Haos total

Această postare ar trebui să fie ceva gen pagină din jurnalul intim, dar pentru că mi-e mult prea lene să scriu în agenda fizică... ei bine, îmi torn paharul cu gânduri alandala aici și după (sper) să merg mai departe.

Sunt într-o stare de spirit ciudățică, o stare pe care o retrăiesc de fiecare dată în ajun de sesiune. În pragul primului examen mă prinde câte o idee, două și nu mă lasă în pace. Astăzi mi-am propus să învăț și în câteva ore abia de am citit zece pagini, mintea îmi tot zboară la alte lucruri, cum ar fi să îmi organizez un blog de beauty (lucru prea puțin necesar, dar piticii din capul meu îmi tot suflă în ureche ”fă-o, fă-o!”), să mă apuc de articolul dedicat Bookfest-ului din anul acesta, unde mi-am lansat cartea (un articol care, cel mai probabil, nu va vedea lumina blogului niciodată), să îmi organizez nenumăratele documente Word din folderul cu ”Texte de-ale mele și nu numai”.
Ați prins voi ideea - aș face orice doar ca să nu învăț. Pentru că afară e vară, mi-a venit pofta scrisului, Muza mă tot trage de mânecă, responsabilitățile mă cheamă și eu mă prefac surdă, etc., etc.
Dar, ca în fiecare an, mă ambiționez să-mi fac un planner în ceea ce privește examenele, timpul alocat învățatului, dorința de a face o materie captivantă pentru creierul meu (nu e un lucru chiar necesar semestrul acesta, pentru că materiile mi s-au părut destul de interesante), mă mut lângă ceașca cu ceai amar și îmi aleg pixurile colorate (pe care în mod normal nu le utilizez în activitățile zilnice).
Pentru motivație, mă uit peste un articol mai vechi, Cum să supraviețuiești în sesiune, scris acum aproape un an (fără o zi). Din câte văd, sesiunile din iarnă parcă trec mai repede, în schimb alea din vară parcă îmi plac mai mult, oricât de contradictoriu cu textul de mai sus nu ar suna.
Așa că vă doresc o sesiune ușoară și cât mai multă motivație în a cumula informația într-un mod interactiv!

Norocul păianjenului

Intrare în parc. Poză din arhiva personală.

Elvira se plimba prin parcul părăsit de oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe textura galbenă, încă vie.

Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum, continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei, iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai căpătat un subiect de discuție.

A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase. Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură, parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.

Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin, plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi de acele ”vicii” și ”defecte”...

Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala, că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.

Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților, nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...

Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică, indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.

Și Elvira nu era genul de persoană plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea, Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident  la o universitate ce are cămin, pentru care trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o chemau niciodată acasă.

Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu, când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici, în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici, deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...

În primul an de facultate, ca semn de rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei – not anymore.

Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui univers demult lipsit de importanță.

Cum să supraviețuiești în sesiune

Ceai din plante. Poză din arhiva personală.

Articolul de față este dedicat oamenilor care își petrec începuturile de vară( și o bună parte din luna iulie - colegii mei de la MV Iași) prin facultate, bântuind holurile și sălile de curs cu vraful de foi, cunoștințe și multe emoții după ei. 

Sesiunea, cunoscută și ca stresiune, este, prin definiție, o stare de spirit negativă, plină de stres, timp prea puțin și învățat prea mult. E ușor să cedezi psihic și emoțional atunci când nu reușești să acoperi toată materia pe care o ai, mai ales dacă ai foarte puțin timp pentru fiecare examen. 

Studentul român este inventiv și are o groază de metode, kit-uri și teorii pentru a supraviețui. Astăzi vreau să vă împărtășesc metoda mea prin intermediul căreia sesiunea, pentru mine, devine o perioadă relativ liniștită și stabilă emoțional. 

În primul rând, este important să știi când ești cel mai productiv. Cineva se poate concentra foarte bine dimineața, altcineva după-amiaza, dar foarte mulți colegi de-ai mei sunt genul la care învațatul merge ca-n strună noaptea. De exemplu, pentru mine intervalele orare 10-14 și 17-21 sunt cele mai prolifice; învăț fără să mă simt obosită și nu am nevoie de o pauză.

În al doilea rând, e bine să-ți structurezi materia și să-ți împarți timpul pentru aceasta. De exemplu, dacă am 6 zile pentru învățat, prima zi va fi destinată citirii materialului iar ultima reluării materialului și punctării anumitor lucruri pe care nu le-am înțeles/nu am avut chef să le învăț/ nu le-am fixat bine în memorie.

În al treilea rând, contează foarte mult să dormi și să mănânci bine. Lipsa de somn nu este o opțiune, pentru că te ajută să te concentrezi, dar riști să cedezi în momentul nepotrivit. La fel, o alimentație echilibrată este mai mult decât binevenită. 

În ceea ce privește sesiunea, eu am un tabiet care mă motivează, revigorează, ajută la concentrare: ceaiul din plante. Îmi place ceaiul în general, însă nu mă dau în vânt după ceaiul verde, din plante, deseori amar. În perioada de sesiune - ca să vezi! - merge de minune, mai ales dacă beau 2-3-4 cești pe zi, în timpul învățării. Îmi relaxează corpul și-mi trezesc mintea, ca să-i zic așa. Cred că fiecare își poate crea tabieturi care să-l motiveze.

În al patrulea rând, este foarte important să îți cunoști modul de învățare. Am colegi care prind informația din zbor doar ascultând la un curs, am colegi care trebuie să-și facă conspecte ca să înțeleagă mai bine materia, am colegi care citesc odată și știu ce trebuie să puncteze. Contează și tipul de memorie: auditivă, vizuală, oricare ar fi ea, trebuie să o cunoști și să o ”exploatezi”. 

În al cincilea rând, sunt momente în care nu pici pe subiect. Când nu ai înțeles o parte din materie și fix aceea îți pică pe bilet. Când nu ai învățat pentru că te-ai plictisit. Că nu a avut chef proful să te evalueze mai atent sau să te treacă. E ok. Sunt momente în care, indiferent de metoda aleasă, nu reușești să iei un examen sau obții un punctaj care îți convine. Dar ce student e fără restanțe? Au și acestea farmecul lor; știi deja structura examenului, felul în care te evaluează un cadru didactic, drept urmare îți poți modifica stilul de a învăța sau să te axezi pe anumite aspecte. 

Cam acesta este ghidul meu de supraviețuire. Voi ce metode folosiți?