Se afișează postările cu eticheta destramare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta destramare. Afișați toate postările

duminică, 4 octombrie 2020

Bilanț literar: Septembrie 2020

Salutare și bine v-am găsit în a zecea lună a anului! Sper că acest anotimp vă bucură la fel cum mă bucură pe mine, pentru că toamna e una dintre cele mai frumoase perioade. E anotimpul care mă inspiră să citesc mai mult, iar anul acesta simt cum clasicii pun stăpânire (din nou) pe mintea mea. 

Septembrie a fost o lună bogată în lecturi, dar cum a fost și o lună a începuturilor pentru mine personal, au mai intervenit și niște schimbări în biblioteca pe care o dețin.


Am început luna cu lectura aceasta - Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia. Este jurnalul lui Ovidiu la Tomis, iar pentru mine subiectul a avut un interes major, datorită faptului că acum un an m-am mutat în Constanța și tot ce ține de istoria acestui loc mă fascinează. Impresiile mele despre volum le găsiți în recenzia de mai sus.

Destrămare de Sorin Delaskela a fost un volum ce te pune pe gânduri, prezentându-ți viziunea unui bărbat despre viața sa, despre cum se simte prins în vârsta pe care o are și posibilitățile pe care le vede deja limitate. Destrămare e o carte ce te face să te transpui în pielea naratorului, să-i vezi clar perspectiva.


Vârsta inocenței de Edith Wharton este primul clasic pe care „l-am dat gata” toamna aceasta. Nu e prima mea întâlnire cu autoarea, dar mi-a fost dor de stilul ei, de personajele sensibile și iraționale în raționamentul lor, atât de dornice să trăiască, să simtă, dar și atât de limitate de normele vremii.


Printre lecturile serioase merge și un roman de dragoste, iar felul în care scrie Lisa Kleypas m-a cucerit de la seria Wallflowers, așa că am început seria The Hathaways. Acțiunea are loc prin 1850, în prim plan apărând familia Hathaway, formată din patru surori și un frate. Rămași orfani, cei cinci se trezesc cu o avee și un titlu, însă în familia lor atât de diferită și de „anormală”, lucrurile devin din ce în ce mai dificile. Mine Till Midnight se axează pe povestea surorii mai mari, Amilia, care își ia rolul de mamă și jură că restul vieții se va ocupa doar de frații ei... asta până când în peisaj apare Cam Rohan. Mine Till Midnight  este o lectură ușoară, previzibilă pe alocuri, dar antrenantă și cu personaje bine conturate.

Gallywix: Trade Secrets of a Trade Prince de Gavin Jurgens a fost o povestire scurtă, dar foarte antrenantă și amuzantă, prezentând povestea unui personaj important din universul World of Warcraft. Regele goblinilor, Gallywix, își povestește viața și drumul spre ascensiune, într-o manieră foarte amuzantă și care te ține în priză pe tot parcursul lecturii.

Toamna clasică a continuat cu un volum destul de scandalos pentru vremea în care a apărut, Bonjour tristesse de Francoise Sagan. Urmărește viața unei tinere rămasă orfană de mamă, care se înțelege foarte bine cu tatăl ei, până în momentul în care acesta se amorezează de o bună prietenă a mamei răposate. Bonjour tristesse  nu e un roman lung, dar perspectiva unei adolescente este bine prezentată.


A Thousand Years of War: The Story of Alleria & Turalyon de Robert Brooks este un alt volum din universul WoW, care prezintă povestea a două personaje majore, Alleria și Turalyon. Deși nu m-au interesat aceste două personaje în mod special pe parcursul jocului, mi-a plăcut să aflu câte ceva despre rostul lor și impactul pe care l-au avut în anumite situații.


În The Tomb of Sargeras de Robert Brooks, accentul se pune pe dorința lui Gul`dan de a deschide un portal pentru Burning Legion în mormântul lui Sargeras și încercarea lui Khadgar cu Maiev  Shadowsong de a-l opri pe Gul`dan. Din nou, acest volum prezintă o parte din evenimentele ce întregesc povestea unui expansion din cadrul universului WoW.


Pe drum de Jack Kerouac este ultimul clasic pe care l-am terminat în septembrie, aducând în atenția cititorului mentalitatea generației Beat din America anilor 50 din secolul trecut. Nu e neapărat o carte ce să-ți ofere teme de gândire, dar te imersează în totalitate în acțiune.

Și pentru că spuneam mai sus despre niște schimbări, în septembrie am decis să abandonez niște cărți pe care ori le-am lăsat la o parte de prea mult timp, ori m-am plictisit de acestea, ori pur și simplu nu am putut să le continui.


Salt to the Sea/ O mare de lacrimi de Ruta Sepetys este un volum pe care l-am avut de ceva timp pe listă, iar când l-am început, am rămas dezamăgită. Relatează povestea a patru copii/adolescenți în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, personaje care se află de ambele părți ale baricadei, fiecare cu propria poveste. Romanul are tendința să adune aceste personaje la un loc, dar pe mine felul în care e scrisă cartea m-a făcut să avansez foarte încet, până când am decis să abandonez lectura. Fiecare capitol se axează pe un anumit personaj, dar acestea sunt atât de scurte, încât abia începe să se întâmple ceva și autoarea sare la alt capitol, la alt personaj. Acest tip de scriere nu e pe placul meu, pentru că pur și simplu nu am avut timp să mă atașez de vreun personaj sau să înețeleg pe deplin încotro se îndreaptă mintea acestora. Nu cred că am ajuns la jumătatea cărții, dar cert este că noi două nu ne-am potrivit.


Sea People: The Puzzle of Polynesia de Christina Thompson este o non ficțiune foarte interesantă, bine scrisă, se vede clar că autoarea s-a documentat foarte mult. Am început să citesc cartea când mă interesa subiectul (am făcut ceva cercetări pentru romanul meu ce urmează să apară în viitorul apropiat), dar după ce am făcut rost de anumite informații, mi-am pierdut avântul. Nu văd abandonarea acestei cărți ca pe o nereușită, ci ca o sursă de informație ce mi-a servit acolo unde aveam nevoie de aceasta.


O carte abandonată din toată inima a fost Lăptarul de Anna Burns. Recunosc, habar nu aveam despre ce urmează să fie cartea, dar am tot văzut-o lăudată și iubită de oameni a căror părere despre anumite lecturi o respect. Lăptarul însă a fost o lectură chinuitoare și foarte frustrantă pentru mine. Naratoarea, o adolescentă după care începe să umble un bărbat cu mult mai în vârstă, poreclit „Lăptarul”, este un personaj extrem de antipatic. Vorbește mult și pe lângă subiect, niciodată nu pare să ajungă la a spune povestea pe care are de gând să o relateze. Cartea e scrisă sub forma unor paragrafe interminabile, foarte lălită, fără sens, în opinia mea. Rareori citesc romane care să mă frustreze, dar acesta a făcut parte din listă (alături de Micul prieten a Donnei Tartt).  Desigur, fiecare carte își are cititorii, dar pentru mine, Lăptarul a fost o alegere nepotrivită.

Acestea sunt lecturile lunii septembrie. Voi ce mai citiți?

joi, 10 septembrie 2020

Recenzie literară: Destrămare de Sorin Delaskela (2019)

Era ca și cum lumea ar fi prins, deodată, un sens îndelung așteptat, bănuit, un sens nevrotic și lasciv, neplăcut dar obsedant.

Evenimentul acesta strict personal care e moartea, strict individual, delimitat sever, rupt din orice context metafizic, istoric sau social, desprins radical de orice generalitate și care se va întâmpla, simplu, clar, fără niciun echivoc. Dar cine putea înțelege, pe atunci? Moartea era îndepărtată. O țară aflată undeva la capătul lumii cunoscute de ei, la marginea hărților, cu stâncile adâncite în ocean.

Ceea ce vrem este ca lucrurile din viața noastră să stea mereu și mereu în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Vrem pentru viețile noastre un sol sigur sub tăpli. Pietricele rotunde, cu scrâșnet clar, a căror voință suverană e să-și susțină pașii, corpul greu ce apasă.


Alcătuirea acestei lumi este un joc de copii, un joc în care Dumnezeu însuși e un copil legat la ochi, învârtit de brațele celorlalți copii adunați în cercul amețitor și vesel.

E ca și cum prezentul e cel care acaparează și înghite totul, trecut și viitor, cu un gest absolut și orbitor, asemenea unui croșeu ce-ți zdrobește bărbia și neantizează totul în jur. Există acum și aici.

Și eu te iubesc. O ascult în liniște. Oamenii își spun asta, și eu, și eu te iubesc, noapte bună. E cea mai bună formulă de noapte bună între doi oameni care se iubesc sau cred că se iubesc. Un act uman, profund, sub mantia unui act reflex și a unei obișnuințe. O mantră ce închide pleoapele și inimile în propria lor liniște.