Februarie a fost o lună bună, cu multe cărți audio și mă bucur că am reușit să ajung la suficient de multe titluri ce se aflau pe lista mea de ani buni.
Orașul mascat de Genevieve Cogman este al doilea volum din seria Biblioteca invizibilă și, de data asta, acțiunea se desfășoară preponderent într-o Veneție alternativă, afectată puternic de Haos. Kai este răpit de către reprezentanții Neamului Frumos, iar Irene știe că, dacă nu reușește să-l salveze, războiul dintre Neamul Frumos și Dragoni e garantat. Povestea e foarte dinamică și mereu se întâmplă ceva, Irene dă dovadă de ingeniozitate, întâlnește prieteni noi și dușmani vechi, iar descrierea Veneției e absolut superbă. Cu toate acestea, am simțit că ceva i-a lipsit acestui volum, nu m-a încântat în aceeași măsură precum Biblioteca invizibilă.
Pasărea cântătoare și inima împietrită de Carissa Broadbent este volumul numărul trei din seria Coroanele Nyaxiei și primul din duetul Născuților din Umbră. Aici, o urmărim pe Mische, cum este capturată de vampirii ce țin de Casa Umbrei și este sortită morții din cauza faptului că le-a omorât prințul moștenitor. Dar în ultima clipă, apare în peisaj Asar, prințul-bastard, care are o misiune pentru ea. Trebuie să coboare împreună în Infern pentru a reînvia un zeu, iar Asar are nevoie de magia lui Mische pentru asta.
Cartea e alertă rău și plină de evenimente, care pentru mine deveniseră la un moment repetitive și chiar obositoare. Deseori mă gândeam că scena curentă e aproape identică cu precedenta, și doar sunt modificate câteva elemente din decor. Deși călătoria personajelor principale până la țintă durează câteva luni, acest lucru nu s-a simțit, drept urmare, firul narativ romantic a părut, pe alocuri, forțat, iar sentimentele celor doi protagoniști dădeau senzația că au apărut de nicăieri. Cu toate acestea, mi-a plăcut tare mult partea în care Mische își explorează trecutul și credința. Autoarea prezintă foarte bine o situație de fanatism religios, prezentând modul în care un acolit poate fi orbit de conceptul în care crede, fără a vedea de-a binelea aspectele negative ce se desfășoară în cadrul religiei pe care o practică.
Nu m-am putut abține și am continuat seria Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman cu Cărți în flăcări, care din păcate a fost volumul ce mi-a plăcut cel mai puțin. Aici, Irene se trezește la un moment dat că nu poate pătrunde în Bibliotecă pe ușile uzuale, care iau foc, și în curând veștile că alți bibliotecari au trecut prin aceeași neplăcere se răspândesc. Ba mai mult, Alberich, bibliotecarul ce s-a infectat cu Haos, vrea să distrugă Biblioteca. Irene trebuie să ia multe decizii grele și pe parcurs, planurile ei sunt deconspirate, ceea ce înseamnă un singur lucru: cineva apropiat ei a trădat-o.
Deși avansează povestea principală a seriei, Cărți în flăcări a fost volumul care mi-a plăcut cel mai puțin. Acțiunea pare deseori fragmentată, Irene se trezește în niște situații bizare la fiecare pas, nu are o clipă de răgaz, iar felul în care se termină povestea m-a pus pe gânduri. Voi continua seria, sper ca următoarele volume să fie mai pe placul meu.
Baba Iaga a făcut un ou de Dubravka Ugresic este un volum mai ciudățel, împărțit în trei părți, fiecare reprezentând o altă poveste (deși toate sunt legate între ele). În prima, observăm cum o femeie adultă încearcă să aibă grijă de mama ei bolnavă și în etate, descriindu-se relația dintre cele două. A doua poveste urmărește trei femeie în vârstă, Pupa, Beba și Kukla, cum merg la un centru de wellness și ce evenimente au loc acolo. A treia parte e mai mult o lucrare științifică despre cine este Baba Iaga și ce rol are acest personaj în folclorul și cultura multor țări slave. Cel mai mult mi-a plăcut a doua parte, evenimentele sunt ancorate în realitate, dar cu un iz de fantastic, grotesc de amuzant, mitul Babei Iaga fiind inclus în realitatea celor trei femei. Volumul e aletr prin limbaj și replicile pe care și le dau personajele și m-a distrat mult. Dacă vă pasionează folclorul slav și Baba Iaga e un personaj ce vă trezește interes, vă recomand să acordați o șansă acestei cărți.
Gri după întunric este a doua carte pe care o citesc de la Noelle W. Ihli și m-a acaparat într-un fel diferit față de Întreabă de Andrea. Aici, o urmărim pe Miley, o tânără ce și-a pierdut mama într-un accident și nu poate scăpa de vină, iar asta o face să nu se poată concentra foarte bine la antrenamente. Miley urmează să participe la proba de biatlon din cadrul Jocurilor Olimpice, și pentru a se putea întreține, se angajează la o cabană aflată în inima sălbăticiei, în rezervația naturală Frank Church. În timpul liber, aleargă prin pădure, dar totul se schimbă când este răpită de doi bărbați dubioși, care cred în sfârșitul lumii și trăiesc izolați în pădure, departe de civilizație. Pentru a supraviețui, Miley trebuie să dea dovadă de stoicism și să găsească o cale de scăpare dintr-o situație ce pare a fi imposibilă. În același timp, partenerul ei de biatlon, Brent, este înștiințat despre dispariția - și probabil moartea - lui Miley, dar el refuză să creadă așa ceva, drept urmare decide să pornească personal în căutarea tinerei.
Ideea volumului pornește de la un eveniment real, cazul Kari Swenson, ceea ce face lectura și mai înfiorătoare. Autoarea construiește propria poveste, iar felul în care setează atmosfera și creionează personajele este unul fascinant, în sensul morbid. Lucrurile care se întâmplă sunt oribile și se explorează cruzimea umană și limitele - sau mai bine zis, lipsa - acesteia, dar și reziliența de care poate da dovadă cineva aflat într-o situație în care are de pierdut totul dacă nu face ceva.
Au fost două aspecte ce mi s-au părut trase de păr - ambele fiind legate de medicină - dar am putut trece cu vederea peste acestea. Mi-a plăcut perspectiva lui Miley și relația pe care o construiește cu Mary, iar perspectiva lui Brant a potențat atmosfera de sălbăticie, de izolare și de puterea naturii asupra omului. Volumul e foarte alert și greu de digerat pe alocuri, dar e captivant și-ți dă de gândit despre natura umană.
The Complete Book of the Flower Fairies de Cicely Mary Barker este o carte ce cuprinde volume de poezii și ilustrații despre zânele florilor, așa cum și le-a imaginat autoarea. Este un volum absolut superb prin ilustrațiile pe care le oferă Cicely Mary Barker cititorilor, iar povestirea de la final e foarte simpatică. Fețele zânelor sunt inspirate din fețele copiilor ce frecventau șocoala deschisă de sora autoarei și asta mi se pare foarte înduioșător. Cu siguranță e un volum perfect de oferit drept cadou cuiva care apreciază acest tip de carte-album.
Simplicity Parenting de Kim John Payne este o carte-monolog despre viziunea autorului despre cum să faci parentingul să fie mai ușor. Răspunsul scurt - simplifică totul, de la numărul și tipul de jucării din camera copilului, la numărul de activități la care îl înscrii, la felurile de mâncare pe care i le propui. Autorul accentuează ideea de joacă liberă și de oferă-i copilului spațiu să respire și să se plictisească, și atunci totul va fi mai simplu pentru toată lumea. Am rezonat cu anumite puncte de vedere, altele nu se aplică în cazul familiei mele, și per total, nu a fost o lectură foarte informativă pentru mine. Dar cred că e un volum ușor de parcurs și potrivit unui părinte ce simte că e suprastimulat de un ritm mult prea alert al vieții.
Wild Reverence de Rebecca Ross este un volum acțiunea căruia are loc în universul duologiei Rivali Divini, dar poate fi citit individual de serie, deoarece evenimentele ce au loc se întâmplă cu mult timp înainte de povestea lui Iris și a lui Roman. Aici, o urmărim pe Matilda, fiica a doi zei ce n-ar fi trebuit să se întâlnească vreodată. Puterea Matildei este cea de mesager, ea fiind singura ce poate duce mesaje de pe un tărâm pe altul, fie că e vorba despre lumea zeilor de Sus, a celor de Jos sau de lumea muritorilor. Un lucru ciudat se înâmplă în viața ei atunci când ajunge să comunice cu un muritor, Vincent, prin intermediul visurilor acestuia, fapt ce declanșează o serie de evenimente ce duc la multiple schimbări vitale în lumea zeilor și cea a muritorilor.
Wild Reverence e un volum stufos, cu foarte multă acțiune, dar totodată te face să te oprești ocazional și să observi decorul în care se mișcă, respiră, suferă protagoniștii. Scriitura Rebeccăi Ross e lirică, m-a făcut să simt ceea ce simt personajele, tristețea, disperarea, supărarea, fericirea, încântarea sau dragostea lor, iar felul în care autoarea conturează universul acțiunii a fost absolut fascinant pentru mine. Urmărim zeii și ce puteri au aceștia, comploturile de la curtea de Jos și cea de Sus, dar și evenimentele ce structurează destinul lui Vincent, un muritor viața căruia se împletește strâns cu destinul Matildei.
Mi-a plăcut enorm povestea și mai ales, felul în care sunt construite personajele. Nu doar protagoniștii, ci și antagoniștii sau personajele terțiare. Nimeni nu e acolo doar de dragul de a fi, toți au un rol, un scop, nu sunt doar un decor. Pe Matilda o urmărim de când se naște până când e adultă, iar autoarea construiește realist personajul, se simte maturizarea acestuia. Relațiile pe care le construiește, felul în care iese din încurcături, modul în care plătește pentru greșelile sau erorile sale - toate m-au făcut să mă atașez de Matilda, să fiu mereu curioasă de ce urmează să se întâmple. Relația ei cu Vincent se construiește într-un mod înduioșător, deloc forțat, iar Rebecca Ross e o maestră în a crea ceva magic între două personaje.
Acest roman se numără printre cărțile mele preferate citite în acest an - și printre preferatele din toate timpurile. Scriitura este emoționantă, înduioșătoare, lirică, povestea - complexă, romantismul - deloc forțat. Pentru mine, e etalonul unui fantasy împletit cu o poveste de dragoste ce transcende timpul și soarta.
După un divorț ce o aruncă în derivă, Aurora decide să se întoarcă în orășelul în care a crescut. Aici, în mijlocul sălbăticiei, Aurora a pierdut-o pe mama ei, iar viața tinerei a luat o întorsătură cu urmări pe termen lung. La 32 de ani, Aurora nu are o carieră, oamenii pe care i-a considerat familia ei timp de 14 ani au trădat-o, iar tânăra decide să o ia de la capăt. Dar când ajunge la apartamentul pe care are de gând să-l închirieze, e întâmpinată de Tobias Rhodes, proprietarul doemniului, care îi spune că nu are ce căuta acolo. După ce se stabilește că e o neînțelegere, Aurora rămâne în orășel, decisă să-și ia viața de la capăt, să se bucure de micile reușite și să meargă în drumeții pe traseurile despre care a scris mama ei într-un jurnal. Iar Rhodes, un tată singur și un bărbat foarte taciturn, o observă pe noua lui chiriașă și este suspicios la fiecare pas.
All Rhodes Lead Here de Mariana Zapata este un romance slow-burn, cu personaje foarte bine definite și cu o poveste plină de momente frumoase și înduioșătoare, dar și cu o reprezentare complexă a traumei. Aurora e plină de viață și mereu încearcă să vadă partea plină a paharului, dar lucrurile care i s-au întâmplat în trecut și felul în care a fost tratată de cei mai importanți oameni din viața ei o fac un personaj puternic, pentru că nu oricine ar putea să treacă peste nedreptățile cărora a fost supusă tânăra și să-și trăiască viața frumos. Am iubit mult de tot felul în care Aurora se reîndrăgostește de orașul copilăriei ei, de felul în care își face noi prieteni, i-am iubit vulnerabilitatea și puterea de a încerca din nou, capacitatea de a-și admite greșelile și de a încerca să repare răul făcut. Relația Aurorei cu Rhodes se constriește treptat și pe alocuri chinuitor de lent, dar acest aspect oferă un farmec aparte cărții. Îmi place enorm cum autoarea își construiește personajele și cum le explorează vulnerabilitățile, cum aduce două persoane împreună fără a forța nota și cum relația de dragoste înflorește într-un fel aparte pe parcursul poveștii. Dacă vă e dor de un romance cu personaje realiste, un slow-burn ca la carte și dacă vă plac poveștile unde acțiunea se desfășoară într-un orășel mic, vă recomand cu drag acest roman.
Heartless Hunter de Kristen Ciccarelli e un fantasy pe care voiam să îl citesc de ceva timp, iar Simona mi-a oferit imboldul necesar să încep cartea luna asta, și ce aventură a fost! O urmărim pe Rune, o tânără vrăjitoare, ce trăiește într-un regat unde vrăjitoarele sunt vânate și ucise. Nevoită să se ascundă în spatele imaginii unei tinere aristocrate ce știe doar să meargă pe la baluri și să flirteze, Rune de fapt salvează alte vrăjitoare și se asigură că acestea părăsesc regatul în siguranță. Această identitate, pe care o cunosc doar câțiva oameni, este cunoscută în rândurile vânătorilor de vrăjitoare drept Molia Stacojie, iar Gideon, unul dintre cei mai buni vânători, e decis să o demaște.
Heartless Hunter e un fantasy unde personajele se joacă de-a șoarecele și pisica, și mi-a plăcut enorm dinamica dintre cei doi protagoniști. Sistemul magic e interesant construit și am apreciat cum e structurată politica regatului, cum sunt percepute cele două tabere - vrăjitoarele și vânătorii de vrăjitoare, cum se aduce în atenția cititorului faptul că nici unii, nici ceilalți nu sunt sfinți. E un volum ce deseori e comparat cu Șarpe și porumbel, dar în afară de dinamica vânător-pradă, eu una nu am văzut o asemănare chiar atât de evidentă. Deși mi-a plăcut povestea și m-a ținut în priză, au fost două momente ce mi s-au părut ridicole. Pentru început, personajele sunt foarte tinere, au până în 20 de ani, dar au experiențe de viață/poziții sociale și/sau politice demne de cineva clar trecut de 25, poate chiar 30 de ani. Nu mi s-a părut natural ca o tânără orfană de 17-18 ani să conducă singură afacerile familiei și să nu fie pusă sub tutela cuiva până ajunge să se căsătorească sau pentru un tânăr de 19 ani să devină comandant în armată la nici doi ani după ce se schimbă regimul politic. Dar lucrul care m-a făcut să mă întreb, pe la jumătatea cărții, de ce mai continui povestea asta, e prezența unui triunghi amoros destul de evident. Mie îmi displace cu pasiune acest trope, îl evit, dar până la urmă, cu câteva scârțâituri, în volum se concluzionează niște lucruri care m-au convins să continui seria și să-i dau cărții un rating mai mare spre final.
Rebel Witch de Kristen Ciccarelli urmărește povestea lui Rune, o vrăjitoare ce trăiește într-un regat ce le vânează pe cele din neamul ei, și a lui Gideon, un vânător de vrăjitoare ce trebuie să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. Nu voi da spoilere, pentru că e o serie absolut superbă datorită tensiunii dintre personaje, a jocurilor deseori meschine ce de obicei se termină într-o capcană pentru celălalt, dar și datorită felului în care autoarea construiește societatea din care fac parte cei doi. Mi-a plăcut ritmul acestui volum - a fost alert și mereu se întâmpla ceva, și chiar dacă unele idei/dinamici sunt repetitive și pe alocuri sunt idei din primul volum ce sunt reciclate aici, acest aspect nu a diminuat din plăcerea lecturii. Personajele sunt foarte bine dezvoltate, iar chimia dintre Rune și Gideon e palpabilă și sunt multe momente emoționante între cei doi. A fost foarte interesant să urmăresc și argumentele celor două tabere - a vrăjitoarelor și a oamenilor ce le detestă - cu privire de ce viziunea lor despre viață, societate și dreptate e cea corectă. Seria Molia Stacojie e un romantasy cu multe răsturnări de situație, cu un sistem magic bine explicat și care are sens în poveste și cu o societate divizată, făcând astfel conflictul politic unul plin de nuanțe. În ceea ce privește partea de romance, am apreciat enorm că personajele au un drum lung de parcurs de la a fi inamici de moarte la a-și deschide sufletul unul în fața celuilalt. Vedem cum se schimbă, cum se maturizează și cum ajung să aibă dubii în ceea ce privește cauza pentru care luptă, dar și cum ajung să se vadă unul pe celălalt, dincolo de ranguri sociale sau măști.
Acestea au fost lecturile lui februarie. Voi ce cărți interesante ați citit?
În februarie mi-am propus să mai împuținez numărul de cărți începute, așa că m-am ambiționat să termin ce am început în ianuarie - și de ce am tras mult și bine - înainte de a mă apuca de un titlu nou.
Cântecul Nibelungilor de autor necunoscut este un clasic - și am tras de mine să termin cartea asta. Poemă medievală, abordează o multitudine de teme ce privesc construcția lumii și complexitatea sufletului uman, acțiunea învârtindu-se în jurul personajelor legendare Siegfried, Brunhilda și neamul Nibelungilor. Am parcurs greu cartea asta, chiar dacă am optat pentru varianta audio. Povestea în sine e interesantă, dar multe scene au fost repetitive - de exemplu, aproape în fiecare capitol un personaj sau altul dăruiește aur și nu numai oamenilor simpli, iar aceștia îl/o ovaționează pe filantrop/filantroapă, se mai întâmplă câteva lucruri, apoi iarăși cineva aruncă cu bani și tot așa. Limbajul este greoi și sunt foarte multe personaje, iar de la un moment încolo, nu am mai fost atât de investită în poveste, pentru că un personaj relevant și interesant și bine conturat iese din peisaj. Deși înțeleg și apreciez însemnătatea istorică a acestei lucrări, nu am reușit să mă bucur pe tot parcursul textului de o lectură captivantă.
Regele alb de Gyorgy Dragoman nu este o carte ușor de parcurs, atât din cauza conținutului, cât și din cauza structurii. Fiecare capitol relatează un eveniment separat, și odată ce acesta se încheie, naratorul trece la o altă întâmplare, lăsând în aer anumite detalii, astfel încât în cazul unor capitole am rămas cu întrebări la final. Unele capitole relatează întâmplări oarecum amuzante, dar umbrite de răutatea și egoismul uman, iar alte capitole sunt de-a dreptul brutale, descriind niște scene viscerale. O parte dintre acestea mi s-au părut exagerate, cu toate acestea, vocea narativă m-a făcut să trăiesc stările sufletești prin care trece Dzsata. Un alt factor care îngreunează lectura este stilul de scriere - fraze lungi, ce ocupă o jumătate de pagină sau chiar o pagină, ceea ce pe alocuri nu a fost tocmai pe placul meu, pentru că-mi pierdeam interesul în ideea expusă.
Copila de zăpadă de Eowyn Ivey este un roman despre supraviețuire și speranță, despre familie și despre cele mai tainice dorințe. Autoarea construiește povestea treptat, introducând cititorul în atmosfera vremii și a spațiului - Alaska anilor 1920, lupta omului cu forțele naturii, capacitatea de a supraviețui unei ierni lungi, departe de alți oameni. În mijlocul singurătății, urmărim un cuplu ce a lăsat totul în urmă, pentru a ajunge la capătul lumii și pentru a-și construi o viață departe de bârfele și atenția societății în care au crescut.
Pe cât de mult iubesc scriitura lui John Fowles, pe atât de puțin am înțeles mesajul din Mantisa. Am tras de mine să o citesc, să văd care-i treaba cu personajele, dar până pe la pagina 40 mi-a ajuns. Nu sunt o pudică, dar sincer nu am bunghit care-i scopul romanului, ce fac și ce vor personajele, și de unde și până unde a apărut acea „terapie” și care îi e scopul. E genul de carte foarte abstractă și sincer nu am avut nici chef, nici timp, și nici răbdare să încerc să înțeleg ce a vrut să transmită autorul prin Mantisa. Deci abandonată fără remușcări, dar cu părere de rău - e prima carte pe care o citesc de la autor și care nu e absolut deloc pe gustul meu.
Orașele invizibile de Italo Calvino a fost o lectură ciudată, dar nu în sensul bun al cuvântului. Am mai citit de la autor Dacă într-o noapte de iarnă un călător, și a fost o lectură deosebită, interesantă, dar aici, m-am pierdut pe parcurs. Deși ideea în sine e atrăgătoare - orașe care sunt entități, și au o istorie aparte, execuția nu a fost deloc pe placul meu. M-a plictisit teribil cartea asta și singurul motiv de ce am dus-o la final a fost faptul că am parcurs-o în format audio.
Doar clipa fericită să-mi rămână de Virginie Grimaldi a fost prima mea întâlnire cu autoarea - dar cu siguranță nu și ultima! Mi-a plăcut enorm cartea și e clar una dintre favoritele anului. Relatează povestea două femei, aflate în două etape diferite ale vieții de mame. Lili naște prematur, și scrie un jurnal-scrisoare fetiței sale, relatând toate lucrurile prin care trece. Eliza tocmai începe să descopere viața de femeie cu copii plecați de acasă, asta după 23 de ani în care s-a dedicat trup și suflet rolului de mamă, neglijând alte aspecte ale vieții sale.
Începuturi fără sfârșit de Rebecca Yarros a fost un carusel de emoții. Urmărim două fire narative - prezentul și trecutul, ambele fiind legate de scriitoarea Scarlett Stanton. În trecut, Scarlett, fiica unui nobil, se îndrăgostește de un american, venit în Europa pentru a lupta împotriva Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În prezent, Georgia, strănepoata lui Scarlet, se trezește în pragul casei cu Noah Morelli, un scriitor cunoscut de romane de dragoste, acesta dorind să termine ultimul roman al lui Scarlett, pe care femeia nu l-a terminat niciodată - povestea vieții sale. Dar Georgia știe foarte bine că străbunica ei nu a vrut să publice acel manuscris, dar Noah are propriile idei și vrea să o convingă pe Georgia să-i dea o șansă.
Deși este un roman de dragoste, mi-a luat mult timp să-l lecturez. Pe alocuri, mă plictisea povestea - și cea din trecut, și cea din prezent, dar astfel de momente au fost rare, pentru că de la un anumit punct încolo nu mă mai puteam opri. Autoarea construește foarte bine personajele - că sunt principale sau secundare, pozitive sau negative, și le oferă complexitate. Am detestat-o din suflet pe mama Georgiei și am iubit-o nespus pe Constance, sora lui Scarlet. Poveștile de dragoste au fost exact ca în filme - dar fără a fi de domeniul fantasticului în totalitate. Finalul m-a lăsat pe gânduri - nu pentru că ar fi fost nesatisfăcător, ci pentru că m-a făcut să revizuiesc toată atitudinea mea față de personaje și evoluția acestora pe parcursul romanului.
Clopotnița de Ion Druță e un volum ce cuprinde câteva povestiri, două nuvele și romanul ce dă titlul acestei cărți. Deși l-am mai citit pe autor cu alte ocazii, nu îmi amintesc să fi fost la fel de impresionată și mișcată de scriitură așa cum am fost în cazul acestei cărți. Am citit-o lent și am trăit fiecare pagină - poate că dorul după copilărie și locurile natale e de vină, poate doar sunt melancolică și simțeam nevoia să mă las pradă amintirilor de demult, cert este că m-am îndrăgostit iremediabil de cum scrie autorul.
De multe ori aveam impresia că o ascult pe bunica mea povestindu-mi despre copilăria și tinerețea ei, autorul mai povestește despre Chișinău - străzi, instituții, oameni, și chiar dacă nu am trăit în acele timpuri, se pare că nu s-au schimbat prea multe, pentru că mi-a fost ușor să pășesc alături de personaje, știam pe unde merg și încotro se îndreaptă, iar asta e o senzație aparte și nu-mi amintesc să fi trecut prin astfel de stări în timpul lecturii de o bună bucată de vreme.
Team Player este o antologie de sports romance, care a mers mai lent decât mă așteptam. Unele povestiri mi-au plăcut mult și m-au ținut în priză, altele m-au plictisit de moarte, unele mi s-au părut foarte fade, iar altele - pline de emoții. Ca în orice antologie, am avut povestiri ce m-au convins că vreau să citesc și altceva de la autorul respectiv, povestiri semnate de autori pe care i-am mai lecturat și care-mi plac, dar a fost și o povestire semnată de un autor de la care am mai citit romane, dar în acest volum nu am regăsit vocea care mi se părea interesantă în acele cărți. Per total, Team Player a fost o lectură potrivită pentru luna iubirii și o recomand dacă vreți să citiți romance, dar nu vreți să vă înhămați la un roman cu acțiune complexă.
Așa arată ultima lună din această iarnă în materie de cărți. Voi ce ați mai citit?
Februarie a fost luna în care am continuat lecturile începute în ianuarie, dornică să termin mai întâi lecturile din prima lună din an.
Prima carte finisată în februarie a fost Cel mai îndepărtat țărm de Ursula K. Le Guin, al treilea volum din seria Terramare și care mi-a plăcut cel mai mult. Urmărește atât povestea lui Ged, personajul care este liantul celor trei volume, cât și a prințului Arren, care parcurge cu brio călătoria eroului.
Acțiunea are loc în lumea din ce în ce mai vastă pe care o construiește autoarea și mi-a plăcut să o descopăr. Cartea mi-a făcut poftă să văd animația de la Studio Ghibli care se bazează pe universul din Terramare.
Citesc non ficțiune foarte rar, dar aveam The Genius of Birds de Jennifer Ackerman pe listă de mult timp. Cartea e scrisă într-un mod accesibil, limbajul nu e pretențios, iar informațiile sunt prezentate cititorului într-o formă plăcută. Sunt citate numeroase studii legate de inteligența păsărilor, și nu doar a papagalilor sau ciorilor, am aflat foarte multe lucruri interesante despre păsările ce împânzesc orașele, cum ar fi vrăbiile, sau păsările ce locuiesc în inima junglei. Recomand volumul dacă vă pasionează păsările și vreți să aflați mai multe despre abilitățile lor cognitive.
Din păcate, nu s-a lăsat fără cărți abandonate. The Witch and the Tsar de Olesya Salnikova Gilmore avea o premisă foarte interesantă - personajul din folclorul rusesc, Baba Yaga, pleacă din pădure pentru a merge la Moscova din 1500, pentru că un mare rău se abate asupra poporului. Din păcate, autoarea s-a rezumat la a-i oferi protagonistei doar numele de Baba Yaga, nu și trăsăturile specifice acestui personaj, astfel încât Yaga e doar o altă fetiță (are sute de ani dar arată de 30) naivă, care habar nu are pe ce lume trăiește și gafează în cele mai simple (chiar jenante) împrejurări. Voiam o carte unde este explorat folclorul rusesc, dar nu am găsit din acesta decât numele/denumirile.
Dagon și alte povestiri macabre de H.P. Lovecraft a ajuns în atenția mea într-un moment în care voiam să citesc ficțiune, dar nu aveam chef să mă apuc de un roman. Foarte fain scrise povestirile, fiecare având potențial de a se transforma într-un roman stufos.
Mi-au plăcut majoritatea povestirilor, ceea ce rar mi se întâmplă când citesc un volum de proză scurtă. Acum îmi este clar de ce autorul este considerat un etalon pentru literatura horror - fără să fie scârbos sau să folosească cuvinte pompoase, H.P. Lovecraft te face să vrei să fugi din calea personajelor pe care le aduce la viață.
Numărul fiarei de Sergiu Someșan a fost o surpriză foarte plăcută - am citit povestirile scurte aproape într-o zi.
Sunt originale, amuzante, fiecare având potențial de a deveni o carte separată - clar mai citesc alte volume semnate de autor - sunt curioasă acum de romanele semnate de Someșan.
Venomous: How Earth`s Deadliest Creatures Mastered Biochemistry de Christie Wilcox a fost o non ficțiune informativă și interesantă pe partea de știință, biologie, studiul otrăvurilor, dar vocea narativă nu mi s-a părut amuzantă, cum se dorea. De altfel, autoarea povestește niște întâmplări din viața ei care mă fac să mă întreb dacă ea, ca persoană, are spirit de auto conservare. Au fost explicate niște concepte legate de biologie și chimie pe care eu le cunosc pentru că am studiat materiile astea la facultate, dar pentru cineva care nu are legătură cu domeniul, explicațiile mi s-au părut ușor ambigue și complicate de dragul de a fi complicate.
Mi-a plăcut tare mult Echo North și am vrut să citesc și companion novel pentru aceasta, Wind Daughter de Joanna Ruth Meyer. Au fost aspecte ce mi-au plăcut și momente care m-au scos din atmosferă, au fost și unele detalii care s-au repetat în ambele cărți, iar protagonista din acest volum nu are tocmai genul de personalitate care să-mi placă, însă autoarea creionează lumea în care are loc acțiunea foarte fain.
Acestea au fost lecturile lui februarie. Voi ce ați mai citit?
Februarie a fost o lună cu lecturi frumoase și cu lecturi abandonate, dar per total, a fost o lună nu tocmai rea, deși a început lent din punct de vedere al satisfacției mele privind cărțile pe care le-am citit.
Moștenirea: Făuritoarea de vise de Ioana Mihaela Curaleț e prima carte, după două abandonate, pe care am terminat-o în februarie. Mi-a plăcut - am vorbit mai multe despre ea în acest articol.
If We Were Villains de M.L. Rio - o carte cu o premisă foarte interesantă, dar după câteva capitole nu am mai suportat nici personajele nesuferite, nici obsesia (nesănătoasă) a autoarei de a-și face personajele să vorbească efectiv prin intermediul unor pasaje întregi din Shakespeare. Chiar dacă sunt actori, oamenii reali nu citează dintr-un autor atunci când vorbesc cu un interlocutor despre chestii foarte serioase.
Final Offer de Lauren Asher e una dintre dezamăgirile acestui an. Mi-au plăcut mult primele două volume din serie, dar pe acesta l-am abandonat când aproape am ajuns la 80%. Protagonista o adevărată viperă - toxică, deloc corectă cu cei din jur, mereu pusă pe a-l face pe protagonist să se simtă prost și deloc dornică să-l ajute acolo unde ea ar fi trebuit să fie persoana de încredere. Cred că e una dintre cele mai oribile protagoniste din câte am văzut eu în romanceurile citite și nici protagonistul sau povestea în sine nu m-au putut motiva să termin cartea.
Nu aveam așteptări când am început Moștenitorul furat de Holly Black - este prima carte din duologia spin off după Făpturile văzduhului și de obicei, autorii „mulg” o serie care a mers foarte bine și de foarte puține ori scriu o carte care să se ridice la nivelul aceleia care i-a consolidat.
Totuși, m-a surprins plăcut povestea lui Oak și a prințesei Suren, deși clar au fost niște aspecte ce nu mi-au plăcut și direcția în care se îndreaptă acțiunea în al doilea volum nu e tocmai pe placul meu.
Spice Road de Maiya Ibrahim este una dintre cele mai bune cărți fantasy citite luna asta: cu elemente din folclorul arab, o călătorie inițiatică plină de mistere, intrigi și cuvinte nespuse, dar și cu un sistem magic interesant, volumul de față a fost o lectură rapidă, alertă și plină de răsturnări de situație.
Singurul minus ar fi că e abia primul volum din trilogie și nu se știe când va fi publicat al doilea volum :(
Agathele de Kathleen Glasgow și Liz Lawson a fost un YA drăguț, un roman polițist unde adolescenții sunt cei care văd situația mai bine decât adulții și m-am distrat lecturându-l.
Among the Beasts & Briars de Ashley Poston e un basm întunecat, dar totodată potrivit și pentru publicul tânăr, pentru că deși dezvoltă teme mai dificile, nu are scene care să perturbe prea mult un cititor aflat la început de drum cu genul fantasy.
Lectura este cursivă și te atrage prin simplitatea limbajului, acest roman fiind o carte potrivită pentru o seară liniștită „la gura sobei”.
Exes & O`s de Amy Lea - cum ai traduce cringe în română? Pentru că acesta este cuvântul perfect pentru a descrie protagonista. Are 30 de ani dar privește bărbații ca pe niște clișee din cărțile romantice, este extraordinar de limitată cognitiv, aproape patologic și acționează ca o școlăriță. Oricât de simpatică a fost ideea acestei cărți, nu am putut trece peste prostia protagonistei - cine întreg la cap face liste, la 30 de ani, cu numele foștilor iubiți și încearcă să-i recucerească? Abandonată fără pic de regret.
Highly Suspicious and Unfairly Cute de Talia Hibbert a fost un romance cu adolescenți și a venit la momentul potrivit (după ce am răsfoit mai multe titluri și toate nu mi s-au potrivit). Cartea a fost o surpriză plăcută: protagonişti care se comportă corespunzător vârstei (sunt adolescenți în ultimul an de liceu), personalități interesante şi dialoguri amuzante. Mi-a plăcut cum a fost reprezentat OCD-ul şi ce impact are acesta în viața unei persoane, dar şi felul în care protagoniştii încearcă să înțeleagă ce vor în viață şi învață să-şi accepte sentimentele.
Un romance simpatic, cu şi despre adolescenți, alegerea carierei şi acceptarea sentimentelor.
Mysteries of Thorn Manor de Margaret Rogerson este o nuvelă despre ce se întâmplă cu personajele după evenimentele din Vraja spinilor. Dacă aș fi citit cărțile una după cealaltă, poate că nuvela asta mi-ar fi plăcut mai mult, dar având în vedere că au trecut trei ani între cele două, nu îmi mai aminteam mare lucru din Vraja spinilor și unele aspecte nu au fost reamintite cititorului. Povestea în sine este una drăguță, iar atmosfera o combinație între Howl`s Moving Castle și Harry Potter.
Tethered de Elayna R. Gallea este un fantasy unde accentul se pune pe relația între un vampir și un om - un mariaj stabilit din interes politic, dar care aduce cu sine o mulțime de întrebări și situații riscante.
Mi-a plăcut evoluția personajelor și a relației dintre protagoniști, însă aș fi vrut să văd mai mult worldbuildong și să primesc răspunsuri la o mulțime de situații incerte care apar pe parcursul romanului.
Vaporul alb de Cinghiz Aitmatov este ultima carte pentru luna februarie și m-a impresionat prin sensibilitatea scriiturii și povestea reală, despre viața grea în munți, departe de oameni, văzută prin ochii unui copil care se află în căutarea miracolului în fiecare lucru mic din jurul său.
Acestea au fost lecturile ultimei luni din această iarnă. Ce ați citit fain?
Salutare și bine v-am găsit sau regăsit la bilanțul literar pentru februarie!
A fost o lună bună, cu volume care mi-au plăcut, cu romane abandonate, dar per total, sunt mulțumită de lecturile din ultima lună de iarnă.
Am continuat seria Witcher de Andrzej Sapkowski, iar volumul patru, Vremea disprețului, a fost foarte pe placul meu. Alert, continuă povestea din romanul precedent și oferă ocazia cititorului să descopere mai în detaliu politica lumii și felul în care existența lui Ciri reprezintă un pericol pentru unii și o victorie pentru alții. Mi-a plăcut în special ultima parte, unde acțiunea e cât se poate de intensă. Abia aștept să continui seria.
O femeie ce abia a născut este rugată, un pic prea insistent, de către soțul ei, un doctor, să se liniștească și să nu întreprindă nimic în această perioadă de convalescență. Cuplul se mută într-o casă izolată, iar dormitorul în care este trimisă femeia are un tapet galben, hidos și scorojit, pe care ea este nevoită să-l privească încontinuu, pentru că soțul ei îi spune că nu trebuie să facă nimic, să nu se obosească. Femeia, care nu are acces la prieteni, nu poate să iasă la o plimbare și nici nu poate fi lângă copilul ei, este lăsată cu zilele, în singurătate, în acel dormitor, iar tapetul galben începe să o fascineze și chiar să o bântuie.
Povestirea semnată de Charlotte Perkings Gilman, The Yellow Wallpaper, este scurtă, dar e plină de trăire. Deși e scrisă acum două secole, temele abordate sunt la fel de relevante - singurătatea, depresia post-partum, izolarea, lipsa de înțelegere din partea familiei, patronajul partenerului, care consideră că știe ce e mai bine pentru jumătatea sa.
Tapetul galben se termină destul de abstract, dar povestea rămâne cu tine câteva zile bune, datorită modului în care vezi cum se schimbă femeia prin intermediul jurnalului său.
Volumul Dragă Theo este, practic, colecția de scrisori trimise de către Vincent van Gogh fratelui său, Theo, iar prin acestea, cititorul are ocazia să descopere omul din spatele operelor.
Vincent este un artist și un om cu o viziune aparte, așa că uneori l-am văzut ca pe un bărbat infantil, care nu știe pe ce lume trăiește, mereu cerând bani fratelui său, fără a da dovadă de vreo remușcare, deși își cere scuze necontenit. Alteori, Vincent este foarte cinic și cu picioarele pe pământ, realizând că succesul e departe și că are de muncit nespus de mult.
Dragă Theo m-a făcut să apreciez felul în care Theo, perspectiva căruia nu o cunoaștem, dă dovadă de o iubire nemărginită și de o încredere aproape oarbă în fratele său. Dacă nu ar fi fost Theo, care l-a susținut - și deseori întreținut - financiar pe Vincent, e foarte posibil ca lumea să nu fi cunoscut opera pictorului.
Ce mi-a plăcut foarte mult în acest volum a fost felul în care Vincent vorbește despre culorile din jurul lui, atunci când își descrie viața sau proiectele începute și faptul că e complet conștient că are de muncit foarte mult pentru a obține rezultatul dorit. Vincent muncește încontinuu și nu are perioade în care se oprește din pictat din propria inițiativă, susține alți pictori din puținul său (cum ar fi Paul Gauguin, de exemplu) și este mereu în căutarea binelui într-o lume care-l respinge încontinuu.
Mi-a plăcut povestea din Electric Idol - Afrodita, geloasă pe Psyche, îl trimite pe propriul fiu, Eros, să o omoare pe tânără. Dar Eros nu poate face asta, pentru că Psyche este singura care l-a ajutat într-o situație în care oricine altcineva ar fi trecut pe lângă, așa că decide să o salveze prin a se căsători cu ea. Ideea de căsătorie falsă îmi place mult în cărțile romance, iar Katee Robert a făcut o treabă minunată în acest volum. Totul se întâmplă un pic prea repede, dar este o carte scurtă și un romance contra timp, așa că e de înțeles. Apariția Persefonei și a lui Hades, protagoniștii din volumul anterior, mi-a plăcut, mi-a fost dor de cei doi. Scenele intime în acest volum sunt mult mai potolite decât în Neon Gods și s-au potrivit de minune personalităților celor doi protagoniști.
Prima carte abandonată pe februarie este Fluturele alb de Nicu Nicolaescu, ce urmărește povestea a doi frați ce cresc într-o casă izolată în taigaua rusească. Mama e demult moartă, iar tatăl este un bețiv notoriu și o vreme nu-i lasă pe copii să meargă la școală, iar cei doi trebuie să se descurce cum pot.
Motivul pentru care am abandonat cartea, înainte să ajung măcar la 20%, a fost exact acest paragraf - naratorul fiind un copil de 11 ani, aceste gânduri mi s-au părut total nelalocul lor în poveste și m-au scos complet din atmosferă. Scriitura nu e tocmai pe placul meu, iar lipsa de veridicitate e unul dintre acele puncte ce mă face să abandonez o carte ce ar trebui să fie realistă.
Soni de Andrei Ruse are o premisă interesantă - o tânără ce află din senin că are cancer în stadiul terminal. Decisă să nu mai piardă timpul, Soni începe să trăiască cu adevărat.
Nu am putut trece de un anumit pasaj, pentru că era atât de ridicol, încât mi-a tăiat orice poftă de a mai citi. Nu-mi plac cărțile unde sunt introduse scene sau elemente șocante doar de dragul de a șoca. Atâta timp cât nu aduc nimic atmosferei sau dezvoltării personajului, pentru mine sunt doar niște unelte de manipulare și nu rezonez cu așa ceva.
Am zis că nu mai citesc până la sfârșit cărți care nu-mi plac, dar cartea asta efectiv m-a păcălit. În Vis febril de Samanta Schweblin, o mamă cu o fiică ajung într-un sat și cunosc o femeie care afirmă că fiul ei nu mai este fiul ei, iar de aici încep să se întâmple tot felul de lucruri bizare. Scriitura este foarte frumoasă, titlul nu e doar sugestiv, titlul spune povestea, pentru că tot ce se întâmplă e un vis febril, dar ce nu mi-a plăcut a fost direcția în care s-a îndreptat, pentru că finalul a fost cât se poate de ermetic și departe de a dezvălui misterul. E genul de carte pe care o termini de citit și te întrebi „ce naiba a fost asta?”.
Ivanhoe de Sir Walter Scott a avut un potențial uriaș pentru mine - cavaleri, perioada medievală, o iubire arzătoare... dar nu a fost să fie. Au fost porțiuni în poveste unde se întâmpla ceva și eram complet atentă la evenimente, dar aceste porțiuni au fost mai mult intercalate într-un decor monoton, cu descrieri la care simțeam că-mi zboară gândul în altă parte.
Crângul de alun de Melissa Albert e genul de carte unde totul se întâmplă foarte repede, uneori te simți copleșit de multitudinea de evenimente și de felul în care autoarea descrie mirosurile, vocile sau copacii, totuși, stilul este unul care te vrăjește și te face să pășești alături de personaje spre pierirea - sau salvarea - acestora.
Mi-a plăcut mult de Finch, cum a fost construit, iar până la jumătatea cărții mi-a displăcut destul de mult Alice, dar autoarea a făcut o treabă superbă cu ce se întâmplă după un anumit moment, toate misterele sunt gândite și natural țesute în poveste. Finalul este unul relativ închis - adică poate fi sută la sută închis pentru cineva care nu știe că volumul acesta are o continuare :)
O femeie îşi face un plan de Maye Musk a fost o lectură uşoară, nepretențioasă. Autoarea îşi descrie viața (interesantă, de altfel) cu o notă de optimism şi cu acea viziune asupra vieții pe care o capeți o dată cu anii (autoarea avea 71 de ani când a publicat cartea). Totuşi, nu e o carte motivațională menită să facă femeia de rând să-şi schimbe radical viața şi nu toate informațiile oferite s-ar preta pentru majoritatea populației.
Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe de Fannie Flagga fost o surpriză pentru mine, pentru că nu știam la ce să mă aștept când am început-o și când am terminat-o am rămas cu o amintire plăcută. Nu pot găsi ceva de ce să mă iau în romanul lui Fannie Flagg - are o poveste amuzantă și alertă, are personaje simpatice și bine conturate, alternarea dintre cele două - sau chiar trei - timpuri a fost impecabilă. Tare mi-aș dori să fie tradusă și în română - e o poveste minunată despre familie, prietenie, camaraderie, încredere în sine și în cei din jur, acceptare, toleranță și iubire pentru aproape.
Metamorfoze sau măgarul de aur de Apuleius este un volum pe care-l avea mama mea în bibliotecă și de fiecare dată mă întrebam despre ce este, însă am ajuns să-l citesc abia la maturitate. Relatează povestea lui Lucius, un călător dintr-o familie nobilă, care nu și-a putut înfrâna curiozitatea. Din cauza acesteia, Lucius ajunge să fie transformat în măgar și trece prin tot felul de peripeții, însă niciodată nu se învață minte, iar curiozitatea sa mereu îl bagă în bucluc. Măgarul de aur este o tragi-comedie, arătându-ne că oamenii nu s-au schimbat deloc pe parcursul mileniilor. Accentul se pune atât de construcția societății, luptele dintre puteri, cât și pe felul în care zeitățile intervin în viața muritorilor, în toate aceste evenimente fiind implicat un măgar mult prea băgăcios, dar cu un excelent spirit de observație.
Jocurile moștenirii de Jennifer Lynn Barnes este un roman plin de suspans și de secrete, iar autoarea le țese foarte bine și abia aștept să citesc continuarea.
M-a lovit un ușor reading slump și din acestea ies de obicei cu ajutorul cărților romance sau a poveștilor pentru copii. Am ales Dear Ava de Ilsa Madden-Mills pentru că am mai citit cărți scrise de ea și mi-au plăcut. Volumul de față relatează povestea Avei, o fată ce a fost asaltată într-o vară de cineva din liceu și nu-și poate aminti detaliile acelei nopți. Întoarsă după o pauză la școală, Ava e decisă să descopere cine a fost cel care a violat-o și să-l pedepsească. Fiecare băiat din liceu este un suspect pentru ea și o neliniștește o scrisoare anonimă, în care cineva îi spune că o iubește. Între căutarea violatorului și a admiratorului anonim, Ava trebuie să treacă de ultimul an de liceu.
Ilsa Madden-Mills scrie atractiv și mi-a plăcut cum a abordat subiectul și felul în care a construit protagoniștii. Ava e o fată ce a trecut prin multe, cu o familie disfuncțională și cu o traumă în spate, însă decide să-și trăiască viața fără frică și am admirat curajul ei.
I Dare You, I Hate You și I Promise You sunt trei volume din tetralogia Waylon University, semnată de Ilsa Madden-Mills desre viața unor tineri la facultate. Cele trei volume urmăresc personaje diferite, însă care se cunosc între ele. Principalul punct comun este legenda că prima persoană pe care o vei săruta la focul de tabără organizat de universitate când ești boboc te va urmări toată viața.
În I Dare You, Delaney este o studentă ce și-a promis că nu va mai avea de-a face cu sportivii, mai ales jucătorii de fotbal american, după ce a pățit cu iubitul ei Alex, care a înșelat-o. Totuși, Maverick Mornoe, unul dintre cei mai apreciați băieți din echipa de fotbal pune ochii pe ea, amintindu-i de sărutul lor din primul an de facultate.
În I Hate You, Charisma are un set de reguli: nu iese cu băieții populari și nu îi sărută. După ce Blaze, unul dintre cei mai cunoscuși fustangii din facultate, o respinge în public, Charisma se dezice de tot ce înseamnă relații. Totuși, Blaze are motivele sale și cu greu reușește să se țină departe de Char... Acest volum mi-a plăcut mai puțin decât primul, pentru că personajul lui Blaze nu e tocmai pe gustul meu. Totuși, relația ce se construiește între el și Charisma mi-a plăcut, pentru că cei doi chiar vorbesc între ei și își rezolvă problemele față-n față.
I Promise You a fost volumul meu preferat din serie. Dillon este căpitan de echipă și nu o poate scoate din minte pe fata pe care a sărutat-o în primul an de facultate. Dar aceasta s-a întors pe călcâie și a fugit, iar el a căutat-o în zadar. Serena trece printr-o perioadă grea, când trebuie să reușească să se descurce cu facultatea, cu jobul ei, cu întreținerea familiei și cu uitarea omului care a dezamăgit-o cumplit. Dillon și Serena se întâlnesc într-un moment crucial în viața lor și, deși Dillon ajunge să o recunoască, Serena nu spune nimic.
I Promise You este un volum ceva mai matur, și ca tematică, și ca personaje. Mi-a plăcut de felul în care Serena și Dillon își rezolvă problemele personale și cum se comportă matur unul cu celălalt, inclusiv atunci când se tachinează sau încearcă să se respingă reciproc. Personajele secundare din acest volum sunt și ele bine construite, iar felul în care se încheie povestea este unul cât se poate de realist și de optimist.
Alys și fiara de Peternelle van Arsdale este o carte despre care m-am gândit mult ce să scriu. Urmărește viața lui Alys, care a întâlnit Mâncătoarele de Suflete atunci când acestea i-au distrus satul natal. I-au omorât pe adulți, iar pe copii i-au lăsat în pace, aceștia fiind găsiți de niște călători și duși în Defaid, un alt sat. În Defaid domnesc reguli stricte - Marele Preot este cel ce propăvăduiește despre Bunul Păstor, iar cuvântul lui este lege. Pentru a se apăra de Mâncătoarele de Suflete, oamenii din Defaid construiesc un Gard, obligând copiii veniți din satul distrus, inclusiv pe Alys, să vegheze noaptea și să apere satul. Alys, deși s-a întâlnit cu acele creaturi, a mai întâlnit una - Fiara, cea mai temută dintre toate.
Romanul semnat de Peternelle van Arsdale este unul care pare să bată pasul pe loc. Mi-a plăcut mult stilul în care este scrisă povestea, însă narațiunea în sine e fadă, lipsită de evenimente. Deși permanent se întâmplă ceva, Alys e o fire observatoare, care nu face absolut nimic, doar se uită și tace. Niciodată nu ia inițiativa și niciodată nu spune, măcar în gând, care îi sunt adevăratele intenții sau păreri. Foarte bine construită a fost societatea Defaidului, dar și tot ce ține de ceilalți oameni din împrejurimi, puterea fricii și a cuvântului, însă finalul a fost foarte dezamăgitor. Nu mi-a plăcut de Alys și aș fi preferat să văd mai mult din perspectiva Fiarei sau a Mâncătoarelor de Suflete.
Curiozități grecești: Povești stranii și fapte surprinzătoare din leagănul civilizației occidentale de J.C. McKeown a fost un volum informativ și amuzant despre tot ce ține de Grecia antică. Cei de la Editura All fac o treabă minunată cu această serie (am citit Curiozități bizantine acum ceva timp), oferind cititorilor niște volume interesante, captivante, cu texte scurte, care oferă tot felul de informații și curiozități de genul „știați că?”. Mă gândesc să caut și celelalte volume din colecție.
Loveboat, Taipei de Abigail Hing Wen e un volum ce mi-a plăcut tare mult. Ever Wong este fiica unor imigranți chinezi și simte că se sufocă. Ea își dorește să danseze, însă părinții au decis demult că fata va urma facultatea de medicină, Ever blestemându-și zilele. În ultima vară de înainte de facultate, părinții o trimit în Taipei, într-o tabără pentru copiii imigranților chinezi, pentru ca aceștia să facă cunoștință cu cultura chineză și să învețe instoria acesteia. Ajunsă într-un loc nou, Ever descoperă că Loveboat, cum ii zic tinerii taberei, este de fapt un loc mult mai lejer decât se aștepta și, dorindu-și să se bucure de libertate înainte de a-și dedica viața carierei, Ever ăși întocmește o listă cu lucrurile pe care părinții ei îi interzic, fiind ferm decisă să le încalce pe toate.
Relațiile amoroase sunt acea porțiune din carte care nu mi-a plăcut. Pe lângă faptul că apare un pătrat amoros, se întâmplă unele lucruri care nu sunt deloc corecte, ba chiar imorale, însă sunt privite de către personaje drept ceva normal și chiar dezirabil. Mi-a plăcut mult de Ever în ceea ce privește căutarea sinelui și a pasiunii sale pentru dans, dorința de a-și face prieteni și felul în care îi tratează pe cei din jur, însă la capitolul relații romantice, Ever face niște lucruri deloc corecte față de partener.
Acestea au fost lecturile lui februarie. Voi ce cărți faine ați mai citit?
