Se afișează postările cu eticheta minus infinit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta minus infinit. Afișați toate postările

luni, 16 martie 2020

Recenzie literară: Minus infinit de Renert Dusout (2019)

 - Vei ajunge să te simți extrem de singur în momentul în care vei fi părăsit de toți demonii. Îi vei căuta orb prin toate găurile și cotlanele. Cinci voci sunt mai bune decât o singură tăcere asurzitoare.



Un individ oarecare se trezește într-un bar. Amintirile de înainte de primul pahar de gin, care-i va da și numele, sunt șterse pentru totdeauna. Singurul lucru care contează acum, în acest loc, este prezența altor oameni și cuvintele barmanului - că toți cei de aici mai au de stat până dimineață, timp în care... pot face ce vor.
Minus infinit de Renert Dusout este un roman despre care știam că va fi pe placul meu. Am mai citit o carte semnată de autor - Tuturor ne place iadul - și m-am bucurat să regăsesc același stil nihilist, vocea narativă tranșantă, crudă și lipsită de zorzoane.
Protagonistul, domnul Gin, nu își amintește împrejurările în care a murit: totul este în ceață și cu fiecare pahar dat peste gât, ceața devine din ce în ce mai densă, detaliile vieții sale - mai puțin importante, numărul de întrebări existențiale - în creștere. Dornic să găsească răspunsurile demult râvnite, se apropie de ceilalți clienți din bar, toți purtând nume de băuturi, toți morți în diferite perioade istorice, toți plini de regrete și de amărăciune. Interacțiunea lui Gin cu ceilalți, deși este de scurtă durată, are efectul de a crea impresia că toți aceși străini se cunosc de foarte mult timp. Autorul reușește, prin intermediul dialogurilor iscusit creionate, să contureze fiecare personaj în parte, oferindu-le complexitate și trăsături bine delimitate.
Acțiunea este alertă, iar felul în care s-a terminat cartea m-a surprins plăcut - un final pe măsura narațiunii. Firul narativ este ușor de urmărit, iar pe tot parcursul te regăsești în protagonist - cel puțin, în cazul meu - în întrebările lui, în gândurile despre viață și în ideile nihiliste pe care le evocă. Dacă sunteți în căutarea unui autor român contemporan pe care să-l citiți, vă îndemn să alegeți volumele lui Renert Dusout.

 Îmi amintesc că senzația era că aș fi putut să alerg gol pușcă prin piața mare la ora de vârf și să nu mă deranjeze deloc. Să nu mă facă să mă simt incomfortabil. Să-mi strig în gura mare toată starea, dezbrăcat de haine și de frici și de cazărmi și de umbre. Mai ales de umbre. Poate că asta e fericirea - dezbrăcarea de umbre și demoni.

luni, 2 martie 2020

Bilanț literar: Februarie 2020

 O primăvară frumoasă, plină de flori, lumină, lecturi minunate și oameni dragi alături!


În februarie m-am delectat cu lecturi foarte diferite, deși în prima jumătate a lunii am fost foarte atrasă de genurile Mistery și Thriller. Am reușit să citesc și trei autori români, ceea ce e un lucru de apreciat - nu reușesc tot timpul să-mi fac loc în planul meu de lecturi și pentru autorii noștri. Ca de obicei, vă voi povesti despre cărți în ordinea în care le-am citit.


Doi pot ține un secret de Karen M. McManus: un YA Mistery Thriller foarte bine realizat. O adolescentă e nevoită să se mute împreună cu fratele său în orașul în care a copilărit mama lor. Cu cinci ani înaintea acțiunii, o  adolescentă dispare după balul de absolvire, iar acum, criminalul iese la suprafață: mesaje cu amenințări apar la tot pasul și Ellery, protagonista, se trezește prinsă într-o plasă greu de descurcat.

Mi-a plăcut cartea, e relaxantă, povestea e bine închegată, personajele credibile. Mai mult ca sigur mă voi întoarce la această autoare când îmi voi dori o lectură în acest stil, m-a cucerit de la primul ei roman citit, Unul dintre noi minte.


Cimitirul animalelor de Stephen King: un alt Mistery Thriller pe care l-am citit în februarie. În Cimitirul animalelor este vorba despre o familie ce se mută într-un oraș nou și află că aici există un loc special dedicat ultmului drum a animalelor. Circulă legenda că cei care și-au îngropat animalul într-un anumit loc, l-au mai revăzut după... noua familie este dezinteresată de subiect, până în momentul în care pisica familiei moare și tatăl decide să verifice veridicitatea legendelor care circulă prin oraș. 

Am citit doar două cărți semnate de autor - una fiind Carrie, care mi-a plăcut foarte mult, cealaltă fiind cea de față, care mi-a plăcut mai puțin, deși nu pot spune exact ce m-a împiedicat să o îndrăgesc. 


Exuvii de Simona Popescu: am ascultat-o pe Ruxandra de la 4 fără 15 vorbind despre volumul acesta și eram curioasă să o citesc pe autoare. Volumul de față l-am văzut ca pe un poem cap-coadă, cuprinzând mai multe etape sau transformări a eului liric. Mi-a plăcut stilul, povestea, modul de exprimare. Cu siguranță a fost o lectură interesantă.


Nuferi negri de Michel Bussi: un alt Mistery Thriller, cel mai bun din cele patru citite în februarie. Este vorba despre o crimă ciudată în pitorescul sătuc Giverny, locul unde Claude Monet a pictat faimoșii săi nuferi. Mai multe am povestit pe canal:


Scriitura este antrenantă, personajele credibile și dialgurile foarte bine construite - m-am distrat urmărind, printre altele, replicile pe care și le aruncă detectivii între ei.


The Strangers de Margaret Peterson Haddix: ultima carte din categoria Mistery Thriller citită în ultima lună a iernii. A făcut parte din lista de cărți pe care mi le-am ales în cadrul Goodreads Choice Awards 2019, urmărind soarta a trei copii care brusc se trezesc fără mama lor, care pleacă fără a da nici o explicație. Volumul face parte dintr-o trilogie, dar mai mult ca sigur nu voi citi continuarea. Mi-a plăcut cum a început povestea, dar după lucrurile au luat o întorsătură mai puțin interesantă pentru mine.

Pretty Reckless de L. J. Shen: un YA Romance pe care l-am ales când am vrut să citesc ceva ușor, despre adolescenți, cu un pic de dramă. Am mai citit ceva semnat de autoare și mi-a plăcut să-i regăsesc stilul aici. Creează personaje colorate, memorabile, iar problemele pe care le inserează în acțiune, chiar dacă nu toate sunt credibile, fac lectura dinamică.


Inocenții de Ioana Pârvulescu: un roman frescă a societății românești din Brașovul anilor 80, reprezentând copilăria a patru copii puși pe șotii. 


Am mai citit și altceva semnat de autoare și mi-a plăcut să regăsesc același stil plăcut de a nara, prin intermediul figurilor de stil și a exprimărilor ce te duc cu gândul la propria copilărie, chiar dacă aceasta nu a fost neapărat similară cu experiența pe care o are protagonista din Inocenții.


Romanul a fost ca o gură de aer proaspăt, o poveste frumoasă, lipsită de griji mari sau de mistere care te fac să nu dormi nopțile. Inocenții a fost volumul perfect ca să redescopăr un autor român contemporan.


Minus infinit de Renert Dusout: un volum pe care mi l-a trimis autorul spre recenzie. De obicei, accept cărțile pe care știu că le voi citi, iar când mi s-a propus să citesc Minus infinit, am fost de acord pe loc. Această carte nu este prima mea întâlnire cu Renert Dusout; am mai citit Tuturor ne place iadul și știam deja că-mi place stilul în care scrie autorul. Voi spune mai multe despre carte într-o recenzie ce va fi postată  pe blog în viitorul apropiat.


Pavilionul canceroșilor de Alexandr Soljenițîn: ultima carte a lunii, dar ce carte! Am citit-o în original, pentru că mi s-a făcut dor de un autor rus, de un subiect dur și abordat așa cum numai autorii ruși știu să o facă. 
În Pavilionul canceroșilor este vorba despre un salon în spitalul de boli oncologice, acțiunea având loc prin anii 50 ai secolului trecut. În acest salon, cititorul întâlnește tot felul de oameni, pe cei care sunt de partea regimului comunist, pe cei care au suferit din cauza nesupunerii, profesori și muncitori necalificați, studenți și pensionari. Toți acești oameni ajung să împartă aceeași cameră pentru că suferă de o formă sau alta de cancer, dar cartea reușește să facă o multitudine de legături și comparații între cancerul-boală și cancerul-structura societății din acea perioadă.
Autorul creează niște personaje foarte bine definite, pe care le placi sau le urăști, pentru care te bucuri sau pe care ai vrea să le înveți ceva. Soljenițîn scrie dur, dar reușește să țese o anumită sensibilitate în narațiunile sale, a fost o plăcere să-l citesc.
Acestea au fost lecturile lunii. Voi ce ați mai citit?