Recenzie literară: Vechiul oraș imperial de Yasunari Kawabata (1962)

Un copil drept precum cedrii ar fi minunat, dar aşa ceva nu există, şi chiar dacă ar exista, la un moment dat tot ar da de greu. Eu cred că important e ca pomul să crească, chiar dacă se îndoaie sau se pleacă...

Recenzie literară: Păpădiile de Yasunari Kawabata (1972)

 Un ospiciu este un puț adânc pe fundul căruia se depun și încep să clocotească otrăvurile sufletului omenesc. 

[...] Oamenii sunt niște animale prefăcute, care se justifică și se afirmă pe sine. Animalele adevărate nu fac așa ceva. Ele nu sunt înzestrate nici cu grai. Sau poate că există și la ele afirmarea de sine, dar, neavând limbajul artificial al autojustificării, în cazul lor e vorba de un instinct.  Ceea ce e ceva frumos.

Recenzie literară: Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro (1989)

Eu sunt o avidă consumatoare de cărți audio. Îmi plac nespus de mult, pentru că pot să mă relaxez, ascultând o carte, în timp ce fac altceva. Romanul Rămășițele zilei, semnat de Kazuo Ishiguro, îl aveam în format audio de foarte mult timp pe laptop și nu știam mai nimic despre acest titlu. Până când nu s-a anunțat laureatul premiului Nobel pentru literatură din acest an. Numele autorului nu mi-a zis nimic, dar din pură curiozitate m-am uitat ce titluri sunt semnate de el, ca apoi să văd dacă nu le am, cumva, prin arhivă. Și m-am bucurat când am văzut că am în folderul To Read (mă rog, To Listen to) cartea de față. În plus, era în rusă, iar pentru mine audio book-urile în rusă sunt cele mai bune - de obicei, sunt citite de actori, există intonație, voci ale personajelor, muzică, atmosferă, sunete de fundal. Inițial m-am gândit să las lectura până la anul, dar după mi-am zis că dacă tot suntem în 2017, de ce să nu citesc premiantul acum, să văd cum scrie.

Rămășițele zilei este un roman-jurnal-călătorie-introspecție, naratorul fiind domnul Stevens, un majordom bătrân ce o mare parte din viața sa a fost în serviciul lordului Darlington, o figură importantă pentru scena politică a Angliei în anii 1930. Narațiunea începe în 1950, cu trecerea a Darlington Hall din mâinile lordului, decedat cu trei ani în urmă, la un american, domnul Farraday. Noul stăpân și bătrânul majordom nu par să se înțeleagă prea bine, nu din cauza vreunui conflict, ci datorită diferențelor de mentalitate dintre un englez și un american. Farraday îi propune lui Stevens să plece într-o călătorie în interes de serviciu, iar aceasta se adeverește a fi nu doar o plecare a majordomului din casă, ci și o întoarcere în trecut, spre evenimentele importante din viața sa.

Pe tot parcursul romanului Stevens este prezent pe două planuri: pe de o parte, descrie cum decurge călătoria sa și pe de altă parte, își amintește de lucruri întâmplate în vremuri demult apuse, oamenii pe care i-a întâlnit la Darlington Hall, cât de importantă - și puțin apreciată astăzi - era munca unui majordom,  ce rol a avut el în luarea unor decizii importante din viața politică a vremii, cât de mult timp a petrecut cu domnișoara Kenton... care este, de altfel, motivul pentru care decide să accepte să plece în călătorie. 

Lectura a fost antrenantă, cu un fir narativ ușor de urmărit. Deși este un scriitor japonez, Ishiguro a reușit să creeze personaje care gândesc, acționează și au aceleași principii și moravuri ca englezii din anii 30/50. Dacă nu aș fi știut cine e autorul și aș fi întrebată despre cine cred eu că a scris Rămășițele zilei, aș spune cu siguranță un englez. 

Personajul principal plimbă atenția cititorului ba spre peisajele mohorâte, dar ce au un farmec specific englezesc, ba spre evenimente care au dus la semnarea unor tratate, ba spre cum era îmbrăcat sau ce făcea un mare om al vremii, ba își aduce aminte că acțiunea are loc în prezent și, împreună cu cititorul, se întorce pe un drum de țară. 

Stevens mi s-a părut simpatic, cu câteva ticuri și principii pe care eu nu le înțeleg și care în viață l-au dus în unele situații neplăcute, care puteau fi evitate. Atitudinea rece și calculată față de tot ce se întâmplă în jur atunci când el este solicitat m-a făcut să-l invidiez, dar să mă și gândesc dacă este lipsit de emoții.

Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost domnișoara Kenton, pe care am cunoscut-o din descrierile și amintirile majordomului. Când am întâlnit-o în acțiune, nu mi s-a părut că este aceeași persoană pe care mi-am imaginat-o. 

Rămășițele zilei mi-a lăsat un gust amar, un fel de Beautiful Sadness. Este un roman trist, nu prin evenimentele care au loc, ci prin atmosfera pe care o transmite Stevens. Finalul a fost ultima picătură - pentru că m-am lovit de realitate și de viața așa cum este ea de fapt. În ultimele câteva zeci de pagini, Kazuo Ishiguro, prin intermediul personajelor sale, aduce cititorul înapoi în realitate, la lucrurile care chiar dacă nu am vrea să fie așa, se întâmplă în viața omului. Titlul este foarte sugestiv, pentru că la final capătă un sens profund și face legătura cu absolut tot ce înseamnă trecut, destin, viață și eternitate.

Romanul semnat de Ishiguro nu este o carte ușurică și înțeleg de ce mulți o consideră plictisitoare și aproape non-fiction. Mie însă mi-a plăcut, a mers de minune într-o seară ploiasă de noiembrie, căci atmosfera din carte și cea de afară au mers mână în mână, potențându-se reciproc. 

Romanul a primit premiul Booker, iar în română e tradus de cei de la Polirom. Există și o ecranizare, cu Anthony Hopkins în rolul principal, filmul a fost apreciat și a primit numeroase premii. Încă nu l-am văzut, dar sunt foarte curioasă - mai ales că mie îmi place de Hopkins ca actor și pentru că sunt sigură că imaginile vizuale ar potența atmosfera creată de carte.

Recenzie literară: Femeia nisipurilor de Kōbō Abe (1962)

Niki Jumpei, un bărbat pasionat de studiul insectelor, pleacă într-o excursie, din care nu se mai întoarce niciodată. Pierzând ultimul autobuz spre civilizație, acesta se trezește într-un sat de pe malul mării, pierdut în nisipuri, unde îi este oferit un loc de dormit până a doua zi. Locul acesta este casa unei femei tinere și ciudate, săpată în nisip. A doua zi, Niki Jumpei descoperă că scara ce ducea la suprafață a dispărut, iar locuitorii acestui sat ciudat au alte planuri în ceea ce-l privește pe noul venit.

Femeia nisipurilor este un volum pe care l-am ales datorită titlului și a faptului că autorul este japonez. Literatura niponă este plină de mister, ciudățenii și cruzime, așa că luând cartea în mâini știam cam la ce să mă aștept. Dar, ca de obicei, am fost surprinsă de impactul pe care l-a avut lectura asupra mea.

Atmosfera din carte îți dă de înțeles că nu există nicio scăpare. Că oricât de logic nu ai lua lucrurile și oricât de mult nu ți-ai da silința, ajungi mereu în același loc, în aceeași situație. Lectura m-a aruncat dintr-o stare în alta, ba țineam strâns pumnii pentru Jumpei, ba mă întrebam de ce oamenii gândesc și acționează așa cum o fac. Acțiunea se petrece în ritm alert, iar relațiile care se leagă între personaje au loc în condiții greu de înțeles. Și, desigur, nu lipsește descrierea detaliată a unor aspecte ce conferă romanului integritate și o atmosferă sumbră, apăsătoare. 

Finalul mi-a plăcut, dar mi-a lăsat un gust amar. Starea pe care mi-a dat-o lectura acestei cărți seamănă mult cu cea pe care am avut-o citind Colecționarul de John Fowles - una dintre cele mai deranjante opere pe care le-am citit vreodată. Acele senzații de neputință, ură și disperare, canalizate împortiva unui personaj, a celor din jur, a naratorului însuși... astea sunt cărțile pentru care merită să pierzi nopți și nervi și încrederea într-un viitor luminos. 

Dacă mintea vă stă la un triller bun, bine scris și bine închegat, romanul lui Abe s-ar putea să fie ceea ce căutați. Și dacă l-ați citit, ce impresii v-a creat? Cum vi s-a părut lectura?