Recenzie literară: Moștenirea: Făuritoarea de vise de Ioana Mihaela Curaleț (2022)

Ela este o studentă a cărei viață e amară. Crescută de o bunică ce a iubit-o şi protejat-o, tânăra e nevoită să se mute în casa părinților ei după decesul bunicii. Părinții Elei sunt nişte monştri: abuzul - fizic, psihic şi emoțional - este singurul lucru pe care aceştia l-au oferit fetei şi Ela nu înțelege de unde vine toată răutatea aceasta.

După o zi proastă la facultate, tânăra decide să olece din oraş şi să viziteze casa bunicii, acolo unde a crescut şi copilărit. O ploaie ciudată se abate peste sat şi o prinde pe Ela în pădure, iar atunci când se întoarce la casă, simte că a adus cu ea nu doar frigul şi umezeala...

Moştenirea: Făuritoarea de vise de Ioana Mihaela Curaleț este un Urban Fantasy cu foarte multe elemente de folclor românesc ingenios introduse în lumea magică pe care o descoperă Ela. Normalul fetei se transformă într-un coşmar când, pe de o parte, creaturi magice apar în calea ei şi majoritatea îi vor răul, iar pe de altă parte, mama Elei decide să o anihileze din motive neînțelese de tânără.

Călătoria protagonistei nu este doar o plecare în lumea necunoscută, ascunsă oamenilor de rând, ci şi o încercare de a-şi descoperi originea, puterile şi nu în ultimul rând, respectul şi iubirea față de propria persoană.

Ela debutează ca o studentă ştearsă, fără prieteni, de care se poate profita uşor, îndurerată de pierderea bunicii şi abuzată de cei care ar trebui să îi ofere doar iubire. Dar Ela, odată ce păşeşte în inima unei lumi pline de primejdii, învață să se apere, să riposteze şi să nu se lase bătută, să se ridice şi să folosească toate resursele posibile pentru a găsi răspunsurile căutate.

Cine a fost de fapt bunica? Ce secret întunecat a luat cu ea şi l-a dus în altă lume? De ce mama Elei e atât de crudă cu ea şi de ce-i vrea moartea? Cine este ea, Ela, şi care e rolul ei în povestea alambicată, plină de capcane, mistere şi blesteme, care domneşte asupra lumii de dincolo de hotarele oamenilor?

Făuritoarea de vise este un volum alert, cu o multitudine de personaje originale, cu multe elemente de roman polițist şi cu o protagonistă ce are curajul să devină mai puternică în primul rând pentru ea însăşi.

Recenzie literară: Treisprezece. Proză fantastică - Antologie (2021)

Treisprezece. Proză fantastică este un volum ce invită cititorul să iasă din cotidian și să se lase purtat de povestiri inedite, semnate de treisprezece autori. Fiecare povestire este o poartă spre o lume nouă - uneori, cititorul, alături de personaje, pășește din viața de zi cu zi într-o întâmplare fantastică, alte ori, autorul creează o lume nouă, în care cititorul ajunge să se piardă sau, în cazuri mai rare, să facă parte din evenimentele care au loc.

O antologie este mereu o cale bună de a descoperi autori noi și de a reîntâlni scriitori pe care i-ai citit deja. Mi-au plăcut povestirile, fiecare fiind bizară, crudă sau amuzantă în felul său. Realul se amestecă cu fantasticul, posibilul cu improbabilul, logicul cu etericul. Fiecare povestire aduce în prim-plan personaje diferite, prinse în propriile drame, trăind evenimente care se adeveresc a fi definitorii, descoperind ce sunt, de unde provin, care sunt oamenii care îi înconjoară. 

Recenzie literară: Barion, lupul singuratic de Diana Boitor (2021)

Barion, lupul singuratic de Diana Boitor este un roman fantasy unde povestea se axează pe sentimentele protagonistului și pe drumul care-l duce spre descoperirea sinelui. Mi-a plăcut lumea pe care o construiește autoarea, popoarele ce împânzesc pământul și descrierea lor, relațiile ce se construiesc între protagonist și alte personaje. Mi-a plăcut în special de Tamakk, un fierar ce vrea să plece într-o ultimă aventură înainte de a se așeza pentru totdeauna la casa lui. Un bărbat foarte vorbăreț și deschis, Tamakk îl completează pe Barion - ursuz și singuratic.

Diana Boitor creează personaje memorabile, o acțiune intensă, o poveste ce este într-o continuă schimbare. Mereu se întâmplă ceva, iar Barion pare să se apropie de țelul propus, trezindu-se totuși pe cărări neumblate, despre care nici nu știa că există. Relația lui cu cei din jur este una complicată, pentru că Barion este un om închis în sine și care nu vrea să vorbească despre trecut. De Edda nu pot spune că mi-a plăcut în mod special, parcă impactul lui Tamakk a fost mai mare asupra protagonistului decât a femeii ce îi complică viața.

Nemurire

 L-am cunoscut în acea minunată perioadă a vieții când ai impresia că lumea îți aparține. Că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Când ești tânăr și plin de vise. Nu i-am recunoscut chipul decât atunci când a fost mult prea târziu.

Era o dimineață de vară tânără, care promitea căldură, dar ceva mai târziu. Răcoarea răsăritului nu se risipise încă, iar frunzele, proaspăt trezite din somnul cel lung, foșneau în jurul capului meu. Am mers pe poteca pe care am străbătut-o de atâtea ori, fără nicio grijă, fără nicio taină. Picioarele îmi erau sprintene, rochia - vaporoasă, chipul, numai zâmbet. Urma să ajung în locul în care știam că voi găsi cea mai frumoasă floare pe care voi avea ocazia să o culeg vreodată. Era prima mea vânătoare.

Am trecut de toate poienițele care mă cheamau să le calc pragul - unele înconjurate de plopi înalți, altele - pline de mușuroaie de cârtițe. Am trecut și pe lângă poienița în care cercuri mai mari și mai mici de ciuperci desenau o figură complicată pe iarba moale. Nu voiam să călătoresc în alte lumi în acea zi; voiam să culeg Floarea.

Și m-am apropiat de cascadă, apa care unea cerul și pământul, apa ce ascundea în spatele său poarta spre comoara pe care o căutam. Am pășit în apa rece și limpede, simțind cum mii de ace îmi furnică pielea. Dacă acest lucru trebuia să mă oprească, nu m-a oprit. Am mers și am mers, până când apa mi-a ajuns până la brâu, până la umeri, până când nu am mai simțit fundul și am plutit spre apa învolburată de la baza cascadei. Și, când am ajuns acolo și am trecut de perdeaua rece și dureroasă, am văzut poteca printre stânci.

Se afunda în piatră, fără pic de lumină, fără pic de speranță ascunsă dincolo de pasajul îngust. Dar am mers și am mers, simțind răcoarea hainelor mele ude, răcoarea stâncii, răcoarea ce începea să mi se cuibărească în suflet. Și am mers, simțind cum pereții încep să mă strângă, să mă atingă mult prea aproape, din ambele părți.

Încă un pas, doi, trei. Pasajul, care până atunci m-a strâns și a încercat să mă transforme în una dintre pietrele sale, m-a lăsat în pace. A simțit siguranța mea, îndârjirea, mi-am spus atunci. Dar cât de mult greșeam!

Lumina din față tot creștea și creștea, iar un ciripit slab se auzea din ce în ce mai tare. Am ajuns la capătul destinației atunci când am ieșit din pasaj, inspirând adânc aerul unei dimineți de vară. Și atunci, în mijlocul poienii în care m-am trezit, l-am văzut.

Era atât de frumos, încât mi-am pierdut cuvintele. Stătea aplecat peste floare, pe care nici nu am văzut-o la început. Cu părul lui lung, argintiu, care-i cădea peste tot - pe mantie, peste haine, peste picioare - arăta ca un prinț venit din alte lumi. Dar era, cum urma să aflu, un tiran, unul pe care l-am demascat mult prea târziu.

Cred că mă aștepta. Și-a ridicat privirea spre mine și o pereche de ochi de oțel mi-au străpuns inima. M-au transformat într-un animal docil, care a pășit spre el, chiar dacă fiecare părticică din mine striga să mă opresc.

Nu m-am oprit.

Nu m-am oprit când mi-a luat mâna într-a sa - o mână mare, rece, care m-a tras spre el. Nu m-am oprit când și-a aplecat capul spre mine, privindu-mă atent în ochi, căutând acolo ceva ce nu cred ca a găsit. Nu m-am oprit când un zâmbet rău-prevestitor i-a înflorit pe chip. Nu m-am oprit când a rupt floarea, care s-a înnegrit pe loc în mâna lui și a luat foc, transformându-se într-o săgeată. Nu m-am oprit când m-a sărutat, rece și apăsat, de parcă îi aparțineam de când s-a creat lumea.

Durerea, cea care mi-a străbătut corpul, plecând din inima mea, a fost puternică și a rămas pentru totdeauna cu mine. Poate tot durerea a fost cea care m-a trezit, pentru că am putut, în sfârșit, să scap de strânsoarea mâinii lui, dar era deja prea târziu.

- Frumoasă Rheea, acum vei fi de-a pururi a mea, a șoptit el, cu o voce pe care nu ar fi trebuit să o numesc melodioasă, dar ăsta e adevărul.

S-a întors și una dintre șuvițele din părul lui imposibil de lung s-a întins spre fulgerul ce atârna din pieptul meu. L-a tras cu forță, făcându-mă să cad la pământ. Apoi, a dispărut.

Iar eu m-am transformat în Floare - una care poate gândi, una care simte, una care încă mai speră. Dar nu mai poate face nimic pentru a schimba ceva.

Recenzie literară: Celălalt de Cornel George Popa (2019)

Celălalt de Cornel George Popa este un roman alarmant datorită felului în care autorul aruncă cititorul în tot felul de stări, trezindu-i o multitudine de întrebări și oferind zero răspunsuri. Pe parcursul romanului, o observăm pe Amalia, cum dintr-o femeie de-a dreptul fadă și lipsită de orice trăsătură interesantă, aceasta devine un adevărat personaj ce trezește curiozitatea familiei, a vecinilor și a orașului în întregime. Modul în care femeia trece peste durerea pierderii este unul oarecum previzibil, dar autorul oferă tot felul de nuanțe prozei și, la un moment dat, ajungi să nu mai înțelegi care este limita între vis și realitate.

Evoluția personajului este una rapidă și plină de tot felul de mici secrete pe care Amalia începe să le dezgroape și să le pună în fața sa, încercând să înțeleagă de ce oamenii din jur încep să o privească altfel și să se ferească de ea.

Recenzie literară: Toate păcatele noastre de Mihail Victus (2021)

Toate păcatele noastre este un roman despre legăturile de familie, influența unei educații stricte, bazate pe religie, autocunoașterea și afirmarea sinelui. Acțiunea este observată strict din perspectiva Irinei, care se adeverește un narator bun, care nu ascunde nimic din trecutul ei și a lui Horia. 

Traumele prin care trec Irina și Horia, crescând, definesc esența lor și principiile lor de viață, fiecare dintre cei doi frați analizând diferit trecutul și stabilind limite privind relațiile lor cu alți oameni. Mi-a plăcut mult povestea relatată de Irina, dar și seria de întrebări ce apar pe parcurs, întrebări ce o macină și care o fac să chibzuiască, pe alocuri, dacă încrederea ei în Horia este una bazată pe rațiune sau doar pe atașamentul ei de soră.

Recenzie literară: 8 povestiri de pe Calea Moșilor de Adina Popescu (2016)

Protagonista își relatează copilăria prin intermediul unor întâmplări - eclipsa de lună văzută de pe bloc, sau prietenia cu un băiat care a apărut la televizor, sau dorința de a avea o păpușă Barbie în perioada în care acestea nu se găseau în magazinele universale din România.

8 povestiri de pe Calea Moșilor de Adina Popescu este o carte plină de o dulce melancolie după copilărie, jocurile din curtea blocului, hârjoneala cu colegii de clasă, poveștile absurde în care era suficient să crezi pentru a-ți imagina un univers nou. E foarte ușor să te regăsești în amintirile Adinei, în universul care părea imens, acolo unde un cartier era cât o țară și ascundea nenumărate povești care abia așteptau să fie descoperite.

Recenzi literară: Valuri de Arina Delcea (2020)

Nu ne săturasem unul de altul, ci de conversații ușoare. Eram uniți de palme, de urmele de pași pe care le făceam în nisipul ud și de tăcere.

Până la urmă nu asta e fericirea? O sumă de clipe în care te simți împlinit. Ce rămâne după ele? O adunătură de momente de gol, de abis. Ai noroc dacă printre ele își fac loc și mici bucurii. 

Iubirea e discretă, e acasă. Nu e vedetă pe scenă, care își suge seva din aplauze. 

Există ceva măreț în durere. Intensitatea sentimentelor, avalanșa de trăiri, multitudinea lor și îngrămădeala lor contradictorie, teama de a fi la marginea prăpastiei sau poate deja în ea, frica de un viitor diferit și neprevăzut, tristețe simplă, dezamăgire pură, regret. Toatea creează un mix profund uman. Poate durerea este dovada palpabilă a umanității noastre, este umanul la superlativ. Iar din sentimente de o asemenea intensitate se pot naște minuni. 

Recenzie literară: Cenușă rece de Mihaela Perciun (2017)

Ce faci când înțelegi că-i prea târziu? Niciodată nu-i prea târziu, odată ce-ai înțeles că prea târziu. Întotdeauna mai este loc de o speranță, de o revanșă tardivă.

Tăceau suspect. 

Tăcerile profunde deseori dezvăluie cugetele.

Ei doreau să le audă. Și tăceau.

Recenzie literară: Jurnalul unui căpcăun român de Liviu Drugă (2020)

 Unu Căpcăunu, un individ ce-și împarte ziua între munca de birou și scriitură, se înțelege de minune cu vecinii săi de bloc. Deși este căpcăun și nația sa nu este privită cu ochi buni de oameni, Unu este o excepție și cei din jur tind să-și petreacă timpul în preajma acestuia. Pornind de la dorința de a-și împărtăși impresiile despre viața de zi cu zi, uneori înrerupte de gândurile despre iubita sa dispărută, Unu decide să țină un jurnal.

Autorul creează niște povești formidabil de absurde și de pline de farmec, iar personajele pe care le creionează fac cititorul să își pună o multitudine de întrebări legate de esența acestora. Recomand cu mare drag acest volum dacă vreți să plonjați într-o lume a necunoscutului și a prozei aberantastice, așa cum o descrie însuși Căpcăunul Unu.

Recenzie literară: Uneori vine toamna de Cătălin Marin (2018)

Uneori vine toamna de Cătălin Marin te poartă printr-o poveste întortocheată, plină de evenimente ieșite din comun, dar care totuși au loc în lumea reală. Fiecare dintre cele trei personaje principale trăiește câte o întâmplare bizară, care se tot repetă, iar romanul capătă aspectul de povestire în ramă. 

Cartea e scrisă într-un fel aparte, cu o multitudine de imagini vizuale și auditive, cu un ritm alert, care te ține în suspans și te face să te întrebi, la fiecare pas, în ce situați năstrușnică sau depresivă va nimeri personajul în continuare. Uneori vine toamna este o lectură deosebită datorită descrierilor, firului narativ și dialogului, ce diferențiază foarte bine personajele între ele.

Recenzie literară: Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată de Dan Coman (2019)

Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată este un roman despre realitatea din inima unui sat pierdut, unde există o ordine a lucrurilor de când e lumea și pământul, o ordine pe care, dacă vreunul dintre săteni o încalcă, este aspru pedepsit de către comunitate. Povestea urmărește destinele a două femei, temerile lor și visele pe care le au, în contextul realității în care trebuie să-și trăiască zilele.

Realitatea, misterul, sacrul și profanul se îmbină armonios în acest roman de realism magic, care urmărește viețile aparent neinteresante a unor oameni simpli, cu roluri clar delimitate în societatea din care fac parte. Mi-a plăcut mult limbajul și stilul de scriere a cărții și atmosfera apăsătoare ce domnește pe tot parcursul lecturii. Stilul confesiv este la înălțime și este elementul ce mi-a plăcut cel mai mult în acest volum.

Recenzie literară: Fără limite de Laura Stanciu (2020)

Fără limite de Laura Stanciu este un roman antrenant, cu situații periculoase, dar credibile, cu personaje bine amplasate în spațiul temporal din care fac parte. Fiecare capitol urmărește câte un caz complicat - o răfuială între două grupări de interlopi, o serie de crime fără un motiv clar, spargeri de bancă, iar în centrul acestor evenimente, Alimănescu, alături de Luiza și de brigada sa, rezolvă cazurile.

Mi-a plăcut mult povestea, modul în care au fost rezolvate misterele, iar finalul a fost fix pe placul meu. Vă recomand volumul dacă vă plac romanele polițiste și dacă vreți să citiți despre criminalitatea din România de după Cel De-al Doilea Război Mondial.

Recenzie literară: Cerberus de Marius Albert Neguț (2020)

Cerberus este un volum despre familie și despre valorile pe care le are un om, dar și despre societatea românească, lupta pentru supremație, legea junglei care încă domnește în anumite cercuri. Romanul introduce cititorul în lumea din spatele cortinei, acolo unde cei slabi și săraci, care nu mai au ce pierde, sunt capabili de fapte îngrozitoare, doar de dragul de a ajunge în partea de sus a lanțului trofic.

Vă recomand romanul dacă vă plac cărțile cu un stil simplu de scriere, dar în care acțiunea este una dinamică și subiectul abordat unul serios. La fel, Cerberus e un roman care exemplifică o realitate care există încontinuu în preajma noastră și merită citit dacă sunteți în căutarea unui autor român contemporan care scrie bine.

Recenzie literară: Kinderland de Liliana Corobca (2013)

Am ascultat pământul și el respira. Atunci pe drum nu mă temeam de nimic. Dacă vreun fir de iarbă m-ar fi întrebat ceva, i-aș fi răspuns, fără să mă sperii. Mă gândesc dacă în casa noastră tot pământul se aude respirând sau e altcineva. Nu vreau să mă mai tem.

Răutatea nu este întotdeauna opusul bunătății. Noi, copiii, nu înțelegem asta. Nimicul este opusul lor, nimicul înseamnă un fel de politețe, neimplicare, indiferență. Răutatea este vie și este mai aproape de bunătate decât indiferența. Este ca dragostea și cu ura pe care le desparte uneori un singur pas. Răutatea este o simțire cu stări precum remușcarea, căința. Indiferența e o stare moartă, fără simțiri. Cu ea este greu de luptat.

Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină constituie propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

Așteptarea e ca un animal mic, nici domestic, nici sălbatic, când cuminte și adormit, când rău și dezlănțuit, care merge înaintea rațiunii și a gândurilor liniștitoare.

Recenzie literară: Caterina de Corinne Rakoczy (2020)

Când clopotele or bate de sărbătoare în moarte, atunci să înceapă afurisenia aceasta de e cu dreptate în fața Domnului. Iar dacă e dragoste curată între cei ce se cunună azi, tot blestemul și toată obida mea să nu se adeverească. 

Cine nu iubește moare, și nu doar cu trupul, ci de tot. Se scufundă în întunericul în care nimeni nu știe ce e. 

AM SCRIS UN ROMAN + GIVEAWAY!!!

Pe canal am vorbit puțin despre romanul meu, Împărăția ultimului cerb și, dacă vreți să citiți cartea, găsiți în descrierea clipulețului toate linkurile spre locurile de unde îl puteți procura. Și, pentru că am trecut de 2.000 de subscriberi pe canalul meu de Booktube, vă invit să vă înscrieți la Giveawayul pe care îl organizez pe contul meu de Instagram, unde aveți șansa să intrați în posesia volumului cu autograf 

De unde puteți procura Împărăția ultimului cerb și Fiind imagine.

Recenzie literară: Micul saturnian (Lelian, #1) de Octavian Soviany (2019)

Nu se aude decât clipocitul molcom al valurilor, ca o muzică în surdină, ce lasă să îți pătrundă în suflet o delicioasă melancolie. Timpul a început să încremenească. Se apropie ora crepusculului.

Am descoperit că, în străfundurile sale, sufletul meu e plin de monștri oribili. 

Stau în fața mării ca în fața lui Dumnezeu. O găsesc mai frumoasă decât toate catedralele zidite de oameni.

Muzica nu are nevoie de vorbe, ea vorbește în graiul inimii, știe să-i exprime perfect fiecare fior, fiecare tresărire și fiecare durere. Ea poate să ridice de-a dreptul la cer, fără să fie trasă în jos de balastul cuvintelor. Cred că oamenii au învățat să vorbească abia după ce au uitat să cânte ca îngerii.

Dacă mă gândesc bine, pot spune că nu eu am căutat poezia. Ea m-a căutat pe mine. Eu am avut doar înțelepciunea să-i ies în întâmpinare.

Recenzie literară: Anul mutilat de Cristina Eșianu (2019)

Cine trăiește în aceeași lume a ratat totul fără să știe... În cercul mic nu se întâmplă lucruri mari. Diametrul unui cerc mic rămâne mic. În interiorul cercului mic se întâmplă doar lucruri care seamănă între ele, până și limba e aceeași.

Oamenii nu îmbătrânesc, oamenii apun. unii apun de cum se nasc. Adică se întunecă, se prăbușesc în mări, în oceane, unii după niște dealuri ca toate dealurile, alții după niște blocuri chibrit.

Recenzie literară: Destrămare de Sorin Delaskela (2019)

Era ca și cum lumea ar fi prins, deodată, un sens îndelung așteptat, bănuit, un sens nevrotic și lasciv, neplăcut dar obsedant.

Evenimentul acesta strict personal care e moartea, strict individual, delimitat sever, rupt din orice context metafizic, istoric sau social, desprins radical de orice generalitate și care se va întâmpla, simplu, clar, fără niciun echivoc. Dar cine putea înțelege, pe atunci? Moartea era îndepărtată. O țară aflată undeva la capătul lumii cunoscute de ei, la marginea hărților, cu stâncile adâncite în ocean.

Ceea ce vrem este ca lucrurile din viața noastră să stea mereu și mereu în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Vrem pentru viețile noastre un sol sigur sub tăpli. Pietricele rotunde, cu scrâșnet clar, a căror voință suverană e să-și susțină pașii, corpul greu ce apasă.

Alcătuirea acestei lumi este un joc de copii, un joc în care Dumnezeu însuși e un copil legat la ochi, învârtit de brațele celorlalți copii adunați în cercul amețitor și vesel.

E ca și cum prezentul e cel care acaparează și înghite totul, trecut și viitor, cu un gest absolut și orbitor, asemenea unui croșeu ce-ți zdrobește bărbia și neantizează totul în jur. Există acum și aici.

Și eu te iubesc. O ascult în liniște. Oamenii își spun asta, și eu, și eu te iubesc, noapte bună. E cea mai bună formulă de noapte bună între doi oameni care se iubesc sau cred că se iubesc. Un act uman, profund, sub mantia unui act reflex și a unei obișnuințe. O mantră ce închide pleoapele și inimile în propria lor liniște.