiunea. 

Opiul, care ar putea fi considerat un personaj aparte, este descris în cele mai multe moduri - ca un elixir salvator uneori, alteori, ca o otravă. Prepararea lui, senzațiile pe care le oferă, imaginile pe care le creează în cap, dar și urmările unui consum îndelungat - toate aceste detalii autorul le oferă cu mult drag, explicând fiecare lucru într-un mod interesant, astfel încât uneori pare să te îndemne să-l încerci și tu.

Mi-a plăcut cartea datorită limbajului și a felului în care opiul dictează viața autorului. Evenimentele ce au loc nu sunt neapărat spectaculoase, dar foarte diferite, atât în ceea ce privește percepția unui om ce nu utilizează opiul, cât și din punct de vedere al autorului, privind în urmă la cele întâmplate.

Un alt motiv de bucurie pentru mine este faptul că am ajuns să citesc acest volum în cadrul unui proiect colectiv cu alte fete dintr-un club de literatură: se numește #citescceam și constă în lecturarea tuturor titlurilor necitite din bibliotecă înainte de a procura cărți noi. #citescceam are legătură și cu proiectul meu personal, Drumul spre minimalism, așa că bucuria este dublă.

Dacă vă tentează o biografie al unui om dependent de droguri, volumul acesta s-ar putea să fie ceea ce căutați.

Recenzie literară: Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian (2009)

Nu știu la ce mă așteptam să găsesc în Cartea șoaptelor. Ca majoritatea lecturilor pe care le aleg - asta în cazul în care nu mi-e cunoscut autorul - mă iau după titlu sau copertă și am obiceiul să nu mă interesez despre ce este volumul. Evident, cartea de față nu este o excepție.

Dar nu mă așteptam la ce am găsit în filele sale. După titlu, mi-am zis că o fi vreun roman plin de mistere - și într-o oarecare măsură, asta a și fost, dar sub o altă formă. Volumul este mai mult o biografie al autorului sau mai bine zis, al neamului său - armenii. Deși inițial eram destul de sceptică, am ajuns să îndrăgesc cartea.

Varujan Vosganian este o persoană publică despre care eu habar nu aveam (pentru că nici nu mă interesează prea mult subiectul) de origine armeană. Abia după ce am terminat de citit cartea m-am interesat despre omul din spatele rândurilor, dar doar așa, ca fapt divers.

Deși cartea este o biografie, sau mai mult o istorie văzută prin intermediul strămoșilor, a fost foarte ușor de citit. Mi-a plăcut mult vocea autorului și emoția pe care a transmis-o. Nu eram deloc familiarizată cu povestea neamului armean - a unui grup etnic ce se trezește, aproape peste noapte, ca fiind apatrid. Luptele interioare, asuprirea, masacrul, dar și iubirea, succesul și renașterea - toate aceste elemente care îmbrăcau un personaj sau altul au creat un univers în care a fost o plăcere să plonjez. Descriierile obiceiurilor, a orașelor de demult - mai ales Constanța din secolul trecut, dar și a rolului pe care l-a jucat un om sau altul în viața tumultoasă a țării și al vremii - toate aceste lucruri fac din Cartea șoaptelor o lectură ce te captivează.

Mă bucur că am ajuns să citesc acest volum, datorită datelor istorice și a cunoștințelor pe care le-am acumulat. Poate nu neapărat vitale, dar care întregesc imaginea despre o etnie pe care eu personal nu am cunoscut-o și nici nu cred că aș fi avut prilejul în alte circumstanțe. Chiar dacă volumul este plin de evenimente sumbre, optimismul ce reiese din descrierea predecesorilor autorului, dar și capacitatea de invidiat al armenilor de a se ridica de fiecare dată, după fiecare lovitură, oricât de cruntă n-ar fi, transmit o senzație de mulțumire. E ceva similar cu eroii unor povești sau a unor benzi desenate - când te bucuri că au ieșit din impas și că au câștigat. În fond, de ce un om nu ar putea fi un super erou?

Cartea șoaptelor e un volum potrivit pentru serile de weekend, cu pisica alături și cu un ceai fierbinte, care trebuie servit - la fel ca și lectura - cu îngițituri mici.

Recenzie literară: Rugul de György Dragomán (2014)

Rugul de György Dragomán este un roman pe care l-am citit în cadrul unui book club, fiind nominalizat drept cartea lunii noiembrie. Nu am reușit să o termin până la finele lunii, din mai multe motive, dar îmi pare nespus de bine că am ajuns să lecturez această carte. Interesul mi-a fost stârnit și de numele autorului, György Dragomán, care a fost anul acesta unul dintre invitații de onoare în cadrul festivalului FILIT, la care am fost blogger acreditat. Oarecum, îmi pare rău că nu l-am descoperit pe Dragomán atunci, pentru că o dată ce am terminat Rugul, aș fi vrut să discut cu autorul, să-l întreb despre mai multe lucruri și să-mi exprim recunoștința pentru faptul că datorită lui am avut parte de o lectură nespus de interesantă. 

Emma, o fetiță de 13 ani, devenită orfană în urma unor evenimente nefaste, se află la un orfelinat. Într-o zi, este chemată în cabinetul directoarei, unde descoperă că este așteptată de o bătrână necunoscută, care afirmă că este bunica ei pe linie maternă și că a venit să o ia de aici. Emma pare nehotărâtă la început, dar acceptă invitația străinei și pleacă cu aceasta. Odată ce ajung în casa bătrânei, fetița începe să descopere lucruri mistice ce se petrec în casă și în jurul ei. În același timp, încearcă să se acomodeze cu noul oraș și în special, cu noua sa școală, unde este evitată sau chiar marginalizată datorită reputației pe care o are bunica și familia acesteia în oraș. 

Prima treime din carte mi-a plăcut foarte mult, dar lectura a cam stagnat pe la pagina 100. Apoi, m-am ambiționat să termin cartea, cu gândul că a avut un start bun și poate-poate continuarea e la fel de bună, doar că m-am cam plictisit eu. Adevărul este altul - odată ce am trecut peste hopul cu pagina 100, acțiunea a căpătat o aură aparte și Rugul s-a citit foarte repede, intens. 

Peripețiile fetiței sunt pline de evenimente, oameni și lucruri ce țin de realismul magic. Deși aparent tot ceea ce se întâmplă este natural, obișnuit, normal, în spatele a multe lucruri se ascund niște puteri mistice. György Dragomán are o capacitate aparte de a transforma cuvintele în imagini - pe tot parcursul lecturii m-am simțit ca într-o piesă de teatru sau un film, pentru că am văzut tot ceea ce o înconjoară pe Emma, emoțiile stârnite de anumite evenimente sau obiectele pe care le admiră fata. 

Mi-a plăcut mult și stilul în care este scris Rugul - lipsa unui dialog, dar totodată evidențierea cuvintelor și a gândurilor personajelor printre rânduri. Imaginile pe care le creează naratorul au avut un impact major asupra imaginației mele. De exemplu, într-un pasaj unde Emma află că părinții ei nu mai sunt, se duce la baie și începe să se pieptăne cu peria mamei sale, din care cade un fir de păr negru. Emma, involuntar, dă drumul la apă în chiuvetă și încearcă din răsputeri să pescuiască firul de păr căzut, ca o ultimă încercare de a se agăța de imaginea unui părinte care nu mai este. Apoi, într-un alt pasaj, ea descoperă că nu are voie să intre în magazia de lemne, iar pentru a-i limita accesul la aceasta, bunica răspândește pietre mici și albe, care seamănă cu niște dinți, peste care fata nu poate să treacă - simte că este mușcată de picior. 

Mi-a plăcut mult și cum este construit personajul Emma cea mică - o orfană care nu se victimizează, nici nu încearcă să stârnească milă sau să profite cumva de faptul că nu are părinți. Totodată, nu este atotputernică sau foarte bună la toate. Emma cea mare, sau bunica, e un personaj foarte interesant, prin faptul că nu prea îți dai seama ce gândește sau de ce procedează într-un anumit fel. Are în mânecă o groază de ritualuri ce țin mult de domeniul magiei, iar nepoata ei ajunge să fie inițiată în majoritatea acestora. 

Mai sunt două personaje interesante - Bunicul și Peter. Bunicul este mai mult o idee, pe care fetița o vede doar uneori, dar pe care bunica o cunoaște și o venerează. Nu este o stafie, dar nici o prezență materială - e undeva între. Mi-a plăcut mult de acest personaj și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el. Peter, în schimb, este un băiat ceva mai mare decât Emma, care se îndrăgostește de fată. Este un băiat de treabă, care o protejează și care pare a fi cu adevărat interesat de ea, nu neapărat de aspectul fizic, ci de personalitatea ei. Astfel, Rugul tratează și tema iubirii adolescentine, fără însă a o transforma în ceva banal sau zaharisit.

Un alt aspect din Rugul care mi-a plăcut a fost povestirea bunicii, pe care Emma o ascultă fără prea mult interes - la început, dar apoi este din ce în ce mai marcată de trecutul bunicii sale și de evenimentele ce au loc în acea magazie de lemne și totodată, în toată țara. Bertuka, cea mai bună prietenă din copilărie a bunicii, este un personaj care deși nu spune prea multe, are un impact major asupra soartei bunicii și a întregii familii. Am făcut oarecum o paralelă cu Krizstina, colega de clasă a Emmei, care-și pierde sora geamănă și o învinuiește pe Emma pentru cele întâmplate.

Din punctul meu de vedere, dacă aș fi trăit în perioada Revoluției, cred că această carte mi-ar fi plăcut și mai mult. Au fost anumite aspecte în narațiune, ce țineau de evenimentele din acea perioadă, pe care eu nu le-am înțeles foarte bine, datorită faptului că habar nu am de anumite nuanțe ce țineau, de exemplu, de sistemul de învățământ din anii 90 sau atitudinea față de alte naționalități în aceeași perioadă.  Sunt și destule nuanțe ce țin de tradițiile ungurești și de mentalitatea românilor din Transilvania, o zonă care mie nu îmi este cunoscută prea mult și din acest motiv, sunt sigură că îmi scapă multe lucruri în cadrul lecturii.

Dar per total, Rugul este o carte strălucită, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Stilul de a relata evenimentele, elementele de magie ce se împletesc cu viața cotidiană, fetița, imaginile simbolice, relațiile interumane și soarta care pare să-i urmărească pe toți cei implicați în acțiune m-au cucerit. Rugul este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta și a ajuns, fără nicio discuție, în lista mea cu romane preferate. Sunt curioasă de celelalte cărți semnate de Dragomán, Cartea desfacerii și Regele alb care, alături de Rugul, au apărut în română la editura Polirom. 

Finalul, care pentru unii a fost forțat, mie mi s-a părut  potrivit. Deși acțiunea capătă amploare și punctul culminant se află undeva printre ultimele file, sfârșitul volumului  pare a fi plasat undeva în atemporalitate, departe de evenimentele din jur. Mi-a plăcut cum s-a terminat cartea - cumva abrupt, dar din punctul meu de vedere, potrivit cu acțiunea și tot ceea ce s-a construit în jurul acesteia pe tot parcursul romanului.

Recenzie literară: Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari (2011)

De Sapiens. Scurtă istorie a omenirii m-am apucat doar pentru că a fost nominalizată drept cartea trimestrială de non ficțiune în cadrul unui book club din care fac parte. În mod normal nu citesc non ficțiune, dar mi-a prins bine de tot să citesc acest volum semnat de Yuval Noah Harari, care mi-a deschis pofta pentru acest gen de literatură. Așa că dacă aveți recomandări, scrieți-mi mai jos :)

Așa cum spune și titlul, Sapiens este despre oameni sau mai exact, despre cum Homo sapiens a ajuns în vârful piramidei, reușind să-și transmită gena mai departe, întrecând alte specii de hominide mai puternice, mai mari și mai pregătite pentru a înfrunta viața deloc ușoară și confortabilă a Pământului preistoric.

Vocea naratorului este foarte plăcută și explică într-un mod accesibil despre cum au dispărut anumite specii de animale, cum s-a descoperit focul sau cum s-a trecut de la politeism la monoteism; cum au ajuns strămoșii noștri nomazi să se stabilească într-un singur loc sau cum trocul a devenit, cu timpul, afacere. 

Informațiile oferite în carte sunt prezentate într-un mod accesibil și interactiv - pe tot parcursul cărții am avut impresia că mă uit la un documentar făcut de NatGeo. Scrisul se îmbină armonios cu pozele sau imaginile care vin în ajutorul cititorului. Harari explică unele lucruri pe care nu le înveți la școală nici la ora de istorie, nici la cea de biologie sau geografie într-un mod care te face interesat de subiect.

Deoarece citesc multă ficțiune, această carte a fost binevenită în rotația dintre cărțile lecturate la acel moment. Am lungit destul de mult lectura, pentru a nu-mi pierde avântul și pentru a asimila informațiile dintre pagini. 

Deși am citit cartea în engleză, am văzut că este tradusă în română și o puteți găsi la editura Polirom, deși am citit multe opinii pe internet cum că traducerea ar avea anumite lacune sau că unele lucruri din original nu se găsesc și în varianta în română. Nu am făcut o comparație, așa că nu am o opinie în ceea ce privește aceste afirmații.

Cred că Sapiens ar fi o carte potrivită pentru a fi făcută cadou indiferent de vârstă. Atât un adult cât și un copil pasionat de istorie ar găsi multe lucruri interesante în aceste pagini. Pentru mine, e una dintre cărțile preferate ale anului (despre acestea vă voi vorbi la timpul potrivit pe canalul meu de YouTube), iar dacă nu v-am convins, vă invit să răsfoiți volumul într-o librărie, să vedeți dacă vă captează atenția :)

Cine a mai citit cartea? Cum vi s-a părut?

Recenzie literară: Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu (1008)

Povestea lui Genji (Genji Monogatari) este un titlu ce mi-a stârnit interesul în adolescență, atunci când în loc să-mi fac temele la informatică citeam manga. Nu aveam cum să nu aud despre prințul Genji, cel mai frumos, deștept, sensibil și extraordinar bărbat ce a trăit vreodată (și nobil, pe deasupra!), doar că în acea perioadă romanul nu a fost tradus în română, așa că am lăsat-o pentru mai târziu.

Pe la începutul anului mi-am amintit de titlu și mi-am zis să-l caut, să văd dacă am cum să obțin un volum - în engleză, rusă, română, nu conta; spre norocul meu, am găsit toată lucrarea pe internet, la liber - pe site-ul acesta. Există opțiunea de a descărca textul, eu asta am făcut și m-am delectat cu lecturarea acestuia până recent - am terminat volumul la începutul lunii.

Povestea prințului Genji a fost scrisă de Murasaki Shikibu, o doamnă de onoare de la palatul imperial nipon din perioada Heian (794-1185). Romanul este considerat ca fiind prima lucrare din istorie de acest fel - un roman complex, social, psihologic și nu în ultimul rând, un clasic al literaturii japoneze. În Povestea lui Genji este arătată viața nobilului din acea perioadă, evenimentele ce au avut loc în Japonia de atunci, intrigile și relațiile complexe între locuitorii palatului imperial. În centrul tuturor evenimentelor este prințul Genji, căruia i se mai zice cel strălucitor - un copil ilegitim al imperatorului Kiritsubo, care, din motive politice, este înlăturat din pătura socială din care face parte și este cunoscut drept un om de rând. Pe ce se axează povestea însă nu este doar urcarea lui Genji pe scara socială, ci și viața sa amoroasă - complicată și plină de mistere. Prințul este o fire romantică și neliniștită, iar toate aventurile sale - cu femei de vază sau mai puțin - se termină într-o notă melancolică. 

Genji Monogatari este un roman care trebuie citit lent; multitudinea de nume, ranguri ale unor persoane sus-puse, dar și evenimentele ce se petrec ba într-o regiune, ba în alta, pot bulversa cu ușurință. Anul acesta cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, însă eu nu am răsfoit volumul și nu știu cum arată textul în limba română. În engleză, textul e destul de aglomerat de nume proprii.

Povestea este interesantă și nu prea; pe alocuri, acțiunea se desfășoară într-un ritm alert, pe alocuri - doar frânturi din gândurile unor personaje, destul de multe pasaje descriptive în ceea ce privește înfățișarea și îmbrăcămintea personajelor, dar mai ales, ce semnifică culoarea unui kimono și ce efect are asupra bărbaților sau ce, mai exact, semnifică modelul floral. Aceste pasaje mi-au plăcut - ca cititor, m-au informat cu privire la ce reguli existau la curtea imeprială, dar și cum nobilii își exprimau gândurile printr-o bucată de material. Mi-au plăcut și versurile care apăreau pe ici, pe colo în conversațiile sau corespondența dintre mai multe personaje - o abordare a limbajului pe care nu am mai întâlnit-o într-o altă carte.

Ultima treime din roman mi-a plăcut cel mai puțin - s-au schimbat personajele principale și chiar dacă acțiunea a devenit mai alertă și pasajele descriptive s-au împuținat, nu am fost prinsă de povestea personajelor și nici de finalul, oarecum abrupt, al cărții.

Mi-a plăcut mult de personajul-narator, dar și de Murasaki - o copilă ce pe parcursul cărții devine fiică, amantă, logodnică, soție și nu în ultimul rând, prietenă. Din punctul meu de vedere, este portretizată cel mai bine, atât prin intermediul naratorului și a altor personaje, cât și prin intermediul descrierii și a versurilor pe care le ticluiește.

Povestea lui Genji este un roman care trebuie savurat și privit din perspectiva istorică în care a fost creat. Există multe păreri negative în ceea ce privește relația lui Genji și a lui Murasaki - cum cei doi oameni, pe care-i desparte o diferență destul de mare de vârstă și de rang social, devin o familie - însă eu nu am avut nimic de obiectat în ceea ce privește modul în care s-au întâmplat lucrurile. Japonia este o cu totul altă cultură, diferă destul de mult în ceea ce privește relațiile sociale (mai ales în trecut și la nobilime), de aceea nu înțeleg de ce unii cititori țin morțiș să vadă unele evenimente strict din perspectiva personală, nu și pe cea din spatele textului.

Mie romanul mi-a plăcut, chiar dacă nu este o lectură ușoară. Multitudinea de nume, personaje și evenimente ce se întâmplă concomitent, dar și stilul în care este scrisă cartea nu facilitează o citire rapidă, dar dacă este găsit ritmul potrivit, Povestea lui Genji oferă cititorului o imagine complexă a unor vremuri demult apuse.

Recenzie literară: Jurnalul unui killer sentimental de Luis Sepulveda (1998)

Salut!

Astăzi am postat o nouă recenzie video pentru o carte micuță, dar interesant scrisă și captivantă. Pentru prima dată, Jurnalul unui killer sentimental este publicat împreună cu o altă povestire, Yacare, iar editura Polirom de la noi traduce, în 2004, ambele titluri într-un singur volum. Am citit dor Jurnalul unui killer sentimental, însă stilul lui Sepulveda mă îndeamnă să lecturez și alte lucrări semnate de el.

Ce părere ai despre cărțile polițiste? Dar despre literatura sud-americană?