Numărul fiarei de Sergiu Someșan este o lectură plăcută și antrenantă, unde fiecare povestire explorează câte o situație de obicei absurdă - cum ar fi apariția unui ou enorm în munți și modul în care patru drumeți se dau cu părerea despre originea acestuia sau cercetarea unei dispariții misterioase într-un sat uitat de lume, unde se întâmplă lucruri necurate.
Volumul e foarte ușor de parcurs, antrenant și amuzant, complex și plin de imagini fantastice. Vă recomand să-l citiți dacă vă doriți o lectură unde acțiunea are loc pe meleagurile românești și dacă vă plac elementele de fantastic și de horror introduse ingenios într-un decor aparent banal.
Ce-ar fi dacă... te-ai considera un om simplu, dar după ce ai întâlni-o pe iubirea vieții tale ai descoperi că nu ești tocmai un om obișnuit?
Ce-ar fi dacă... te-ai întâlni cu același om straniu, în același loc, la aceeași oră, mai multe zile la rând?
Ce-ar fi dacă... te-ai căsători din dragoste, dar ai ajunge să locuiești cu soția ta de parcă ați fi colegi de apartament?
Ce-ar fi dacă... viața de apoi ar fi lipsită de foc și smoală, dar plină de putreziciune și mizerie umană?
Ce-ar fi dacă... sora ta întoarsă de la pension ar începe să dea semne că s-a schimbat iremediabil în ceva greu de explicat?
În creaturi și Creaturi, Morgan Hexner explorează subiecte incomode, iar felul în care o face este unul visceral, cinematografic, greu de trecut peste? Deși volumul este o antologie formată din povestiri ce cuprind foarte multe teme și motive, toate textele sunt legate între ele prin senzația de furnicături pe șira spinării și o stare de neliniște atunci când lecturezi cartea. Unele povestiri încep destul de nevinovat, dar pe parcurs autoarea construiește suspansul în așa fel, încât ajungi să citești cu spaimă fiecare rând, așteptându-te să se întâmple ce e e mai rău - și tot ești luat prin surprindere de imaginația lui Morgan Hexner.
creaturi și Creaturi este o antologie despre fricile umane, despre cât de negru poate fi un suflet, despre forțe inexplicabile, dar care dictează destine, dar și despre toate modurile în care o decizie din trecut poate duce la urmări catastrofale.
Mi-a plăcut să urmăresc evoluția scriiturii și schimbarea temelor pe care le abordează autoarea pe parcursul timpului, contextul în care se întâmplă acțiunea, complexitatea personajelor creionate. Chiar dacă au scena pentru scurt timp, Morgan Hexner le dezvoltă foarte amănunțit în cele câteva pagini cât durează povestea fiecăruia, așadar ajungi să le iubești, să le detești, să te bucuri când li se întâmplă lucrurile pe care le merită din plin, dar să și te întrebi, pe alocuri, dacă personajele respective sunt, în esență, Creaturi din alte lumi, niște oameni plini de vicii și regrete sau doar o mână de creaturi lipsite de importanță.
Dacă vă plac elementele de gotic, horror, mister, abordarea în text a unor teme incomode pentru majoritatea cititorilor, imaginile macabre sau de-a dreptul grotești și vreți să citiți un volum de proză scurtă, creaturi și Creaturi de Morgan Hexner s-ar putea să fie volumul perfect pentru această ocazie.
Octombrie și-a luat tălpășița la fel de repede precum a venit - cu griurile sale interminabile, ploile reci, dar și pofta mea de lectură, pe care am satisfăcut-o cu ce am în casă, pardon, în biblioteca mea.
Cartea pe care am terminat-o la începutul lunii a fost Imago de Liudmila Ulițkaia. Imago este o frescă a societății rusești din perioada 1960-1990, povestea începând în clipa în care trei băieți, colegi de clasă, devin prieteni dintr-un motiv lipsit de însemnătate, iar prietenia lor durează ani și ani, supraviețuind timpurilor. Firul narativ, inițial, se axează pe adolescența și maturizarea acestor băieți, dând impresia că se va axa și pe maturizarea lor și pe viața de adult.
Dar, în schimb, după ce autoarea trece de perioada examenelor de bacalaureat, firul narativ se despică în o multitudine de alte fire, care urmăresc alte nșpe povești. Acest lucru nu m-ar deranja în mod normal, însă în cartea aceasta rețeta în sine e executată într-un mod ce nu mă încântă, personal. De exemplu, acțiunea urmărește un personaj, mama acestuia moare, povestea continuă, iar peste alte cinci capitole (fiecare fiind dedicat unui alt personaj), suntem întorși în timp, când mama personajului nostru e încă la școală, narațiunea urmărind toată viața ei până în clipa în care moare, iar eu, cititorul, știu deja în ce condiții moare și nu pot empatiza cu acest personaj.
Liudmila Ulițkaia descrie foarte frumos vremurile tulburi din acea perioadă, lupta omului pentru libertatea cugetului, tot felul de scheme și combinații pe care le puneau la cale nu doar cei care nu voiau să facă parte din „turmă”, ci și „păstorii” acestor turme. Dar, așa cum fiecare capitol începea cu povestea unui personaj și uneori lăsa cititorul cu ochii în soare, în ceea ce privește anumite aspecte din viața acestui personaj, nu am reușit să mă atașez de niciunul. Istoria celor trei prieteni de școală, urmărită și ea fragmentat, mă făcea să uit unde s-a oprit narațiunea acum n capitole, fiind reluată după ce am citit despre niște personaje prea puțin importante.
Strict pentru mine, a fost o carte mediocră. Cu o poveste închegată în jurul unor evenimente reale, bine descrise și reprezentate, dar cu mult prea multe personaje terțiare. Mi-a lăsat impresia că fiecare început de capitol era, de fapt, începutul unui nou roman din cadrul aceluiași univers.
Du-te cu el de Agnes Ledig a fost o lectură de genul happy read - cu suficiente momente de cumpănă, dar și cu suficiente evenimente fericite.
Folk and Fairytales of Azeroth e un volum foarte frumos realizat - teme, povești subiecte și prezentare. Mi-a plăcut să citesc tot felul de întâmplări din folclorul popoarelor de pe Azeroth - multe dintre ele foarte triste, dar minunate în același timp. Volumul oferă mai multe detalii despre tot felul de personaje din WoW, dar și despre credințele și tradițiile popoarelor ce împânzesc planeta însuflețită, fiind o lectură plăcută pentru cititorii pasionați de joc și pentru cei care vor să facă cunoștință cu lumea fantastică de pe Azeroth.
Iubito, te-am jucat la Poker! de Delia Mitroi ste o carte cu o premisă interesantă - un joc de Poker unde miza principală este o noapte cu frumoasa Clara Pavel, ex fotomodel, în prezent mamă devotată, soție iubitoare și o femeie cu principii. Cel care își pune soața la bătaie este Gabriel Pavel, un împătimit al jocurilor de noroc, iar cel ce stă cu el la masa de Poker estă însuși Tony Salamandra, capul familiei mafioate din București.
Cea de-a treia persoană ce stă la masă este Soarta, care, zâmbind, oferă celor doi jucători cărți fatidice. Gabriel pierde și e nevoit să respecte înțelegerea, fără a ști ce urmează să se întâmple. De la o masă de joc, mâna pe care o are fiecare jucător pecetluiește nu doar soarta proprie, ci și altor oameni din anturajul celor doi, declanșând o serie de evenimente ce nu întârzie să schimbe mersul vieții pentru foarte multă lume.
Iubito, te-am jucat la Poker! este o carte despre destine, despre ambiții, frivolități, lupte între clanuri de interlopi, dar și despre relațiile interumane, iubiri interzise, goana după doi iepuri, dar și după acceptare, recunoaștere și fericire.
Cele zece mii de uși ale lui January de Alix E. Harrow a fost un fantasy cu o premisă interesantă, dar care m-a dezamăgit pe parcurs. Am avut inclusiv momente când voiam să abandonez lectura. Am vorbit mai multe în recenzia de pe canal.
Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal a fost o adevărată aventură - de foarte mult timp nu am mai citit un fantasy care să mă captiveze atât de mult. Ce-i drept, prima treime din carte a fost foarte lentă, dar după ce am trecut de un anumit capitol nu m-am mai putut opri din citit.
Pasărea liră de Cecelia Ahern relatează povestea Laurei, o tânără orfană găsită într-o cabană abandonată din munți. Cei care o găsesc sunt Bo, Solomon și Rachel, o echipă de filmare ce fac un documentar.
Laura este deosebită - imită tot felul de sunete și chiar voci, iar acest dar al ei o transformă în Pasărea Liră, titlul pe care fata îl obține odată ce iese în lume și se înscrie la un concurs de talente.
Povestea țesută de Cecelia Ahern este frumoasă pe alocuri, pe alocuri infantilă, cert este că m-a ținut în priză în anumite momente, iar în altele m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Mi-a plăcut stilul autoarei, modul în care descrie organizarea unui show, lumea din spatele cortinei, ideea de cum tot ceea ce e frumos poate fi transformat într-o afacere. Mi-a plăcut mult de Bo, un personaj cu foarte multe defecte, dar cu picioarele pe pământ și realist.
Nu mi-a plăcut de Laura - e genul de personaj-ciută, care se schimbă pe parcursul romanului, dar schimbarea nu înseamnă creștere, ci modificare a viziunii despre anumite aspecte din viață. Mi-a dat impresia că nu a învățat nimic pe parcursul drumului său și chiar și-a pierdut din farmecul de odinioară. Un alt personaj foarte antipatic mie este Solomon - un bărbat în toată firea, care se îndrăgostește instant de Laura și cumva uită (a se citi - ignoră) relația pe care o are deja cu o altă femeie, iar atitudinea sa față de această „dilemă” este una de toată jena.
Per total, Pasărea Liră este o lectură ușoară, dinamică, dar pe care nu aș recomanda-o cititorilor ce caută într-un roman o reprezentare de relații sănătoase - amoroase sau nu - în lumea show bizului.
Femei îndrăgostite de D. H. Lawrence e un volum pe care l-am ales pentru că e un clasic și îmi era dor de stilul din romanele clasice. Totuși, mi-a reamintit de ce mă feresc de acest autor. Motivul principal de ce nu îmi place Lawrence este modul în care își construiește personajele. La capitolul descrieri, dialoguri, construcția lumii, stil de a scrie, e foarte plăcut, antrenat. Personajele pe care le creează și pe care încearcă să le pună într-o lumină bună, în schimb...
În Femei îndrăgostite, urmărim două surori, Ursula și Gudrun, într-o Anglie Edwardiană în plină floare. Pe cât de apropiate sunt cele două, pe atât de diferite. Ursula e descrisă ca fiind o femeie rece, dar se adeverește că nu e deloc așa. Gudrun e schițată ca o femeie sensibilă, dar se adeverește a fi un monstru. Ambele sunt întruchipările vanității și a egoismului, sunt pline de sine și, dacă cerul ar avea o limită, nasurile lor ar trece de aceasta.
Romanul explorează teme precum eul feminin, libertatea individuală în cadrul cuplului, diferența între iubire, respect și dependență. Urmărim în paralel cum cele două femei se îndrăgostesc, cum decurg relațiile lor, ce așteptări au de la bărbații de lângă ele. Totul bine până acum, o premisă interesantă pentru perioada în care apare romanul (1920), mai mult ca sigur povestea a creat un scandal (poate nu la fel de răsunător ca Amantul doamnei Chatterley).
Dar, un mare dar, a fost, pentru mine, monologul fiecăreia dintre protagoniste atunci când ajungeau în impas cu relația amoroasă. Dacă Ursula se trezește și ajunge să gândească liber și clar, trecând peste emotivitate și prejudecăți, luând deciziile corecte pentru ea, Gudrun se minte pe ea însăși, dar și pe cei din jur. E exagerat de infantilă într-o lume în care afirmă că ea ține hățurile, iar atitudinea ei față de bărbatul despre care zice că-l iubește este de-a dreptul oribilă. Cred că e una dintre primele femei din literatură despre care pot să afirm că e cu adevărat toxică în relația de cuplu și care nu are pic de respect pentru partener sau pentru oamenii din jur.
Mi-a plăcut să urmăresc acțiunea, dialogurile interminabile despre sensul vieții sau tot felul de subiecte, care se întind pe câteva pagini, au fost savuroase, exact din rețeta unei cărți clasice. Mi-a plăcut de Ursula, într-un final, pentru că a avut o evoluție în spre bine, din punctul meu de vedere. M-a enervat Gudrun, iar finalul a fost oarecum previzibil, și, dacă aș avea puterea asta, aș negocia cu autorul să-i ofere lui Gudrun un alt fel de sfârșit de poveste. Apreciez mult modul în care Lawrence m-a făcut să fierb de fiecare dată când în peisaj apărea Gudrun, dar nu cred că voi mai citi ceva semnat de autor.
Descătușarea stelelor de Hafsah Faizal este al doilea volum din serie și a încheiat armonios povestea. Mi-a plăcut mai puțin decât primul, din cauza modului în care s-a dezvoltat relația dintre Zafira și Nasir - de prea multe ori ambii au ezitat și s-au retras în propria persoană, când ar fi trebuit să spună lucrurilor pe nume. La fel, nu mi-a plăcut faptul că Altair apare ca o copie ștearsă a sa.
Необыкновенные истории из жизни города Колоколамска (traducere liberă - Povești neobișnuite din viața orașului Kolokolamsk) de Ilf și Petrov - un volum de povestiri scurte, cu personaje aiurite, specifice acestor doi autori. M-am bucurat să regăsesc stilul inconfundabil și umorul autorilor. Păcat că volumul nu e tradus în română.
Acestea au fost cărțile lunii octombrie. Ați citit ceva din lecturile mele? Vă tentează vreun titlu?
Cred că august a fost cea mai slabă lună din punct de vedere cantitativ în acest an, iar palmaresul de cărți pe care le-am citit a fost unul foarte omogen, drept urmare, simt că am obosit și că vreau să citesc ceva ușor în următoarea perioadă. În august mi-am propus să citesc exclusiv autori români contemporani, așa că am pus pe hold tot ce aveam început și am purces la citit.
Am început luna cu Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată de Dan Coman. Mi-a amintit mult de Vulpea albastră de Sjon, ca temă, construcție a poveștii, atmosferă.
Am continuat cu Uneori vine toamna de Cătălin Marin, un roman cu puternice elemente de realism magic și cu ceva momente comice, dar cu o poveste cât se poate de tristă.
Jurnalul unui căpcăun român de Liviu Drugă a fost o lectură plină de comic, absurd și cotidian, iar vocea narativă s-a adeverit a fi una care te prinde în mrejile sale.
Am încheiat luna cu Cenușă rece de Mihaela Perciun, o lectură dureroasă prin subiectul pe care-l abordează romanul - destinul omului de rând.
Acestea au fost cărțile lui august, voi ce ați citit în ultima lună de vară?
Cutii de Cătălina Bălan, apărut la Editura Paralela 45, este un volum de poezie contemporană, în care eul liric se luptă cu dorința de a păstra vie în amintire viața de înainte de plecare și dorința de a lăsa trecutul să zacă în cutii, destul de aproape încât să fie la-ndemână, destul de departe pentru a nu sări în ochi.
Cătălina Bălan, în câteva cuvinte simple, dar încărcate de însemnătate, se întoarce în Chișinăul copilăriei sale, un oraș atât de imperfect, dar atât de drag datorită trecutului pe care-l marchează. Departe de acel loc, sufletul autoarei continuă să se întoarcă la origini, la zilele când își dorea să plece și la zilele când era recunoscătoare că anume în acel oraș a început adevărata viață.
Cutii, deși e un volum de poezie contemporană, o poezie prea puțin cunoscută mie, m-a făcut să mă întorc în acele timpuri când începutul adolescenței mele a fost marcat de un oraș astăzi străin, dar ridicat pe un piedestal în sala cu melancolii din sufletul meu. Cătălina Bălan m-a făcut să mă trezesc în amintirile de altă dată, să revăd locurile care-mi sunt dragi, dar în care nu m-aș mai întoarce. Cutii e un volum ce mi-a spus clar că mă pot mereu întoarce în amintirile și melancoliile mele, dar adolescența e o perioadă pe care nu o voi mai revedea niciodată, iar orașul copilăriei mele nu mă va mai primi cu brațele deschise. Ca un învățător care și-a învățat elevii alfabetul și tabla înmulțirii, orașul meu natal mi-a oferit tot ce i-a stat în puteri, pregătindu-mă pentru o altă etapă a vieții, fără a-mi oferi o cale de întoarcere spre inima lui.
...- își dădea seama că în libertate nu există nici frică, nici vinovăție, nici moarte. Și, pentru câteva minute, ca într-o meditație transcedentală, se împăca iar cu moartea. Înțelegea. moartea își are propriile reguli. Ea cunoaște libertatea absolută.
A simțit cum privirea ei o apăsa pe stern: într-o luptă nesfârșită între putere și vulnerabilitate, între sensibilitate și răceală, între grație și umilință. O piatră care ar fi vrut să spună și nu, din când în când, dar nu o făcea de teamă că nu va mai fi iubită.
Uneori am impresia că nici nu vreau să-mi controlez durerile. Alunec spre ele și le sunt datoare. Apoi, nu mai am putere să mă întorc. Devine tot mai puțin despre mine.
- Mi-a fost mereu teamă să ratez vreo întâlnire importantă, vreo iubire definitorie a cărei prezență să mă lase goală. De aceea, am rămas tot timpul în căutare, ca să nu regret ratarea unei despărțiri sau a unei împăcări. De fapt, mi-a fost mereu teamă să nu ratez întâlnirea cu mine însămi.
În plânsul ei se nășteau demoni pe care oamenii îi inventează singuri ca să se autodistrugă, la chemarea abisului. Nu putem atinge frumusețea profundă a ceea ce suntem, fără să plătim cu dorința de a merge spre abis.
Era ca și cum lumea ar fi prins, deodată, un sens îndelung așteptat, bănuit, un sens nevrotic și lasciv, neplăcut dar obsedant.
Evenimentul acesta strict personal care e moartea, strict individual, delimitat sever, rupt din orice context metafizic, istoric sau social, desprins radical de orice generalitate și care se va întâmpla, simplu, clar, fără niciun echivoc. Dar cine putea înțelege, pe atunci? Moartea era îndepărtată. O țară aflată undeva la capătul lumii cunoscute de ei, la marginea hărților, cu stâncile adâncite în ocean.
Ceea ce vrem este ca lucrurile din viața noastră să stea mereu și mereu în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Vrem pentru viețile noastre un sol sigur sub tăpli. Pietricele rotunde, cu scrâșnet clar, a căror voință suverană e să-și susțină pașii, corpul greu ce apasă.
Alcătuirea acestei lumi este un joc de copii, un joc în care Dumnezeu însuși e un copil legat la ochi, învârtit de brațele celorlalți copii adunați în cercul amețitor și vesel.
E ca și cum prezentul e cel care acaparează și înghite totul, trecut și viitor, cu un gest absolut și orbitor, asemenea unui croșeu ce-ți zdrobește bărbia și neantizează totul în jur. Există acum și aici.
Și eu te iubesc. O ascult în liniște. Oamenii își spun asta, și eu, și eu te iubesc, noapte bună. E cea mai bună formulă de noapte bună între doi oameni care se iubesc sau cred că se iubesc. Un act uman, profund, sub mantia unui act reflex și a unei obișnuințe. O mantră ce închide pleoapele și inimile în propria lor liniște.
Anul acesta mi-am propus să citesc mai mulți autori români contemporani,
iar acest volum de proză scurtă a apărut în biblioteca mea la momentul
potrivit. Despre tristețea femeilor frumoase de Andrei Ruse m-a convins
să citesc și romanele semnate de autor, datorită stilului lejer și a
firului narativ fermecător.
Zele povestiri cu și despre femei, urmărind destine, povești și imagini care rămân întipărite pe retină. Zece scenarii fantastice, amplasate undeva în realitatea imediată, care încântă un cititor aflat în căutarea unei lecturi ușoare, relaxante. Recenzia, mai jos:
Pe Cristina am cunoscut-o în 2017, la Bookfest, când am fost la lansarea volumului meu, Fiind imagine. Eseuri din adolescență. Mi-a fost dat să întâlnesc un om cu suflet deschis, cu o voce caldă și cu o ospitalitate admirabilă. Deși acea întâlnire a fost singura, am urmărit-o cu drag pe Cristina pe social media și prin această prismă, am fost martora unor evenimente din viața ei. I-am citit prima carte, Indecizii, iar atunci când am aflat că autoarea urmează să mai publice o carte, Astăzi a fost o zi bună, imediat am trecut titlul pe lista mea de TBR.
Volumul de față este un jurnal de călătorie, prin intermediul căruia Cristina împărtășește impresiile ei despre America și despre Senegal. Dar cel mai important, acest volum este o lecție de viață care vine din partea unui om ce se trezește într-o zi cu un diagnostic de neconceput și este obligat să facă față acestei schimbări bruște din viața sa. Astăzi a fost o zi bună de Cristina Zarioiu este o carte pe care o recomand cu drag și despre care am vorbit pe canal:
Omulețul din perete și alte povestiri fantastice de Marian Coman este un volum pe care am vrut să-l citesc din clipa în care l-am văzut prima dată. Am mai citit alte cărți semnate de autor - primele două cărți din seria Haiganu: Fluviul șoaptelor și Furia oarbă, dar voi fi sinceră - nu m-au impresionat. Cu volumul e față, lucrurile au stat altfel: m-a suprins plăcut și stilul, și poveștile, și construcția personajelor.
În acest volum, Marian Coman știe să creeze povești în care să te pierzi și să te întrebi la tot pasul ce urmează să se întâmple. Personajele sunt foarte diferite între ele, interesante prin modul în care acționează și percep lumea din jur. Recenzia completă o găsiți mai jos:
Nu știu dacă am mai vorbit despre o carte românească, dar astăzi vreau să vă povestesc despre un volum care mie mi-a plăcut foarte mult. Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu este o carte ce m-a amuzat, m-a întristat, mi-a spus multe lucruri noi și m-a făcut să-mi doresc să pășesc pe străzile capitalei noastre de altă dată. Voi ați citit-o?
